Drepturi salariale

Finanţarea de bază a unităţilor de învăţământ preuniversitar se asigură prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi alte venituri ale bugetelor locale, situaţie ce atrage întrunirea condiţiei calităţii procesuale pasive.

Decizia civilă nr. 395/R/08.04.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr.144/26.01.2009 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr.8016/121/2008, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.A. ş.a. prin reprezentant S. Î. P. Galaţi, în contradictoriu cu pârâţii CONSILIUL LOCAL B. şi ŞCOALA GIMNAZIALĂ B.

Au fost obligate pârâţii la plata către reclamanţi a diferenţelor de drepturi salariale neacordate, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii, reprezentând tranşele suplimentare de vechime, pentru 30, 35 şi 40 de ani de activitate în învăţământ, calculate începând cu 10.12.2005, corespunzător perioadei lucrate de către fiecare reclamant.

Pentru a pronunţa hotărârea judecătorească, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi sub nr. 8016/121/10.12.2008 reclamanţii G.A. ş.a reprezentaţi de S. Î. P. Galaţi, au solicitat în contradictoriu cu pârâţii CONSILIUL LOCAL B. şi Şcoala Gimnazială B. obligarea acestora la plata drepturilor salariale neacordate – reprezentând sporul pentru tranşele suplimentare de vechime prevăzute de art. 50 al. 1 şi 2 din Legea 128/1997, pe o perioadă de 3 ani anterioară depunerii cererii de chemare în judecată, actualizată cu indicele de inflaţie.

Motivându-şi în fapt cererea, a arătat că în art. 50 al. 1 şi 2 din Legea 128/1997 sunt reglementate tranşele suplimentare de vechime că reclamanţii îndeplinesc condiţiile de vechime pentru a beneficia de tranşele suplimentare, dar nu le-au fost acordate aceste drepturi.

În dovedirea cererii reclamanţii au solicitat administrarea probei cu acte, depunând la dosar adeverinţe eliberate privind calitatea lor de cadre didactice şi vechimea în muncă.

În drept, au invocat art. 50 al 1,2 din Legea nr.128/1997.

Pârâţii, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat în instanţă.

Pârâtul Consiliul Local B. a formulat întâmpinare prin care a arătat că este de acord cu pretenţiile deduse judecăţii, dar nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât nu are nici o atribuţie în ceea ce priveşte salarizarea cadrelor didactice.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 167 din Legea 128/1997, unităţile de învăţământ preuniversitar de stat funcţionează ca unităţi finanţate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat şi din alte surse, potrivit legii. Prin urmare, calitatea de ordonator de credite în ceea ce priveşte cheltuielile de personal revine consiliului local în raza căruia se află unitatea de învăţământ.

Nu are relevanţă dacă sumele corespunzătoare au fost sau nu trecute în buget, de vreme ce acest aspect nu poate fi imputat reclamanţilor.

În acest fel se justifică şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului Consiliul Local B. motiv pentru care excepţia invocată de acesta apare ca fiind nefondată.

Reclamanţii sunt salariaţi ai unităţii de învăţământ pârâte şi au o vechime de peste 30 de ani, aşa cum rezultă din tabelul aflat la fila 3 din dosar.

Potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 128/1997:

(1) Personalul didactic din învăţământul preuniversitar beneficiază de tranşele de vechime la salarizare stabilite de lege şi de trei tranşe suplimentare, care se acordă la 30, 35 şi la peste 40 de ani de activitate în învăţământ.

(2) Pentru fiecare dintre tranşele suplimentare de vechime se acordă o creştere a coeficientului de ierarhizare de 1/25 din coeficientul de ierarhizare corespunzător tranşei anterioare de vechime.

Dispoziţiile legale sus-arătate sunt imperative, unitatea de învăţământ în care sunt încadraţi reclamanţii, având obligaţia ca la împlinirea stagiului de vechime de 30,35,40 ani (în funcţie de situaţia concretă a fiecărui reclamant) să acorde acea creştere a coeficientului de ierarhizare.

Potrivit art. 287 codul muncii, sarcina probei revine angajatorului. Nu s-a făcut nici o dovadă în sensul că articolul indicat a fost respectat şi că reclamanţii au primit sumele corespunzătoare, şi nici nu s-a indicat nici un temei juridic care ar fi făcut inaplicabil în cauză art. 50 din Legea 128/1997.

Faţă de aceste considerente instanţa a admis acţiunea, a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor drepturile salariale neacordate reprezentând c/val tranşelor suplimentare de vechime, începând cu data de 08.12.2005 la zi.

În concret, angajatorul va verifica în ce categorie de vechime se aflau reclamanţii la data de 08.12.2005 şi, în măsura în care era de peste 30 de ani, va aplica creşterea coeficientului de ierarhizare corespunzătoare din această dată şi apoi creşterile ulterioare de la 35/ respectiv 40 de ani, de la data împlinirii condiţiei de vechime. Dacă la data de 08.12.2005 salariatul nu avea o vechime de peste 30 de ani, dar a realizat-o ulterior, drepturile se vor calcula şi achita de la data împlinirii condiţiei de vechime. Pentru fiecare reclamant se va lua în calcul perioada efectiv lucrată.

În ceea ce priveşte actualizarea cu indicele de inflaţie a acestor drepturi băneşti până la data plăţii efective, tribunalul a considerat-o întemeiată, din perspectiva disp.art.161 pct.4 Codul muncii, precum şi a faptului că prin aceasta se realizează o corelaţie între salariul real şi salariul nominal de care reclamanţii ar fi beneficiat la momentul la care pârâţii le datorau drepturile băneşti în cauză şi momentul în care aceste sume au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarului.

Aceasta deoarece principala funcţie a indexării este aceea de a atenua efectele inflaţiei asupra nivelului de trai.

Împotriva sentinţei civile a declarat recurs pârâtul Consiliul Local B. invocând faptul că nu cade în sarcina sa obligaţia stabilirii nivelului de salarizare şi al sporurilor pentru personalul din învăţământ, aceasta revenind Inspectoratului Şcolar al judeţului Galaţi.

În drept şi-a întemeiat recursul invocând dispoziţiile art.299-316 C. pr. civilă.

Reprezentantul intimaţilor-reclamanţi S. Î. P. Galaţi, a solicitat respingerea recursului faţă de atribuţiile ce revin consiliului local în procesul finanţării sumelor alocate unităţilor din învăţământul preuniversitar de stat.

Prin decizia civilă nr. 395/R/08.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul CONSILIUL LOCAL B. împotriva sentinţei civile nr.144/26.01.2009 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr.8016/121/2008.

Curtea a apreciat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica recurentului-pârât Consiliul Local B. pune în discuţie calitatea sa procesuală pasivă vizând modalitatea de finanţare a unităţii de învăţământ preuniversitar de stat aflată în raza sa teritorială administrativă.

Calitatea procesuală reprezintă îndreptăţirea unei persoane de a figura ca parte în proces şi presupune existenţa unei identităţi între titularii raportului juridic dedus judecăţii, din punct de vedere al dreptului afirmat (calitate procesuală activă) şi a obligaţiei corelative (calitate procesuală pasivă).

Calitatea procesuală se stabileşte funcţie de dreptul ce face obiectul judecăţii, a cărui existenţă sau inexistenţă urmează a se constata prin hotărâre judecătorească.

Potrivit art.167 al.3 din Legea nr.84/1995 finanţarea pe bază asigură desfăşurarea în condiţii normale a procesului de învăţământ la nivel preuniversitar, conform standardelor naţionale. Finanţarea de bază se asigură prin bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi din alte venituri ale bugetelor locale.

În cadrul finanţării de bază sunt cuprinse inclusiv cheltuielile de personal şi care, potrivit reglementărilor de mai sus, se asigură prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ.

Ca urmare, nu pot fi primite motivele de recurs invocate în cauză în sensul că nu intră în sfera atribuţiilor ce revin pârâtului consiliul local, asigurarea sumelor necesare plăţii unor asemenea drepturi salariale ce fac parte din finanţarea de bază a unităţilor de învăţământ.

De altfel şi prevederile art.13 din OUG nr. 32/2001, stabilesc, începând cu anul 2001 asigurarea finanţării instituţiilor de învăţământ preuniversitar de stat din bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale pe a căror rază acestea îşi desfăşoară activitatea , cu excepţia unor cheltuieli care nu privesc cauza de faţă.

În aplicarea acestor prevederi au fost emise şi Norme metodologice prin H.G. nr.538/2001, H.G. nr.2192/2004, H.G. nr.174/2003 şi 2192/2004.

Tags: drepturi salariale

Drepturi salariale Cuprins pe materii: Dreptul muncii Legislaţie relevantă: Legea nr. 518/1995 Rezumat: Dreptul la diurnă reglementat de prevederile art. 17 din H.G. nr. 518/1995 au caracter facultativ făcând aplicabile prevederile în materie înscrise

Prin sentinţa civilă nr. 999/02.09.2008 pronunţată de către Tribunalul Galaţi, s-a admis în parte acţiunea formulată de contestatorul V.S. în contradictoriu cu intimata S.C. A SRL Sibiu.

S-a anulat decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă nr. 66516/04.02.2008 emisă de intimată, şi s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior concedierii.

A fost obligată intimata către contestator la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, calculate de la data desfacerii disciplinare a contractului de muncă şi până la data reintegrării efective.

A fost obligată intimata către contestator la plata diferenţelor de diurnă calculate la nivelul minim conform H.G. nr. 518/1995 pentru perioada delegării în străinătate în intervalul aprilie 2005-2008, la plata sumei de 3528 lei reţinută cu titlu de penalizări, la plata concediilor de odihnă aferente anilor 2006-2007, la plata concediului medical aferent perioadei 01.02.2008-29.02.2008, precum şi la plata sumei de 1333,10 lei cheltuieli de judecată.

S-au respins celelalte pretenţii ca nefondate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin contestaţia formulată şi înregistrată sub nr. 1208/121/06.03.2008 pe rolul Tribunalului Galaţi, contestatorul V.S. a solicitat în contradictoriu cu intimata S.C. A S.R.L. SIBIU anularea deciziei nr. 66516/04.02.2008 privind sancţionarea contestatorului cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă, reîncadrarea în muncă pe postul deţinut anterior concedierii şi obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente, plata diferenţelor de diurnă calculate la nivelul minim conform H.G. nr. 518/1995, plata concediilor de odihnă pentru anii 2006-2007, plata sumei de 3528 lei reţinută cu titlul de penalizări, plata concediului medical aferent perioadei 01.02.2008 – 29.02.2008, plata bonurilor de masa, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Motivându-şi în fapt contestaţia a arătat că a fost angajat al unităţii intimate în funcţia de şef de agenţie, fiind trimis periodic în delegaţii în afara ţării.

A învederat că deoarece s-a îmbolnăvit grav din cauza programului de lucru şi a condiţiilor de muncă şi de cazare a fost nevoit să revină în ţară şi la data de 01.02.2008 a fost internat în spital.

A mai arătat că deşi intimata a cunoscut situaţia sa, în data de 04.02.2008 i-a fost desfăcut în mod nelegal contractul de muncă încălcându-se prevederile art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii.

