Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate privata. Legea nr. 247/2005 titlul X art. 5 alin. 2

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate privata.

Legea nr. 247/2005 titlul X art. 5 alin. 2

Constatare ca valabila a conventiei de vanzare cumparare în situatia în care parata nu a respectat obligatia de a încheia vanzarea stipulata în contractul de promisiune bilaterala de vanzare cumparare

Legea nr.10/2001 în forma initiala nu cuprindea dispozitii referitoare la posibilitatea partii care si-a îndeplinit obligatiile de a sesiza instanta competenta în vederea pronuntarii unei hotarari care sa tina loc de contract, în situatia în care, dupa încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fara constructii, cealalta parte refuza ulterior sa încheie contractul.

Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2004 s-a reglementat posibilitatea partii care si-a îndeplinit obligatiile urmare încheierii unui antecontract cu privire la teren, cu sau fara constructii, de a sesiza instanta competenta în vederea pronuntarii unei hotarari care sa tina loc de contract.

Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante reclamantul CND, a chemat în judecata pe parata IG, solicitand ca prin hotarare judecatoreasca sa se constate ca a intervenit vanzarea-cumpararea terenului arabil în suprafata de 2 ha situat în extravilanul comunei.

In motivarea cererii reclamantul arata ca la data de 24.08.2009 a încheiat cu parata un contract de promisiune bilaterala de vanzare cumparare, pentru achizitionarea suprafetei de 2 ha, teren arabil contract înregistrat la Cabinet de avocat. Pretul vanzarii a fost de 7.000 lei. Parata avea obligatia ca în termen de 15 zile de la semnarea contractului sa faca toate demersurile în vederea încheierii actelor în forma autentica.

Din titlul de proprietate emis de Comisia Judeteana pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor rezulta ca mostenitoarei defunctului DT, pe nume IG, i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului arabil în suprafata de 4 ha (40.000 mp), situat în extravilanul comunei, din care face parte si suprafata de 2 ha (20.000 m.p.) obiect al promisiunii de vanzare cumparare.

Din contractul de promisiune bilaterala de vanzare –cumparare, rezulta ca parata i-a promis reclamantului ca îi vinde terenul arabil în suprafata de 2 ha (20.000mp) situat în extravilanul comunei evidentiat în titlul de proprietate.Vanzatoarea a primit pretul de 7.000 lei la data încheierii contractului.

Potrivit art. 1294 Cod civil vanzarea este o conventie prin care doua parti se obliga între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru si aceasta a plati celei dintai pretul.

Conform art.1073 Cod civil creditorul are dreptul de a dobandi îndeplinirea exacta a obligatiei si în caz contrar are dreptul la dezdaunare.

Potrivit art.2 alin.1 titlul X din Legea nr. 247/2005 terenurile cu sau fara constructii situate în intravilan si extravilan, indiferent de destinatia sau întinderea lor, pot fi înstrainate si dobandite prin acte juridice între vii, încheiate în forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute.

Conform art.5 alin.2 titlul X din Legea nr. 247/2005 în situatia în care dupa încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fara constructii, una din parti refuza ulterior sa încheie contractul, partea care si-a îndeplinit obligatiile poate sesiza instanta competenta care poate pronunta o hotarare care sa tina loc de contract autentic.

Pornind de la realitatea antecontractului încheiat între parti la data de 24.08.2009, instanta apreciaza ca se poate constata ca intervenita vanzarea cumpararea terenului printr-o hotarare care sa tina loc de act autentic de vanzare cumparare. Aceasta solutie se impune în temeiul principiului executarii în natura a obligatiilor, a repararii prejudiciilor, prevazut de art.1077 Cod civil si art.5 alin.2 titlul X din Legea nr.247/2005, care permite pronuntarea unei hotarari menita sa tina loc de contract de vanzare cumparare.

In aceste conditii cererea apare ca întemeiata, urmand a fi admisa si va constata ca între parata si reclamant a intervenit ca valabila vanzarea cumpararea terenului arabil în suprafata de 2 ha (20000 mp) situat în extravilanul comunei.