În susţinerea contestaţiei a depus la dosar o serie de acte şi înscrisuri.

Intimata nu a formulat întâmpinare depunând la dosar o serie de acte.

Prin dispoziţia nr. 66516/04.02.2008 emisă de intimată s-a dispus desfacerea ea disciplinară a contractului de munca al contestatorului art. 61 alin. 1 lit. a din Codul muncii.

Decizia contestată a fost emisă pe data de 04.02.2008 dată la care contestatorul se afla în incapacitate temporară de muncă iar potrivit disp. art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii.

Astfel instanţa a reţinut că intimata în mod nelegal a procedat la desfacerea contractului de muncă al contestatorului în perioada incapacităţii temporare de muncă, motiv pentru care a dispus reintegrarea în funcţia deţinută anterior şi plata drepturilor salariale până la data reintegrării efective.

Referitor la capătul de cerere privind plata diferenţelor de diurnă calculată la nivelul minim conform H.G. nr. 518/1995 pentru perioada delegării în străinătate, instanţa a reţinut că potrivit disp. art. 45 lit. b teza finală din CCM unic la nivel naţional 2007 – 2010, nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituţiile publice.

În speţă, intimata acorda contestatorului o diurnă la un nivel inferior celui stabilit prin art. 45 lit. b din CCM unic la nivel naţional 2007-2010, motiv pentru care instanţa a obligat intimata să plătească diferenţa dintre diurna primită şi diurna la minim conform H.G. nr. 518/1995.

În ce priveşte restituirea sumei de 3528 lei reţinută cu titlul de penalizări, instanţa a reţinut că, potrivit disp. art. 164 din Codul muncii, nici o reţinere din salariu nu poate fi efectuata decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, intimata nefăcând dovada că reţinerile au fost efectuate în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

De asemenea, intimata nu a făcut dovada plăţii către contestator a contravalorii concediilor de odihnă pe anii 2006-2007, precum şi a indemnizaţiei pentru concediul medical aferent perioadei 01.02.2008 – 29.02.2008.

În ce priveşte acordarea tichetelor de masă, instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada de către contestator că intimata acordă tichetele de masă, motiv pentru care a respins ca nefondat acest capăt de cerere.

Fată de aceste considerente, instanţa a admis în parte acţiunea formulată de contestatorul V.S.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intimata S.C. A SRL Sibiu, considerând-o nelegală şi netemeinică.

În motivarea recursului a arătat că:

1. Instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea disp. art. 261 alin. 1 pct. 5 nefiind indicate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei cum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor, fiind acordat altceva decât s-a solicitat, în sensul că a obligat-o la plata unor drepturi salariale indexate, majorate şi reactualizate fără a se menţiona şi cuantumul acestor drepturi, deşi reclamantul precizase sumele pe care le solicită.

2. Instanţa de fond nu a analizat toată situaţia de fapt. Astfel, contestatorul nu a depus nici o plângere sau sesizare sau informare timp de trei ani din care să rezulte că are probleme de sănătate sau că este în imposibilitate de a respecta sarcinile de serviciu. În condiţiile în care angajatorul nu a avut cunoştinţă de problemele medicale ale salariatului, era normal ca acesta să fie cercetat disciplinar pentru lipsa nejustificată de la serviciu şi pentru predarea gestiunii unei alte persoane. Contestatorul nu a fost internat în spital în perioada menţionată în actele medicale ci a fost prezent la domiciliu, acesta prezentându-se la locul de muncă de unde a luat cunoştinţă de decizie şi a doua zi a refuzat primirea corespondenţei.

Decizia ca perioada 31.01.2008-05.03.2008 să fie considerată concediu fără plată a fost luată după ce în discuţia din data de 25.02.2008, i s-a comunicat contestatorului ca societatea este în imposibilitate de a plăti concediile medicale din cauza unor vicii de formă şi fond.

3. A precizat recurenta motivul pentru care nu a luat în calcul certificatul medical nr. 8997087 acordat la data de 11.02.2008, indicând vicii de formă ale acestuia : necompletarea corespunzătoare a rubricii descrise la art. 21 din Ordinul nr. 233/2006 care dispune ca, în cazul concediului medical acordat pentru internarea în spital se bara cu o linie termenul „Ambulatoriu”; s-au încălcat disp. art. 18 alin. 1 din Ordinul 60/2006 în sensul că a fost acordat şi eliberat la o altă dată decât data externării. De asemenea, nu este corect nici certificatul medical nr. 8997309/15.02.2008 întrucât nu a fost emis de medicul de familie, nu are viza medicului de medicina muncii şi a fost emis fără ca intimatul să prezinte adeverinţa.

4. În ceea ce priveşte acordarea diurnei externe, a arătat că art. 1, art. 2 şi 16 din H.G. nr. 518/1995 privesc în mod special misiunile cu caracter temporar şi instituţiile faţă de care se acordă drepturile în condiţiile reglementate de art. 5 şi 7 din hotărâre iar norma cuprinsă în art. 17 are doar caracter de recomandare pentru ceilalţi agenţi economici, situaţie în care se regăseşte şi recurenta. Drepturile salariale fac obiectul negocierii directe între angajat şi angajator, fiind prevăzute în contractul colectiv de muncă şi în contractul individual de muncă.

În drept, a întemeiat recursul pe disp. art. 261, 299-316 C.pr. civilă.

A depus la dosar practică judiciară, cartea de muncă a contestatorului şi alte înscrisuri care se regăsesc şi la dosarul de fond.

Intimatul contestator V.S. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei primei instanţe ca fiind legală şi temeinică. A depus la dosar practică judiciară.

Prin decizia civilă nr. 124/R/30.01.2009 a Curţii de Apel Galaţi a fost admis recursul declarat de pârâta SC A SRL, cu sediul în Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 999/02.09.2008 pronunţată de Tribunalul Galaţi.

A fost modificată în parte sentinţa civilă nr. 999/02.09.2008 a Tribunalului Galaţi în sensul că:

A fost înlăturată menţiunea privind obligarea intimatei către contestator la plata diferenţelor de diurnă calculate la nivelul minim conform H.G. nr. 518/1995 pentru perioada delegării în străinătate în intervalul aprilie 2005 – 2008.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile recurate.

Au fost avute în vedere următoarele considerente:

Primul motiv de recurs nu poate fi reţinut întrucât prima instanţă a indicat toate argumentele pe care le-a avut în vedere la pronunţarea hotărârii inclusiv temeiurile de drept. Astfel, a precizat că, potrivit disp. art. 60 alin. 1 lit. a din Codul muncii concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă stabilită prin certificat medical, acesta fiind motivul pentru care s-a constatat că decizia de concediere este nelegală iar restabilirea situaţiei anterioare este prevăzută de art. 78 din Codul muncii.

De asemenea, a indicat prima instanţă faptul că este aplicabilă H.G. nr. 518/1995 în ceea ce priveşte diurna.

S-a arătat că restituirea sumei de 3528 lei reţinută cu titlu de penalizări este întemeiată potrivit art. 164 din Codul muncii.

Faţă de cele arătate, se constată că hotărârea respectă prevederile art. 261 Cod procedură civilă.

Referitor la faptul că nu s-a indicat cuantumul sumei datorate, Curtea arată că acesta nu poate constitui un motiv de recurs, întrucât creanţa, aşa cum a fost stabilită de prima instanţă, este determinabilă chiar dacă nu determinată. Ceea ce susţine recurenta este doar o problemă de executare şi nu motiv de nelegalitate sau netemeinicie a unei sentinţe. Susţinerea intimatei că s-a acordat altceva decât s-a solicitat este lipsită de interes întrucât cel care ar fi putut emite critici cu privire la acest aspect nu putea fi decât reclamantul însă acesta nu a declarat recurs.

Nici al doilea motiv de recurs nu este întemeiat.

Astfel, din biletul de ieşire din spital eliberat la data de 08.02.2008 rezultă că intimatul contestator a fost internat în spital în perioada 01-08.02.2008 iar din certificatele de concediu medical nr. 8997087 şi 89970309 rezultă, de asemenea, că intimatul se afla în concediu medical de la data de 01.02.2008-29.02.2008.

Textul art. 60 litera a din Codul muncii este clar şi lipsit de echivoc: nu se poate fi dispusă concedierea unui salariat pe durata incapacităţii temporare de muncă.

Faţă de dispoziţiile legale, situaţia de fapt scoasă în evidenţă de către recurentă nu schimbă cu nimic cele reţinute de instanţa de fond şi nici nu poate duce la altă soluţie decât anularea deciziei de concediere emisă cu nerespectarea disp. art. 60 lit. a din Codul muncii.

Faptul că unitatea recurentă a aprobat concediu fără plată în perioada 31.01.2008-05.03.2008 nu afectează dreptul contestatorului la concediul medical întrucât concediul fără plată şi concediul medical sunt noţiuni distincte, reglementate diferit. Pe perioada concediului medical se suspendă contractul individual de muncă, de drept, potrivit disp. art. 50 lit. b din Codul muncii. În aceste condiţii, concediul fără plată nu antamează perioada concediului pentru incapacitate temporară de muncă perioadă pentru care se plăteşte o indemnizaţie din fondul de asigurări sociale şi nu din patrimoniul angajatorului. Deci, concediul medical primează, contrar susţinerilor recurentei.

Nici al treilea motiv de recurs nu este considerat ca întemeiat.

Faptul că nu s-a barat cu o linie termenul de „Ambulatoriu” în condiţiile în care intimatul a fost internat în spital nu este relevant în cauză întrucât intimatul nu a fost internat pe întreaga perioadă menţionată în certificatul de concediu medical ci doar în perioada 01-08.02.2008. Acesta este şi motivul pentru care certificatul medical a fost eliberat la o dată ulterioară datei externării, întrucât intimatul a beneficiat de concediu medical nu doar pe perioada internării ci şi ulterior acesteia astfel că nu au fost încălcate prevederile art. 18 alin. 1 din Ordinul nr. 60/2006.

Şi în ceea ce priveşte al doilea certificat medical, nr. 8997909, se poate observa că este vizat de către medicul de familie.

Oricum, instanţa nu reţine ca fondată afirmaţia recurentei în sensul că nu poate plăti indemnizaţia de concediu medical pentru vicii de formă ale certificatelor de concediu medical, oricare ar fi acestea. Recurenta face doar afirmaţia că ar fi restituit contestatorului certificatele în vederea completării corecte a acestora însă nu face nici o dovadă în acest sens. Atât timp cât responsabilitatea de a completa corect certificatele medical revine, potrivit legii, medicului, nu se poate lua dreptul salariatului de a beneficia de indemnizaţia de concediu medical pentru o culpă care nu îi aparţine. Unitatea, în cazul în care ar fi constatat vicii de formă şi erori în completare, trebuia să comunice aceste aspecte contestatorului salariat, în baza principiului informării, pentru ca acesta să le poată prezenta medicului ce le-a eliberat în vederea rectificării. Simplul refuz la plata indemnizaţiei nu duce la concluzia că unitatea a fost de bună-credinţă.

Nu este lipsit de relevanţă nici faptul că, la dosarul de fond, recurenta nu şi-a făcut nici un fel de apărări, nefiind prezentă decât la ultimul termen de judecată când a pus concluzii, precizând doar că societatea nu are cum să plătească drepturile derivate din concediul medical însă fără să indice şi motivele, fără să depună întâmpinare, fără să propună nici o probă astfel că prima instanţă a analizat corect situaţia de fapt aşa cum a fost reţinută din probele administrate.

Nici în recurs recurenta nu a depus înscrisuri din care să rezulte că a informat salariatul despre erorile strecurate în certificate şi acesta ar fi refuzat să le remedieze. Dimpotrivă, din adresa nr. 618223/30.10.2008 rezultă că însăşi unitatea s-a adresat compartimentului „Contabilitate”, solicitând să se plătească contestatorului indemnizaţia de concediu medical pe perioada 01.02.-29.02.2008. Simple susţineri nedovedite nu au consecinţe juridice, potrivit disp. art. 1161 din Codul civil.

Faptul că revendicările salariatului nu au fost aduse la cunoştinţa societăţii înainte de anulare deciziei de desfacere a contractului de muncă nu schimbă soluţia instanţei de fond, acesta neavând nici o obligaţie legală de a încunoştiinţa anterior pe angajator de eventuale revendicări salariale.

Al patrulea motiv de recurs este apreciat însă ca întemeiat de către Curte.

Într-adevăr, conform contractului colectiv de muncă la nivel naţional, nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituţiile publice, în speţă, H.G. nr. 518/1995.

Deci, textul din contractul colectiv de muncă la nivel naţional are caracterul unei norme de trimitere la actul normativ menţionat mai sus, pe deplin aplicabil în cauză.

Însă, instanţa de fond nu a observat disp. art. 17 alin. din Hotărârea de Guvern care precizează că se recomandă agenţilor economici, alţii decât cei prevăzuţi la art. 16 alin. (1), precum şi fundaţiilor, asociaţiilor şi altora asemenea, să aplice în mod corespunzător prevederile prezentei hotărâri.

Deci, norma este facultativă şi nu imperativă astfel că, în mod corect recurenta a plătit contestatorului drepturile de diurnă la nivel negociat din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, susţinerile acesteia fiind astfel corecte.

Practica altor instanţe depusă la dosar de nu poate obliga instanţa a da o soluţie identică întrucât nu reprezintă izvor de drept iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată la data de 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României, a precizat faptul că, divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natură, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate supra competenţei lor teritoriale iar rolul de a reglementa aceste contradicţii ale jurisprudenţei revine instanţei supreme.

Titlu: Plata compensatorie

Cuprins pe materii: Dreptul muncii

Legislaţie relevantă: art. 969, 977 Cod civil

Rezumat: Acordarea plăţilor compensatorii se realizează potrivit ofertei angajatorului însuşită de către salariat la momentul disponibilizării.

Hotărârea:

Prin sentinţa civilă nr. 924/13.08.2008 Tribunalul Galaţi a admis în parte acţiunea promovată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâta SC A.M. GALATI SA .

A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 1010,5 lei cu titlu de plăţi compensatorii aferente lunii ianuarie 2008 şi apoi câte 2021 lei lunar până în luna octombrie 2008 inclusiv, actualizate la rata inflaţiei cu începere de la data pronunţării şi până la data plăţii efective.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea formulată şi înregistrată la Tribunalul Galaţi sub nr. 4497/121/2008 reclamanta P.A. a solicitat obligarea pârâtei SC „A.M.” Galaţi la plata drepturilor salariale restante în sumă de 2021 lei începând cu data de 15.ian.2008 la zi.

În fapt a susţinut că a fost angajată la SC „A.M.” Galaţi până la data de 1.11.2007 când a acceptat o disponibilizare voluntară, sens în care s-a emis decizia nr. 95913. La data respectivă disponibilizarea s-a efectuat pe baza unei scheme de plecări voluntare aprobată de conducerea unităţii prin care în funcţie de vechimea în unitate se acordau un număr de salarii compensatorii. Deşi potrivit schemei de disponibilizare urma să primească 12 salarii compensatorii până la data pensionării, cu începere din luna ianuarie 2008 pârâta nu i-a mai efectuat aceste plăţi cu motivarea că îndeplineşte condiţiile de pensionare. În luna ianuarie 2008 pârâta a efectuat o plată parţială a primit doar suma de 1010,5 lei cu titlu de salariu compensatoriu. Consideră că este prejudiciată prin modul în care unitatea angajatoare interpretează clauzele disponibilizării voluntare, deoarece dreptul la pensie nu este o obligaţie, motiv pentru care a promovat prezenta cerere.

În susţinerea acţiunii a solicitat proba cu acte.

Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii cu motivarea că reclamanta îndeplineşte condiţiile pentru pensie la limită de vârstă şi faţă de clauzele disponibilizării colective nu mai are dreptul să încaseze salarii compensatorii.

Deşi reclamanta îndeplineşte condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă,se constată că acesta este totuşi îndreptăţită să primească salariile compensatorii în continuare, pentru următoarele motive:

Schema de plecări voluntare din 12.06.2007 nu poartă ştampila unităţii angajatoare şi conţine clauze îndoielnice care nu pot fi interpretate decât în favoarea reclamantei ca parte contractantă subordonată pârâtei în raportul de muncă.

Astfel angajaţii cu o vechime în muncă de peste 15 ani dar care nu îndeplinesc condiţiile de pensionare beneficiază potrivit schemei de disponibilizare voluntară de un număr de 12 salarii compensatorii, iar angajaţii care au vechime de peste 15 ani şi îndeplinesc condiţiile de pensionare în următoarele 12 luni de la data depunerii cererii de disponibilizare, vor primi salarii compensatorii până la data pensionării.

Pârâta nu a dovedit că această clauză de disponibilizare voluntară (pentru cei care îndeplinesc condiţiile de pensionare în 12 luni de la data depunerii cererii) a fost clar şi neechivoc negociată cu salariaţii care au acceptat disponibilizarea astfel încât să se poată stabili dincolo de orice îndoială care a fost motivaţia pentru care reclamanta a acceptat disponibilizarea deoarece dreptul la pensie este un drept fundamental şi nu o obligaţie astfel cum prevede Legea 19/2000.

Fiind vorba de o disponibilizare voluntară părţile erau libere să negocieze şi să prevadă acordarea salariilor compensatorii chiar şi după îndeplinirea condiţiilor de pensionare ca un stimulent pentru angajaţi şi pentru a preveni pierderi în patrimoniul angajatorului. Pe de altă parte nu poate fi ignorat faptul că pârâta beneficiază de consiliere juridică specializată şi putea şi chiar avea obligaţia să insereze în planul de disponibilizare clauze exprese şi neinterpretabile. Ar fi inechitabil pentru reclamantă să beneficieze de un regim de protecţie sub nivelul salariaţilor care se află în situaţii similare (cu vechime de peste 15 ani dar mai mică decât aceasta şi care nu îndeplinesc condiţiile de pensionare în 12 luni de la data depunerii cererii de disponibilizare).

În condiţiile mai sus expuse s-a reţinut că pârâta nu a explicitat şi nu a diferenţiat la momentul disponibilizării între data naşterii dreptului la pensie şi data exercitării acestui drept. În consecinţă aceste dubii cu privire la momentul până la care se datorează venitul de completare profită reclamantei. Ca urmare are dreptul la salarii compensatorii cu începere din luna noiembrie 2007, data disponibilizării voluntare şi până în noiembrie 2008 inclusiv, adică timp de 12 luni, în sumă de 2021 lei lunar. În luna ianuarie 2008 a primit doar 1010,5 lei şi ca urmare are dreptul la diferenţa de 1010,5 lei.

Pentru considerentele mai sus menţionate, potrivit art. 969,977 şi urm. C.civ. în ref. la art. 39 lit. j Codul muncii s-a constatat că acţiunea este fondată în parte, motiv pentru care a admis-o în limita sumei solicitată de reclamantă.

S-a dispus actualizarea sumelor acordate prin prezenta hotărâre, pentru a asigura o reală şi efectivă despăgubire.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC A.M. Galaţi S.A. considerând-o nelegală şi netemeinică.

În motivarea recursului a arătat că:

În primul rând a arătat că instanţa de fond nu a precizat şi alte norme de drept material în justificarea soluţiei date şi este evident că disp. art. 969, 977 şi următoarele din Codul civil şi art. 39 lit. j din Codul Muncii sunt motive străine de natura pricinii, acest fapt echivalând cu o nemotivare a sentinţei recurate.

În al doilea rând, instanţa de fond a interpretat în mod greşit natura şi înţelesul a cestui act juridic subliniindu-i natura dintre un act unilateral al angajatorului într-o convenţie care trebuia negociată cu salariaţii şi căruia ar fi trebuit să-i fie aplicabile disp. art. 969, 977 Cod Civil.

În al treilea rând, hotărârea este lipsită de temei legal întrucât nu se întemeiază pe nici o normă juridică de drept material care să poată constitui premiza majoră a soluţiei pronunţate în cauză.

În drept a invocat disp. art. 304 pct. 7 şi 9 şi 3041 Cod procedură civilă.

În concluzie a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamantă, ca nefondată.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte prima susţinere în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, se observă că din chiar argumentarea acestui motiv rezultă o situaţie contrară celei invocate, deoarece chiar recurenta recunoaşte că acordul exprimat pentru încetarea raporturilor de muncă a avut la bază oferta concretizată în aşa numita ,,schemă de plecări voluntare” este evident că disp. art. 969 şi 977 Cod civil devin aplicabile.

De asemenea, în prezenta cauză nu are relevanţă faptul dacă reclamanta beneficiază sau nu de pensie pentru limita de vârstă deoarece are peste 15 ani vechime şi se încadrează în cea de-a patra rubrică a tabelului.

A reţine o altă soluţie echivalează cu privarea salariaţilor de drepturile lor prin intermediul unor manevre frauduloase, ştiut fiind că în situaţia în care au avut loc disponibilizări masive prin lege,recurenta a fost obligată la plata de venituri în completare care erau acordate concomitent cu pensia pentru limită de vârstă.

Manevra frauduloasă constă în împrejurarea că le-au fost înmânate salariaţilor înscrisuri de o valoare juridică îndoielnică, cu clauze neclare care lasă loc de interpretare. Această interpretare trebuie realizată în favoarea reclamantei deoarece citind înscrisul, ea a găsit o rubrică ce-i era aplicabilă şi acesta a fost motivul determinant pentru solicitarea de a se retrage din activitate.

Prin decizia civilă nr. 172/R/02.02.2009 a Curţii de Apel Galaţi a fost admis recursul declarat de pârâta A.M. GALATI S.A. împotriva sentinţei civile nr. 924/13.08.2008 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. 4497/121/2008.

A fost modificată în tot sentinţa civilă nr. 924/13.08.2008 a Tribunalului Galaţi şi în rejudecare:

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâta A.M. GALATI S.A., ca nefondată.

Au fost avute în vedere următoarele considerente:

Astfel, prin schema de plecări voluntare, angajatorul a oferit salariaţilor care încetează voluntar activitatea, bonusuri şi plăţi compensatorii, reclamanta-intimată încadrându-se în categoria salariaţilor carde îndeplineau condiţiile de pensionare în termen de 12 luni de la data depunerii cererii de retragere, situaţie în care plata sumelor compensatorii lunare se face până la data pensionării.

Prin cererea din data de 12.10.2007 reclamanta a solicitat retragerea voluntară din activitate în temeiul disp. art. 55 lit. b din Codul Muncii şi acordarea drepturilor prevăzute în schema de plecări voluntare oferite de unitate.

Intimata-reclamantă nu a contestat oferta de plecări voluntare ci a afirmat doar că nu s-a pensionat şi prin urmare reclamanta a înţeles clar clauzele din schema de plecări voluntare contrar susţinerilor instanţei de fond.

Nici prin concluziile scrise depuse la dosar de apărătorul reclamantei nu a contestat conţinutul clauzelor din schema de plecări voluntare şi prin acceptarea ofertei a înţeles că se încadrează în ultimul aliniat urmând să primească plăţi compensatorii până la data pensionării.

Mai mult, oferta de plecări voluntare a fost adusă la cunoştinţa salariaţilor conform procesului verbal încheiat la data de 12.10.2007, proces verbal care nu a fost declarat fals.

Cu atât mai mult, prin cererea adresată angajatorului la data de 21.01.2008 (filele 18,19 şi 29 – dosar fond) intimata nu invocă faptul că nu a înţeles clauzele din oferta pe care a acceptat-o, ci a invocat motive externe raporturilor de muncă.

Susţinerile reclamantei din acţiune au fost combătute de către recurentă cu înscrisul depus în recurs respectiv decizia nr.1-216845/16.02.2008 privind acordarea pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă din care rezultă că drepturile de pensie au fost stabilite începând cu data de 14.01.2008 şi corect recurenta a sistat plata plăţilor compensatorii începând cu această dată.

Deşi argumentele instanţei nu se regăsesc în motivarea în fapt a acţiunii şi nici nu au fost puse în discuţia părţilor,acestea nu au suport legal.

De fapt, schema de plecări voluntare este un act unilateral al angajatorului, o ofertă făcută de angajat salariaţilor săi în anumite condiţii pe care angajatul le acceptă sau nu fără să se negocieze nici una din condiţiile prevăzute .

Dimpotrivă, instanţa de fond nu a avut în vedere disp. art. 37 din Codul Muncii care prevede expres cazurile când se aplică principiul negocierii şi anume, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă.

Reţinerea disp. art. 969 şi 977 Cod civil care se referă la convenţii şi a disp. art. 39 lit. j Codul Muncii care se referă la protecţia salariaţilor în caz de concediere, sunt motive străine de natura pricinii ceea ce echivalează practic cu nemotivarea hotărârii.

De asemenea, instanţa de fond interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, schimbându-i natura dintre un act unilateral al angajatorului într-o convenţie care trebuie negociată cu salariatul şi căruia ar fi trebuit să-i fie aplicabile disp. art. 969 şi 977 Codul civil.

Aşadar, oferta de plecări voluntare nu cuprinde nici o clauză neîndoielnică şi nu se pune problema unei inechităţi între salariat aşa cum a reţinut prima instanţă.

Intenţia angajatorului nefiind cea de a cumula pensia cu plăţile compensatorii contrar a ceea ce a susţinut prima instanţă.

Hotărârea instanţei de fond este criticabilă şi sub aspectul că se referă la aspecte care ţin de organizarea internă a societăţii şi face recomandări cu privire la modul de întocmire a convenţiilor între părţi,deşi în situaţia ofertei de plecări voluntare nu se negociază nici una dintre clauze.

Tags: drepturi salariale

Drepturi salariale

CURTEA DE APEL GALAŢI

SPEŢE RELEVANTE ALE SECŢIEI CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE PRONUNŢATE ÎN TRIMESTRUL I 2006

DREPTURI SALARIALE

Prin acţiunea înregistrată sub nr.306/17.01.2005 la Tribunalul Galaţi, reclamantul Bratoveanu Neculai a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C.Turflor SRL, obligarea acestuia la plata sumei de 620 Euro reprezentând diurna neplătită în perioada 14.06.2003-14.12.2003.

Prin sentinţa civilă nr.1098/7.07.2005 Tribunalul Galaţi a admis acţiunea formulată de reclamant şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 920 Euro.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC Turflor SRL invocând excepţia necompetenţei materiale a tribunalului pentru soluţionarea cauzei.

Prin decizia civilă nr.45/R/23.01.2006 Curtea de Apel Galaţi a admis recursul declarat de pârâta SC Turflor SRL Galaţi.

A casat sentinţa civilă nr.1098/7.07.2005 a Tribunalului Galaţi şi în rejudecare, a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Galaţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre , instanţa de recurs a reţinut că între reclamant şi pârâtă s-a încheiat o convenţie civilă de prestări servicii înregistrată la Inspecţia Teritorială de Muncă Galaţi sub nr.78034/25.04.2000 în aceasta menţionându-se că intră în vigoare începând cu data de 1.05.2000 durata convenţiei la data încheierii fiind considerată nedeterminată.

Până la intrarea în vigoare a Legii nr.53/2003( codul muncii) la 1.03.2003 , convenţiile civile erau asimilate contractelor individuale de muncă conform Legii 130/1999 ulterior prin Legea nr.597/22.12.2003 de aprobare a OUG nr.9/2003 regimul juridic al acestora fiind abrogat expres , astfel că ele nu mai sunt asimilate cu cel al contractelor de muncă.

În atare condiţii litigiile izvorâte din aceste convenţii civile nu mai pot fi considerate conflicte de muncă şi deci nu mai sunt de competenţa instanţelor speciale.

Din actele dosarului nu rezultă că între reclamant şi pârâtă odată cu încetarea convenţiei civile ar fi existat un raport de muncă în sensul legislaţiei muncii chiar dacă între părţi nu s-a încheiat un contract scris.

Faptul că între reprezentanţii pârâtei şi reclamant au existat unele înţelegeri cu privire la plata unor sume de bani după întoarcerea reclamantului din Italia nu înseamnă şi existenţa unui raport de muncă.

Pentru existenţa unui raport de muncă trebuie dovedită existenţa acestuia, voinţa angajatorului de a-l angaja, modul de salarizare, modul de desfăşurare a activităţii etc., situaţii nedovedite de reclamant.

În atare condiţii, Curtea a apreciat că Tribunalul Galaţi nu era competent să soluţioneze cauza, nefiind un litigiu de muncă civil de competenţa judecătoriei.

Cât priveşte diurna s-a reţinut că pentru cele 161 zile lucrate în Italia , contestatorul a primit suma de 123 Euro în loc de 2114,30 Euro raportându-se la diurna de 400 Euro lună adusă la cunoştinţa agenţilor de turism în şedinţa din 30.08.2003.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs contestatorul Miron Gabriel şi intimata SC Atlassib SRL Sibiu, considerând-o nelegală şi netemeinică.

Prin decizia civilă nr.125/14.02.2006 Curtea de Apel Galaţi a admis recursurile declarate de părţi, a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului cu titlu de daune echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 883 Euro.

A înlăturat obligarea pârâtei la plata sumei de 3200 Euro către reclamant.

Instanţa de recurs a reţinut că în perioada derulării contractului individual de muncă nr.379758/18.02.2003, conducerea SC Atlassib SA a dispus trimiterea salariatului Miron Gabriel în Italia să lucreze la o agenţie de turism din Roma, agenţie ce face parte din Holding-ul Atlassib fiind emisă decizia nr.38712/23.08.2003 în care la art.1 conducerea societăţii dispunea detaşarea contestatorului în Italia în perioada 1.09.1.11.2003.

În baza contractului individual de muncă contestatorul trimis în delegare beneficiază atât de salariu conform încadrării precum şi de transport, cazare şi diurnă care este negociabilă conform punct V lit.c din contract.

Pentru concretizarea acestei prevederi societatea nu a încheiat cu contestatorul nici un act adiţional la contractul încheiat în care să se stabilească cuantumul diurnei de care acesta să beneficieze pe perioada delegării la agenţiile de turism din Italia.

Dar, la data de 30.08.2003 , unitatea a convocat agenţia de turism cărora li s-a comunicat că, angajaţii detaşaţi în străinătate beneficiază de o diurnă de 350-400 Euro /lună în Italia, la convocare participând şi contestatorul.

Instanţa de recurs a considerat că în cauza dedusă judecăţii nu devine aplicabile prev.HG nr.518/1995 modificată prin HG nr.nr.436/30.04.2002 aceasta reglementează diurnele privind personalul instituţiilor publice trimise în străinătate.

Hotărârea de Guvern nr.518/1995 nu impune în mod imperativ aplicarea unei diurne de 35 Euro /zi ci acordă agenţilor economici privaţi posibilitatea raportării la această diurnă în momentul stabilirii acesteia pe fiecare societate privată în funcţie de obiectul de activitate al fiecăreia.

Instanţa a mai reţinut că în cauză nu devin aplicabile disp.art.2 lit.b din C.muncii şi prevederile Legii 105/1992 deoarece contestatorul nu a făcut dovada că a încheiat un contract de muncă valabil cu SC Atlassib Italia beneficiind de un salariu de 800 Euro.

Contractul individual de muncă încheiat cu SC Atlassib Italia la data de 19.01.2004 este un precontract încheiat în vederea obţinerii dreptului de muncă în Italia a cărui valabilitate depinde în mod exclusiv de obţinerea permisului de şedere de la o instituţie abilitată în Italia , permis pe care recurentul nu l-a obţinut nici la data încetării raporturilor de muncă cu SC Atlassib SRL Sibiu.

S-a mai reţinut că plata oricăror sume de bani se face în moneda naţională prin raportarea valutei la valoarea leului stabilită prin cotaţia BNR din ziua plăţii efective.

Tags: drepturi salariale

Drepturi salariale cuvenite funcţionarilor publici. Termenul şi procedura de atacare a nivelului de salarizare

Actul administrativ de stabilire a salariului funcţionarului public poate fi contestat în termen de 30 de zile de la data comunicării actului de autoritate, la organul emitent.
Necerând şi neobţinând desfiinţarea actului administrativ de autoritate, prin care instituţia publică i-a stabilit elementele salarizării şi cuantumul acestora, reclamantul nu poate solicita obligarea angajatorului la stabilirea pentru viitor a unei grile de salarizare diferite.
Decizia nr. 608/C.A./15 octombrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 159/CA din 11 iunie 2007, Tribunalul Vaslui a admis în parte acţiunea reclamantei Z.L. împotriva S.P.C.E.P.-Vaslui, a modificat dispoziţia nr. 19/2006, stabilind că drepturile salariale se cuvin reclamantei conform Anexei III lit. „b” din O.G. nr. 92/2004, constatând că reclamantei i se cuvine o diferenţă de 1.775 lei, pentru perioada octombrie 2005 şi până în luna februarie 2007, obligând pârâta să plătească această sumă, precum şi suma de 1.350 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a solicitat modificarea actului administrativ de stabilire a salarizării, considerând că aceasta trebuie făcută conform Anexei III la O.U.G. nr. 92/2004, precum şi acordarea diferenţei cuvenite pe perioada 01 octombrie 2005 şi până în prezent, precum şi plata premiilor pretins cuvenite pentru perioada ianuarie-iunie 2005, cerere la care a renunţat pe parcursul judecăţii.
Prima instanţă a mai reţinut că, prin dispoziţia nr. 19 din 18 ianuarie 2006, S.P.C.E.P. Vaslui a dispus ca salarizarea reclamantei să nu se mai facă conform deciziei de încadrare nr. 5/01.04.2004, ci potrivit Anexei IV din O.U.G. nr. 92/2004, act ce nu s-a dovedit a fi fost comunicat funcţionarului public vizat, fapt pentru care s-a considerat că nu s-a făcut vreo comunicare şi că, într-o atare situaţie, contestaţia a fost depusă în termenul legal de 6 luni prevăzut de Legea contenciosului administrativ, reclamanta uzând de procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi art. 31 din O.U.G. nr. 92/2004.
Raportându-se la dispoziţiile art. 78 alin. 4 din Legea nr. 188/1999, precum şi la prevederile art. 8 din H.G. nr. 2104/2004, tribunalul a apreciat că salarizarea reclamantei trebuie să se facă conform Anexei III din O.U.G. nr. 92/2004 şi că fără temei s-a dispus ca salarizarea câştigată să fie redusă, conform Anexei IV a aceluiaşi act normativ, măsură apreciată nelegală şi discriminatorie, ce justifică admiterea acţiunii.
Curtea constată că cererea formulată de pârâta-recurentă este întemeiată, sens în care reţine următoarele:
Reclamanta-intimată Z.L. are statut de funcţionar public, regimul său juridic fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 188/1999.
Este necontestat că, începând cu data e 01 ianuarie 2005, reclamanta a fost transferată de la Consiliul Judeţean Vaslui la Serviciul public comunitar judeţean de evidenţă a persoanelor Vaslui şi că, prin dispoziţia nr. 6 din 12 ianuarie 2005, aceasta a fost numită pe funcţia e referent clasa III, gradul profesional superior, treapta I de salarizare, prin dispoziţia nr. 5 din 01 aprilie 2005, Z.L. fiind transferată efectiv la instituţia publică pârâtă.
Ulterior perfectării transferului, S.P.C.E.P.- Vaslui, cu care reclamanta se află în raporturi de serviciu, a emis în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 92/2004, dispoziţia nr. 40 din 03 octombrie 2005, prin care reclamantei Z.L. i-a fost stabilită salarizarea corespunzătoare funcţiei de referent, clasa III superior, măsură apreciată de reclamantă ca nelegală, având în vedere că, prin chiar petitul acţiunii, afirmă că: „Din luna octombrie (2005) drepturile mele salariale au fost reduse semnificativ ca urmare a faptului că am fost salarizată potrivit Anexei IV şi nu potrivit Anexei III”.
Rezultă astfel că pretinsa modificare a salarizării, în sens negativ, a fost dispusă prin dispoziţia nr. 40 din 03 octombrie 2005 şi nu prin dispoziţia nr. 19 din 18.01.2006, cum s-a reţinut de prima instanţă, dispoziţie care nu face altceva decât să păstreze vechiul nivel de încadrare, actualizând doar drepturile salariale potrivit prevederilor O.G. nr. 2/2006 referitoare la reglementarea drepturilor salariale ale funcţionarilor publici pentru anul 2006.
În mod justificat prima instanţă a reţinut că reclamantei nu i s-a comunicat, în mod direct şi nemijlocit, nici dispoziţia nr. 40 din 03 octombrie 2005 şi nici dispoziţia nr. 19 din 18 ianuarie 2006, astfel că, cu deplin temei, s-a considerat că excepţia tardivităţii este nefondată, atâta timp cât reclamantei nu i-a fost înmânată, sub luare de semnătură, nici unul din actele menţionate, singura modalitate de comunicare ce poate fi acceptată ca valabilă, răspunsul dat reclamantei prin adresa nr. 1024 din 11 ianuarie 2006 neavând valoarea unei comunicări efective a actului de autoritate, astfel că, sub acest aspect, corect s-a reţinut că acţiunea reclamantei trebuie considerată a fi introdusă în termenul legal de 30 de zile.
Ceea ce nu a observat însă prima instanţă este faptul că sesizarea instanţei s-a făcut cu neobservarea dispoziţiilor art. 30 din O.U.G. nr. 92/2004, deoarece, odată actele comunicate, împreună cu întâmpinarea depusă la termenul din 04 decembrie 2006, funcţionarul public nemulţumit de modul în care i-au fost stabilite drepturile salariale era în drept să facă plângere la ordonatorul de credite, în speţă la Consiliul Judeţean Vaslui, urmând ca numai după soluţionarea contestaţiei, în condiţiile arătate la alin. 3, şi împotriva măsurilor dispuse printr-un act de autoritate, persoana în cauză să se adreseze instanţei judecătoreşti competente, solicitând desfiinţarea atât a actului de stabilire a salariului, cât şi a actului de soluţionare a contestaţiei, funcţionarul public neavând, în această materie, deschisă calea unei acţiuni directe şi imediate în justiţie.
Ori, în cauza de faţă, reclamanta nu numai că nu a solicitat în mod explicit desfiinţarea sau modificarea dispoziţiei nr. 40/03.10.2005 şi a dispoziţiei nr. 19/18.01.2006, dar a omis şi să parcurgă procedura specială prevăzută de legiuitor, prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 92/2004 reprezentând norme imperative, speciale, de neînlăturat, care fac lipsit de eficienţă demersul făcut de reclamantă prin cererea adresată conducerii S.P.C.J.E.P. Vaslui la data de 19 decembrie 2005.
Necerând şi neobţinând desfiinţarea actului administrativ de autoritate prin care instituţia publică pârâtă i-a stabilit elementele salarizării şi cuantumul acestora, reclamanta nu era în drept să solicite obligarea pârâtei de a proceda la stabilirea drepturilor salariale potrivit Anexei III la O.U.G. nr. 92/2004, pentru viitor, întrucât soluţionarea unei astfel de cereri presupune ca instanţa să se substituie în drepturile uneia din părţile în raportul de serviciu, fără a se fi cercetat legalitatea actului prin care raportul obligaţional a luat naştere.

Tags: drepturi salariale

Drepturi salariale reprezentând spor pentru lucru pe timp de noapte; aplicarea clauzelor Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010; lipsa unei cereri de acordare formulate angajatorului anterior declanşării litigiului

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 22.01.2010 şi înregistrată sub nr. 517/86/2010, reclamantul I. D. a chemat în judecată pârâta Primăria comunei M. pentru recunoaşterea sporului de lucru în timpul nopţii.

În motivare, reclamantul a arătat că din 23.08.1993 este angajatul pârâtei în funcţia de paznic, conform contractului de muncă nr. 1 din 23.08.1993 şi până la data pensionării sale din anul 2009. În momentul întocmirii dosarului în vederea pensionării, a aflat că deşi în permanenţă a prestat activitatea şi noaptea nu a fost remunerat pentru acest fapt.

În dovedirea susţinerilor a depus la dosar înscrisuri (f. 3 – 11 dosar).

La termenul de judecată din data de 04.03.2010, reclamantul şi-a completat cererea de chemare în judecată cu încă un capăt de cerere, prin care a solicitat plata orelor suplimentare efectuate în zilele de sâmbătă şi duminică, pe toată perioada cât a fost angajat ca paznic.

În motivare a arătat că, deşi a prestat continuu activitatea de paznic, inclusiv sâmbătă şi duminică, potrivit statelor de plată nu a fost remunerat suplimentar. A mai arătat că a luat cunoştinţă de acest fapt odată cu întocmirea dosarului de pensionare.

Legal citată, pârâta Primăria comunei M. – prin primar nu a formulat întâmpinare, însă prin adresa nr. 2425 din 30.03.2010, a arătat că pentru zilele lucrate sâmbăta şi duminica, reclamantul a fost compensat cu zile libere, deoarece din statele de plată depuse la dosar, nu rezultă că ar fi efectuat ore suplimentare.

În cauza a fost admisă şi s-a administrat, la solicitarea reclamantului, proba cu înscrisuri şi cu declaraţiile martorilor M. V. (f. 88 dosar) şi C. D. (f. 89 dosar) şi proba cu înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 27.05.2010, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 1 aprilie 2001 – 22 ianuarie 2007.

Prin sentinţa civilă nr. 986 din 27 mai 2010, Tribunalul Suceava a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului pentru perioada anterioară datei de 22 ianuarie 2007, a admis în parte acţiunea completată de reclamant şi a obligat pârâta la plata către acesta a sporului pentru munca prestată pe timp de noapte în cuantum de 25% din salariul de bază pentru perioada 22 ianuarie 2007 – 01 octombrie 2009. A respins, ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata orelor suplimentare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 1 aprilie 2001 – 22 ianuarie 2007, că potrivit art.1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă. Totodată, potrivit art. 3 din actul normativ precizat anterior, termenul prescripţiei este de 3 ani. De asemenea, potrivit art. 166 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii „dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. Termenul de prescripţie prevăzut la al. 1 este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 283 al. 1 lit. c din Codul muncii. Reclamantul a solicitat drepturile salariale restante, respectiv sporul pentru munca prestată pe timp de noapte şi plata orelor suplimentare pentru perioada 2000 – 01 octombrie 2009, şi prin urmare, cum parte din perioada de la care reclamantul a solicitat drepturile este situată în afara intervalului de 3 ani, prescripţia este dată pentru drepturile solicitate de reclamant anterior datei de 22 ianuarie 2007, excepţia fiind admisă în consecinţă.

Cu privire la fondul cauzei, atât din declaraţiile martorilor audiaţi cât şi din adresa nr.6668/27.09.2009 emisă de pârâtă (f. 6 dosar), tribunalul a reţinut că începând cu data de 31.03.2000 reclamantul a prestat muncă pentru reclamantă îndeplinind funcţia de paznic de noapte. Potrivit dispoziţiilor 41 al. 3 lit. e din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, încheiat conform art. 10 şi 11 din Legea nr. 130/1996, republicată, înregistrat la Ministerul muncii, solidarităţii sociale şi familiei cu nr. 2895/21/29.12.2006, pentru lucrul în timpul nopţii, salariaţii beneficiază de un spor la salariu în cuantum de minim 25% din salariul de bază, dispoziţia din contractul colectiv de muncă fiind mai favorabilă salariatului decât dispoziţiile art. 123 din codul muncii şi prin urmare aplicabile faţă de dispoziţiile art. 236 al. 4 şi art. 241 al. 1 lit. d din Codul muncii. Prin urmare, faţă de considerentele anterior arătate, tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamant a sporului pentru munca prestată pe timp de noapte în cuantum de 25% din salariul de bază pentru perioada 22 ianuarie 2007 – 01 octombrie 2009.

În ce priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata orelor suplimentare efectuate de acesta în perioada 2000 – 01.09.2009, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, fapt pentru care a respins-o în consecinţă. În acest sens, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, coroborate cu înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă, tribunalul a reţinut, pe de o parte, că în situaţia efectuării de ore suplimentare pârâta proceda la compensarea cu timp liber a acestora, iar pe de altă parte, din evidenţele depuse la doar de către pârâtă în perioada de referinţă reclamantul nu figura ca având ore suplimentare efectuate.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs pârâta Primăria comunei M. – prin primar, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi solicitând admiterea recursului şi pe fond respingerea acţiunii. Pe cale de excepţie, a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, considerând că doar unităţile administrativ-teritoriale pot fi persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, fiind şi subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare, fiind reprezentate în instanţă de către primar sau un împuternicit al acestuia. Unitatea administrativ-teritorială este comuna M., întrucât aici funcţionează autorităţile administraţiei publice locale. Sarcina indicării calităţii procesuale revine reclamantului, iar instanţa de judecată trebuia să verifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a părţilor. În ceea ce priveşte sentinţa atacată, s-a arătat că intimatul a fost angajatul instituţiei până la data de 30.09.2009, pe funcţia contractuală de paznic, care nu presupunea într-un mod strict desfăşurarea serviciului numai pe timp de noapte, deoarece funcţia de paznic a presupus şi activităţi pe timpul zilei, fiind folosit şi ca guard. Pentru timpul în care a lucrat noaptea nu există nicio cerere scrisă şi înregistrată din partea fostului angajat prin care acesta să solicite acordarea sporului de noapte. Pentru personalul contractual care a desfăşurat activităţi în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale salarizarea a fost stabilită prin diferite ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului, ultima de care a beneficiat intimatul fiind OG nr. 10/2008 privind creşterile salariate ce se vor acorda în anul 2008 personalului bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, coroborate cu prevederile Codului Muncii. Art. 123 din Codul Muncii prevede faptul că salariaţii care efectuează cel puţin 3 ore de muncă noaptea beneficiază, fie de program de lucru redus cu o oră faţă de durata normală a zilei de muncă, fără ca aceasta să ducă la scăderea salariului de bază, fie de un spor la salariu de minimum 15% din salariul de bază pentru fiecare oră de muncă de noapte prestată, ori procentul de 25% din salariul de bază acordat de către instanţă conform Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010 este prea mare, deoarece în acest caz prevederile contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010 nu au aplicabilitate. Deoarece, este dată situaţia în care potrivit prevederilor art. 3041 din Codul de procedură civilă, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, astfel că s-a solicitat instanţei să examineze cauza sub toate aspectele şi să admită excepţia invocată şi recursul declarat, casând sentinţa atacată şi respingând acţiunea, sau în situaţia în care ar considera că excepţia nu poate fi admisă, solicită admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei civile nr. 986 din 27.05.2010 pronunţată în dosarul nr. 517/86/2010.

Analizând recursul, ale cărui motive se încadrează la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, instanţa îl constată a fi neîntemeiat.

În ceea ce priveşte excepţia invocată, instanţa reţine că atât în contractul individual de muncă, cât şi în fişa postului ocupat de reclamant, depuse la dosar (fila 4, 94-97dosar fond), în calitate de angajator este indicată „primăria comunei M.”. Date fiind înscrisurile ataşate la dosarul cauzei, se impune aprecierea că reclamantul cu bună credinţă a indicat Primăria comunei M. ca fiind angajatorul căruia îi revine obligaţia de plată a drepturilor salariale solicitate în cadrul prezentului litigiu. La fel ca reclamantul intimat, şi martorii audiaţi în cauză au indicat primăria drept angajator şi titular al obligaţiei de plată invocate de către reclamant, astfel cum era indicat şi în statele de plată ale salariilor (filele 31-87).

Reţinând că reclamantul a indicat ca pârât persoana căreia îi revenea obligaţia a cărei neexecutare a invocat-o, astfel cum rezulta din înscrisurile pe care le avea la dispoziţie, pârâta neinvocând excepţia lipsei capacităţii procesuale în faţa primei instanţe, astfel încât atât instanţa, cât şi reclamantul, să poată verifica calitatea şi capacitatea persoanelor chemate în judecată, respectiv să poată indica persoanele între care ar trebui să se poarte procesul, instanţa va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate.

În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor reclamantului încuviinţate de către prima instanţă, se constată că motivele indicate în cererea de recurs sunt de asemenea neîntemeiate.

Conform dispoziţiilor art. 241 al. 1 lit. d din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, „Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte … pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, în cazul contractului colectiv de muncă la nivel naţional.”

Faţă de cuprinsul textului normativ citat, în mod nejustificat a susţinut recurenta că nu este aplicabilă în cauză clauza cuprinsă la art. 41 al. 3 lit. e din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, încheiat conform art. 10 şi 11 din Legea nr. 130/1996, republicată, înregistrat la Ministerul muncii, solidarităţii sociale şi familiei cu nr. 2895/21/29.12.2006. În conformitate cu această clauză, pentru lucrul în timpul nopţii, reclamantul este în drept să beneficieze de un spor la salariu în cuantum de minim 25% din salariul de bază, astfel cum corect a reţinut prima instanţă. Acest cuantum respectă dispoziţiile art. 123 din Codul Muncii care prevede faptul că salariaţii care efectuează cel puţin 3 ore de muncă noaptea beneficiază de un spor la salariu de minimum 15% din salariul de bază pentru fiecare oră de muncă de noapte prestată. Acordarea drepturilor salariale neachitate de către angajator nu poate fi condiţionată de formularea prealabilă formulării cererii de chemare în judecată a unei cereri exprese în acest sens, conform dispoziţiilor art. 109 al. 2 din Codul de procedură civilă, procedurile prealabile nefiind obligatorii.

Constatând că recurenta nu a făcut dovada susţinerilor sale, privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, instanţa va respinge ca nefondat prezentul recurs.

În baza art. 274 din Codul de procedură civilă, recurenta va fi obligată să plătească reclamantului intimat suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu apărător.

Tags: drepturi salariale

DREPTURI SALARIALE REPREZENTÂND PRIMELE DE PAŞTE ŞI DE CRĂCIUN AFERENTE PERIOADEI 2004 – 2006, ACORDATE ANGAJAŢILOR S.C. „PETROM” S.A. ÎN BAZA ART. 168 DIN CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ LA NIVEL DE RAMURĂ, APLICABIL ÎN ANII 2004, 2005, 2006 ŞI 2007. NEINCID

Prin sentinţa nr. 714 din 17.04.2008 a Tribunalului Suceava – Secţia civilă, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune formulată de pârâta S.C. „PETROM” S.A. Bucureşti.

S-a admis acţiunea reclamantei D. M., în contradictoriu cu pârâta S.C. „PETROM” S.A. Bucureşti, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând primele de Paşte şi de Crăciun aferente perioadei 2004 – 2006, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a mai reţinut că, potrivit art. 168 din Contractul colectiv de muncă, aplicabil în anii 2004, 2005, 2006 şi 2007, salariaţii beneficiau de drepturi suplimentare în cuantum de un salariu de bază mediu pe unitate cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi Crăciun, drepturi care trebuiau acordate cu 15 zile înainte de fiecare eveniment.

Împotriva sus-menţionatei sentinţe, unitatea a declarat recurs, nemotivat în drept, dar care poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Sub un prim aspect, recurenta a invocat prescripţia dreptului la acţiune pentru drepturile stabilite conform art. 168 din Contractul colectiv de muncă, dat fiind că reclamanta a solicitat acordarea unor drepturi suplimentare care nu fac parte din salariu, neavând un caracter periodic, fiind supuse termenului de prescripţie de 6 luni, conform art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii.

Sub un al doilea aspect legat de fondul cauzei, recurenta a susţinut că începând cu anul 2003, drepturile suplimentare au fost incluse în salariul de bază, conform Contractului colectiv de muncă între S.C. „PETROM” S.A. şi Federaţia Sindicatelor Libere Independente, astfel încât voinţa părţilor semnatare a fost aceea de a include în salariu primele la salariu.

Prin decizia nr. 1306 din 18.09.2008 a Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Referitor la excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune, invocată de recurentă, instanţa de recurs că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 283 alin. 1 lit. e, ci prevederile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, conform cărora cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate „în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariaţi”.

Referitor la fondul cauzei, curtea din analiza prevederilor art. 168 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă încheiat între S.C. „PETROM” S.A. şi Federaţia Sindicatelor Libere şi Independente din Industria Petrolieră Română, a constatat, cu certitudine, că prin negocierea Contractului colectiv de muncă, care potrivit art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 constituie „legea părţilor”, s-a stabilit că salariaţii vor beneficia de o suplimentare a drepturilor salariale la nivelul a încă unui salariu de bază mediu brut pentru fiecare eveniment în parte, acesta fiind deci un drept de natură salarială.

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Suceava la data de 20 septembrie 2007, reclamanta D.M., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC PETROM SA – Membru OMV GRUP Bucureşti, obligarea acesteia la plata drepturilor salariale reprezentând primele de Paşte şi Crăciun neacordate, începând cu anul 2004, actualizate în raport de rata inflaţiei la data plăţii.

În motivare, a arătat că, a fost angajata pârâtei în perioada 01.02.1991 – 07.12.2006, iar în conformitate cu Contractul colectiv de muncă la nivel de societate, trebuia să beneficieze cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun de suplimentări salariale în cuantum de un salariu de bază mediu pe S.C. PETROM S.A., drepturi care nu au fost acordate începând cu anul 2004.

Pârâta, legal citată, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât din anul 2003, suplimentările salariale cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun au fost incluse în salariul de bază al fiecărui salariat.

La ultimul termen de judecată, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, cu motivarea că drepturile salariale pretinse de reclamant nu se regăsesc în enumerarea expresă a indemnizaţiilor, sporurilor şi adaosurilor intrate în sfera noţiunii de salariu, conform Capitolului V din Contractul colectiv de muncă şi, ca urmare, dreptul la acţiune pentru neexecutarea unei asemenea clauze se prescrie în termen de 6 luni, conform art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii.

Tribunalul Suceava – secţia civilă, prin sentinţa nr. 714 din 17 aprilie 2008, a dispus următoarele: a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; a admis acţiunea reclamantei D.M., promovată în contradictoriu cu SC PETROM SA Bucureşti.

Pe cale de consecinţă, unitatea pârâtă a fost obligată să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând primele de Paşte şi Crăciun aferente perioadei 2004 – 2006, actualizate în raport de indicele de inflaţie la data plăţii.

Prin considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost salariata societăţii pârâte.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a mai reţinut că potrivit art. 168 din Contractul colectiv de muncă, aplicabil în anii 2004, 2005, 2006, 2007 salariaţii acestei unităţi beneficiau de drepturi suplimentare în cuantum de un salariu de bază mediu pe unitate cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi Crăciun, drepturi care trebuiau acordate cu 15 zile înainte de fiecare eveniment.

Cum pârâta nu a contestat existenţa acestui drept şi nici n-a făcut dovada plăţii sale, conform art. 161 din Codul muncii, acţiunea reclamantei a fost admisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta S.C. PETROM S.A. Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art. 299 şi următoarele Cod procedură civilă.

În susţinerea recursului a invocat prescripţia dreptului la acţiune pentru drepturile stabilite conform art. 168 din Contractul colectiv de muncă, acordate cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi Crăciun, enunţând şi dispoziţiile art. 154 din Codul muncii potrivit căruia salariul cuprinde atât salariul de bază cât şi sporurile dar şi adaosurile la acesta. Cum reclamanta a solicitat acordarea unor drepturi suplimentare care nu fac parte din salariu, neavând un caracter periodic, a susţinut că sunt supuse termenului de prescripţie de 6 luni, conform art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii.

Pe fondul cauzei a susţinut că începând cu anul 2003 drepturile salariale suplimentare au fost incluse în salariul de bază, conform contractului colectiv de muncă încheiat între Petrom şi Federaţia Sindicatelor Libere Independente, clauză reluată şi în cuprinsul Contractului colectiv de muncă, încheiat în anul 2003 modificat în anul 2005 prin act adiţional, astfel încât voinţa părţilor semnatare a fost aceea de a include în salariu primele la salariu.

Recursul, nemotivat în drept dar care poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă este nefondat pentru următoarele considerente:

Astfel potrivit art. 168 din Contractul colectiv de muncă încheiat între SC PETROM SA şi Federaţia Sindicatelor Libere şi Independente din Industria Petrolieră Română, s-a stabilit (alin. 1) „cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun, salariaţii PETROM SA vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, în cuantum de un salariu de bază mediu pe PETROM SA”, valoarea concretă, modalitatea de acordare, condiţiile dar şi criteriile de acordare, fiind stabilite cu minimum 15 zile înainte de fiecare eveniment.

Din analiza textului invocat ca temei legal rezultă cu certitudine că prin negocierea Contractului colectiv de muncă, încheiat la nivelul societăţii, care potrivit art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 constituie „legea părţilor”, s-a prevăzut că salariaţii vor beneficia de o suplimentare a drepturilor salariale la nivelul a încă unui salariu de bază mediu brut pe unitate, pentru fiecare eveniment în parte, acesta fiind deci un drept de natură salarială.

În aceste condiţii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, conform căruia cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate „în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat”, dispoziţii ce urmează a fi corelate şi cu textul art. 166 alin. 1 din Codul muncii referitor la dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor de plată a salariilor, prin care se stabileşte termenul de 3 ani, care curge de la data la care aceste drepturi erau datorate.

Deşi în subsidiar a fost invocată de recurentă şi prescripţia dreptului la acţiune pentru acordarea primei de Paşte aferente anului 2004, în raport de data sesizării instanţei, din verificarea tabelului de calcul depus de reclamanta la dosar, necontestat de unitatea angajatoare, rezultă că plata acestor drepturi nu a format obiectul litigiului urmând a fi respinse susţinerile recurentei.

Referitor la criticile formulate pe fondul cauzei şi anume faptul că sumele pretinse nu sunt datorate întrucât ar fi fost cuprinse începând cu anul 2003, în salariul de bază al fiecărui salariat, din documentaţia depusă de recurentă în sprijinul susţinerii acestui motiv de recurs rezultă că dispoziţiile art. 168 se regăsesc şi în conţinutul contractelor colective de muncă existente la nivelul anilor 2004, 2005, 2006.

Se precizează însă prin alin. 2 al art. 168 că în anul 2003 suplimentările salariale de la alin. 1 al aceluiaşi articol au fost introduse în salariul de bază al fiecărui angajat, dar cum această prevedere a fost negociată doar pentru anul menţionat, este evident că nu poate fi extinsă şi pentru anii ulteriori.

Deşi s-a invocat şi concluzia comisiei paritare, înregistrată sub nr. 5140 din 31.08.2007, încheiată între Petrom SA şi Federaţia Sindicatelor Libere Independente Petrom, aceasta nu poate avea caracter retroactiv, astfel fiind respinse susţinerile recurentei privind aplicarea dispoziţiilor art. 108 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă.

Potrivit comunicatelor SC PETROM SA, adresate conform prevederilor Contractului colectiv de muncă, către sucursalele acestei unităţi la nivelul anului 2005 salariul mediu brut a fost stabilit la 1400 lei, iar pentru anul 2006 la suma de 1850 lei, astfel încât nu se poate reţine existenţa unui calcul greşit din moment ce instanţa a dispus scăderea contribuţiilor datorate bugetului de stat.

Faţă de cele arătate, sentinţa instanţei de fond fiind legală, nefiind date motive de nelegalitate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat, nefiind date nici motive de casare de ordine publică.

Tags: drepturi salariale

ACŢIUNEA SALARIATULUI PENTRU OBLIGAREA UNITĂŢII LA RESTITUIREA DREPTURILOR SALARIALE REŢINUTE NELEGAL. NELEGALITATEA SENTINŢEI DE RESPINGERE A ACŢIUNII, RAPORTAT LA PREVEDERILE ART. 164 DIN CODUL MUNCII

Prin acţiunea adresată Tribunalului Botoşani – Secţia civilă şi înregistrată la data de 2.08.2005, reclamanta L.C. a chemat în judecată pârâtul C. F. nr. 2 – Seminarul Teologic „Sf. Ioan Iacob” D., solicitând restituirea sumelor ce i-au fost reţinute de pârât din drepturile salariale.

A susţinut că pârâtul a procedat la reţinerea sumei pe care i-o plătise cu titlu de concediu de odihnă, considerând în mod nelegal că, în cazul întreruperii acestuia prin intrarea în concediu medical, ar exista obligaţia restituirii indemnizaţiei încasate pentru concediul de odihnă.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată, susţinând că, din coroborarea art. 140 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 cu art. 5 din H.G. nr. 250/1992, rezultă că salariatul beneficiază de concediu de odihnă proporţional cu timpul efectiv lucrat, aşa încât, pentru timpul lucrat până în prezent în anul 2005, i s-ar cuveni numai 5 zile de concediu, date fiind perioadele îndelungate de concediu medical a reclamantei în acest an.

Prin sentinţa nr. 1307 din 10.10.2005 a Tribunalului Botoşani – Secţia civilă, s-a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei.

S-a reţinut, în esenţă, că pârâtul nu a procedat la reţinerea nici unei sume din drepturile salariale lunare ulterioare, ca urmare a încasării necuvenite a indemnizaţiei de concediu de odihnă.

Împotriva sus-menţionatei sentinţe, reclamanta a declarat recurs.

În motivarea acestuia, recurenta a susţinut, în esenţă, că, pe de o parte, pârâta i-a reţinut nelegal din drepturile salariale suma de 7.500.000 lei, reprezentând parte din indemnizaţia de concediu de odihnă, contrar prevederilor art. 32 alin. 1 din Regulamentul privind concediul de odihnă al personalului din învăţământul de toate gradele, iar, pe de altă parte, că instanţa de fond a procedat la judecarea cauzei cu procedura nelegal îndeplinită în ceea ce o priveşte.

Examinând recursul de faţă, curtea îl constată întemeiat sub aspectul celor ce se vor reţine în continuare:

Astfel, referitor la primul motiv de recurs, se constată, din adresa nr. 2279 din 9.05.2005, emisă de I.Ş. al Judeţului Botoşani (fila 17 dosar fond), dar şi din înscrisul de la fila 15 a prezentului dosar, că reclamantei i s-a reţinut, din drepturile salariale, suma de 7.500.000 lei, reprezentând indemnizaţie pentru concediu de odihnă (în luna februarie 2005).

Or, această reţinere apare ca nelegală, raportat la prevederile art. 164 al. 1 din Codul muncii, potrivit cărora „nici o reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege”, dar şi raportat la prevederile art. 164 alin. 2 din acelaşi cod, potrivit cărora „reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă”.

Privitor la cel de-al doilea motiv de recurs, legat de nelegala citare a reclamantei la instanţa de fond, acest motiv nu se verifică, întrucât, din actele dosarului, rezultă că reclamanta, atât pentru termenul de judecată din 26.09.2005, cât şi pentru termenul de judecată din 10.10.2005, a fost legal citată.

Faţă de cele de mai sus, curtea, având în vedere prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, va admite recursul declarat în cauză şi va modifica în totalitate sentinţa recurată, în sensul că va obliga pârâtul intimat C. F.nr. 2 – S.T. Liceal „Sf. Ioan Iacob” D. să restituie reclamantei-recurente L.C. suma de 7.500.000 lei (ROL), cu titlu de indemnizaţie concediu de odihnă.

Tags: drepturi salariale, H.G. nr. 250/1992, Legea nr.53/2003

DREPTURI SALARIALE. FUNCTIE DE DEMNITATE PUBLICA. COMPETENTA MATERIALA

Prin actiunea adresata Tribunalului Suceava – Sectia civila si inregistrata la data de 17.03.2005, reclamantul H.G. (fost primar), in contradictoriu cu paratul Consiliul local al comunei Siminicea, judetul Suceava, a solicitat obligarea paratului sa aprobe in bugetul local al comunei cheltuielile necesare platii sumei totale de 130.754.083 lei, reprezentand drepturi salariale cuvenite si neacordate pentru perioada 1.01.2002 – 31.12.2004.

Prin sentinta civila nr. 258 din 4 aprilie 2005 a Tribunalului Suceava – Sectia civila s-a respins actiunea reclamantului, ca nefondata.

Cum impotriva sus-mentionatei sentinte reclamantul a declarat recurs, curtea, la termenul de judecata din 16 august 2005, a pus in discutia partilor exceptia de necompetenta materiala a Tribunalului Suceava – Sectia civila in solutionarea cauzei.

Prin decizia nr. 416 din 16 august 2005 a Curtii de Apel Suceava s-a admis recursul reclamantului H.G. impotriva sentintei nr. 258 din 4 aprilie 2005 a Tribunalului Suceava – Sectia civila, sentinta pe care a casat-o si a trimis cauza spre competenta solutionare, la Tribunalul Suceava – Sectia comerciala si de contencios administrativ.

Astfel, referitor la exceptia pusa din oficiu in discutia partilor, s-a retinut ca, plecand de la obiectul cererii reclamantului este a se vedea ca acesta, prin actiune, solicita obligarea paratului Consiliul local al comunei Siminicea, la aprobarea in bugetul local al comunei a cheltuielilor necesare platii sumei totale de 130.754.083 lei reprezentand drepturi salariale cuvenite si neacordate.

Or, raportand aceasta pretentie a reclamantului la institutia juridica a competentei materiale a instantelor de judecata, obiectul actiunii reclamantului, astfel cum a fost formulat („obligarea autoritatii deliberative la aprobarea in bugetul local al comunei….”) conduce la concluzia ca o astfel de cauza este de competenta materiala de judecata a instantei de contencios administrativ, respectiv a Sectiei comerciale si de contencios administrativ a Tribunalului Suceava si nu a sectiei civile a aceluiasi tribunal.

Completului specializat in solutionarea conflictelor de munca din cadrul Sectiei civile a Tribunalului Suceava i-ar fi revenit spre competenta solutionarea prezentei cauze in situatia in care reclamantul ar fi chemat in judecata paratul pentru a fi obligat sa-i plateasca suma respectiva cu titlu de drepturi salariale, ceea ce nu este cazul in speta.

Tags: drepturi salariale

Drepturi salariale. Suspendarea executării silite prin ordonanţă preşedinţială. Inadmisibilitate

Creanţa care se referă la drepturi salariale are prioritate la executare, dată fiind destinaţia socială a sumelor respective iar noul Cod al muncii reglementează în art. 277 faptul că neplata acestor drepturi constituie infracţiune pentru angajator.

Prin sentinţa civilă nr. 75 din 23 ianuarie 2003 a Judecătoriei Dorohoi s-a admis cererea de suspendare a executării pe calea ordonanţei preşedinţiale, formulată de către societatea comercială debitoare, cu motivarea, printre altele, că poprirea sumei până la soluţionarea unei contestaţii la executare aflată pe rolul aceleiaşi instanţe ar perturba activitatea unităţii din punct de vedere financiar.

Prin decizia civilă nr. 139 R din 3 aprilie 2003 s-a admis recursul creditoarei şi s-a modificat sentinţa în sensul că s-a respins cererea de suspendare a executării silite ca nefondată.

Exceptând caracterul creanţei aşa cum s-a precizat mai sus, mai este de observat că debitoarea nu a făcut nici o dovadă că această creanţă nu ar fi certă, lichidă şi exigibilă sau că ar exista impedimente legale la executare iar pe de altă parte, valoarea sumei poprite, de circa 38 milioane lei este derizorie în raport cu volumul de afaceri al debitoarei, astfel că s-a impus modificarea sentinţei şi respingerea cererii de suspendare.

(Decizia civilă nr. 139R din 3 aprilie 2003 a Tribunalului Botoşani – Secţia civilă, nepublicată)

Tags: drepturi salariale

Drepturi salariale. Sarcina probei. Administrarea probelor.

Legea nr. 53/2003-Codul Muncii: art.163, 287, 288

Codul de procedură civilă: art.129 alin.(1), art.723

Potrivit art.287 Codul Muncii „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Este de asemenea de menţionat, că potrivit art. 129 alin.(1) cod procedură civilă părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia de a îndeplinii actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, şă-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin( 1) cod procedură civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările

Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 329/01 martie 2010.

Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Sibiu sub dosar nr. 2300/85/2009, reclamantul L.I. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. „F” S.A Mediaş, solicitând obligarea acesteia la: plata drepturilor salariale aferente lunilor martie, aprilie şi mai 2009, includerea în salariu a sporului de vechime, precum şi orele suplimentare efectuate în perioada de preaviz; plata primei de Paşti 2009; compensarea în bani a tichetelor de masă cuvenite pentru perioada ianuarie-mai 2009; compensarea în bani a zilelor de concediu neefectuate pe anul 2009 şi a 3 zile rămase din anul 2008; plata salariului compensator conform art. 59 alin.(1) din CCM; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii sale reclamantul arată că a fost angajatul pârâtei până la data de 01.06.2009 când i-a încetat contractul de muncă în baza art.65 alin.(1) Codul muncii şi că pârâta nu i-a plătit drepturile solicitate.

În drept se invocă: art.40 alin.(2) lit.c Codul Muncii, art.57 alin.(2) şi (3) din CCM şi Legea nr. 554/2004.

Pârâta nu a depus întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 919/26.10.2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 2300/85/2009 s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul L.I în contradictoriu cu pârâta S.C. „F.” S.A Mediaş şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului următoarele drepturi: drepturile salariale restante pe lunile martie, aprilie şi mai 2009, precum şi sporul de vechime aferent salariului pe luna mai 2009; prima de Paşti aferentă anului 2009 în sumă de 100 lei net; compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în anii 2008 şi 2009; un salariu compensator prev. de art. 59 alin.(1) din Actul Adiţional la C.C.M. la nivel de unitate.

S-au respins celelalte cereri.

Pentru a hotărî, astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente că reclamantul a desfăşurat activitatea prevăzută în contractul său de muncă, iar pârâta nu i-a plătit drepturile salariale aferente.

În ce priveşte tichetele de masă s-a reţinut că cererea este neîntemeiată, deoarece acordarea acestora nu a fost prevăzută în contractul colectiv de muncă, pârâta nu şi-a asumat obligaţia acordării unor astfel de drepturi, iar Legea specială nr. 142/1998 prevede că acordarea lor este o facultate.

În ce priveşte plata orelor suplimentare s-a reţinut că art. 57 alin.3 din CCM prevede dreptul salariaţilor să absenteze 4 ore /zi în perioada de preaviz pentru a-şi căuta un loc de muncă, dar faptul că nu au beneficiat de acest drept nu justifică plata suplimentară a acestor ore.

Împotriva acestei sentinţe a declarat, recurs, în termenul legal prev. de art. 79 din Legea nr.168/1999, pârâta S.C. „F.” S.A Mediaş, solicitând admiterea acestuia, rejudecarea pe fond a cauzei în sensul admiterii în parte a acţiunii formulate şi anume în ceea ce priveşte drepturile salariale restante pe lunile anterioare desfacerii contractului individual de muncă, excluzând obligarea de la plata sporurilor şi primelor. În subsidiar se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât nu s-au respectat dispoziţiile procedurale privind administrarea probelor. Cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta critică sentinţa atacată ca fiind nelegală şi netemeinică sub următoarele aspecte: 1) prin acţiunea formulată s-au solicita drepturi salariale pretins neachitate, după încetarea CIM din data de 01.06.2009, deşi procedura de citare nu s-a îndeplinit corect instanţa a trecut la soluţionarea cauzei fără ca la dosarul cauzei să existe dovezi privind cuantumul drepturilor salariale; 2) fiind un litigiu de muncă sarcina probei aparţine pârâtei, aşa încât societatea trebuia să facă dovada sumelor pretinse, ori instanţa de fond s-a limitat la documentele depuse de reclamant; 3) reclamantul a pretins plata contravalorii zilelor de concediu neefectuate din anul 2009, fără să menţioneze numărul acestora şi fără să depună nici o dovadă în acest sens; 4) în dovedirea cuantumului drepturilor salariale instanţa a avut în vedere doar afirmaţia reclamantului că nu i-au fost achitate drepturile pentru lunile martie, aprilie şi iunie 2009; 5) societatea a fost obligată la plata unor sporuri şi prime fără să se analizeze situaţia financiară a societăţii şi condiţiile în care trebuiau acordate aceste sporuri.

În drept se invocă: art.80-82 din Legea nr. 168/1999, art. 304 punct 9 Cod procedură civilă; art.274 Cod procedură civilă; Codul Muncii, Contractul colectiv de muncă.

Intimatul nu a depus întâmpinare în această fază procesuală.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, în limitele statuate de art. 306 alin.(2) cod procedură civilă, a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 163 alin.(1) Codul Muncii, „plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit”.

Sarcina probei în acest sens revine angajatorului potrivit art. 287 Codul Muncii, care cuprinde o reglementare expresă în acest sens.

Potrivit acestui articol „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Acest articol de lege instituie, astfel, o excepţie de la regula care prevede că sarcina probei revine reclamantului (art.1169 Cod Civil ) potrivit adagiului probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat.

Este de asemenea de menţionat, că potrivit art. 129 alin.(1) cod procedură civilă părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia de a îndeplinii actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin( 1) cod procedură civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Aflându-ne în cadrul unui conflict de drepturi, administrarea probelor potrivit art. 288 Codul Muncii se face cu respectarea regimului de urgenţă, legiuitor permiţând instanţei să decadă din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia.

Ca atare, în speţă, atâta vreme cât intimatul reclamant a probat cu înscrisurile depuse la dosar (copie carnet de muncă, contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii, decizia de încetarea a contractului individual de muncă în temeiul art.65 alin.(1) Codul Muncii, notă de lichidare, cerere înregistrată la societate sub nr. 448/2009 de plată a drepturilor salariale pretinse) faptul că a prestat activitate în baza contractului individual de muncă în beneficiul societăţii recurente până la data de 01.06.2009, aceasta avea obligaţia de plata a salariului aferent conform art. 154 şi 161 Codul Muncii.

Contrar susţinerilor recurentei, procedura de citare a sa în faţa instanţei de fond a fost îndeplinită cu respectarea cerinţelor art.90- 92 Cod procedură civilă la toate termenele de judecată, inclusiv dezbaterea cauzei în fond, aspect pe deplin confirmat de dovezile de îndeplinire a procedurii aflate la dosarului cauzei care poartă semnătura funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei conform menţiunilor din conţinutul actului.

Or, în contextul în care recurenta pârâtă, deşi legal citată la termenele de judecată nu a înţeles să-şi formuleze apărarea şi să depună acte doveditoare în acest sens, în mod corect prima instanţă a analizat şi dat eficienţă probatoriului administrat în cauză de reclamant şi a admis pretenţiile sale, obligând recurenta pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite acestuia pentru activitatea prestată în lunile martie-mai 2009-deci anterioare datei de 01.06.3009-data încetării raportului juridic de muncă.

Recurenta nu justifică în vreun fel că ar fi fost împiedicată în formularea apărării şi în exerciţiul dreptului său de a-şi propune probe în apărare – mai mult nici în recurs nu a înţeles să se prevaleze de alte înscrisuri decât cele aflate la dosarul instanţei de fond – aşa încât nu-şi poate invoca propria culpă în nerespectarea dispoziţiei procedurale privind administrarea probelor pentru a pretinde casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca in susţinerea intereselor sale propria sa culpa), iar casarea cu trimitere spre rejudecare este prevăzută expres de legiuitor (art. 312 alin.(5) cod procedură civilă) doar în două situaţii – când s-a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi când judecata s-a făcut în lipsa părţi care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi dezbaterea fondului-situaţii care nu se regăsesc în speţă.

Sub un alt aspect, faptul că nu este menţionat cuantumul valoric al acestor drepturi salariale nu constituie un impediment în executarea sentinţei deoarece acesta se poate determina pe baza actelor contabile care se află în păstrarea recurentei; art. 163 alin(2) codul muncii, instituind chiar o obligaţie legală în sarcina acesteia de păstrare şi arhivare a statelor de plată şi a celorlalte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, în aceleaşi condiţii şi termene ca şi în cazul actelor contabile.

În fine, situaţia financiară a societăţii nu are relevanţă în recunoaşterea drepturilor salariale cuvenite salariatului aşa cum au fost negociate în contractul încheiat între părţi, respectiv Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate (art.59 alin.1), care constituie legea părţilor potrivit art.7 din Legea nr. 130/1996, obligând părţile la executarea întocmai a obligaţiilor asumate. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.40 alin.(2) Codul Muncii care obligă angajatorul să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractul individual de muncă.

În speţă, cu referire strict la sporuri, prima de Paşti şi compensaţia la desfacerea contractului individual de muncă – contestate prin recursul de faţă de pârâtă- este de menţionat că acestea îşi au o deplină reglementare legală în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate (art. 33, 34, 57 şi 59) şi ca atare au fost corect acordate de prima instanţă.

Faţă de cele ce preced, Curtea constatând că soluţia primei instanţe reflectă o interpretare şi aplicare corectă a legislaţiei în materia drepturilor salariale la starea de fapt confirmată de probele dosarului; în temeiul art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul cu care a fost investită de către pârâtă, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa primei instanţe.

Tags: drepturi salariale, Legea nr. 130/1996, Legea nr. 142/1998, Legea nr. 168/1999, Legea nr. 554/2004, probe