Tags: Drept civil

Drept civil. Legea nr. 10/2001. Refuzul persoanei juridice deţinătoare de a răspunde la notificare. Stabilirea şi acordarea despăgubirilor de către instanţa de judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanţelor Publice în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin.1, dacă nu a primit comunicarea din partea Primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de lege.

Reclamanţii considerându-se persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, primind de la intimată adresa contestată.

Procedura soluţionării notificării prevăzută de art.21 din Legea nr.10/2001 are caracter necontencios , dar obligatoriu potrivit art.109 alin.2 cod procedură civilă, însă nesoluţionarea sau temporizarea soluţionării cererii, deschide celui vătămat accesul la jurisdicţia civilă pentru a fi finalizată.

Decizia civilă nr. 155/A din 21.05.2010 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, petenţii M.E.T. şi Z.A. au contestat Dispoziţia nr. 46280 din 19 octombrie 2004 emisă de Primăria municipiului Brăila, prin care li s-au respins cererile de restituire în natură a imobilelor situate în Brăila – 2 ochiuri magazie şi 212 m.p. teren, şi în Brăila – 2 ochiuri magazie şi 255 m.p. teren.

Tribunalul Brăila a admis contestaţia şi a obligat Instituţia Primarului municipiului Brăila să emită Dispoziţie în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu privire la notificările nr. 196/2002 şi nr. 195/2002, înregistrate sub nr. 12573/15.02.2002 şi respectiv nr. 12572/15.02.2002 şi fac obiectul dosarelor aflate pe rolul Comisiei Locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, formulate de notificatorii M.E.T.şi Z.A., privind imobilele situate în municipiul Brăila – 2 ochiuri de magazie şi 212 m.p. teren şi Brăila – 2 ochiuri de magazie şi 255 m.p. teren ce au aparţinut autorului P.M., fostă P., care a dobândit imobilele notificate în baza actului de partaj voluntar înregistrat la Tribunalul Br.

A obligat pe reclamanţi la plata diferenţei de onorariu de expertiză în sumă de 200 lei RON în contul Biroului local de expertize judiciare, tehnice şi contabile de pe lângă Tribunalul Brăila, pentru expertul V.T.

A respins acţiunea formulată de reclamanţii M.E.T. şi Z.A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Brăila, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Pentru a pronunţa această hotărâre a reţinut că deţinătorii actuali ai unei părţi din imobil sunt persoane fizice şi legea nu exonerează instituţia notificată de obligaţia de a se pronunţa printr-o dispoziţie motivată asupra notificărilor.

Instanţa nu se poate substitui instituţiei notificate şi nu poate stabili, în lipsa unei dispoziţii, măsurile reparatorii.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel contestatorii M.E.T. şi Z.A., considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente;

In mod greşit instanţa a obligat Instituţia Primarului Brăila să emită dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001 privind restituirea magaziilor situate în Brăila.

In realitate o astfel de dispoziţie chiar dacă nu poartă acest nume a fost emisă de Primărie sub nr. 46280 din 19 octombrie 2004, prin care au fost soluţionate notificările nr. 195/2002 şi 196/2002 în mod nefavorabil.

Au considerat că instanţa trebuia să dispună restituirea în natură a imobilului din str. Mare, construcţie şi teren în suprafaţă de 255 m.p. şi să dispună plata despăgubirilor pentru imobilul din str. Mare, în suprafaţă de 212 m.p. – construcţie şi teren, construcţia fiind demolată şi în prezent existând o construcţie.

Intimata Instituţia Primarului municipiului Brăila a solicitat respingerea apelului întrucât răspunsul comunicat notificărilor prin adresa nr. 46280 din 19 octombrie 2004, nu constituie o dispoziţie în sensul Legii nr. 10/2001, astfel că nici până la data pronunţării sentinţei civile, nu s-a pronunţat o dispoziţie.

Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate prin prisma motivelor de apel invocate Curtea a constatat apelul fondat, pentru următoarele considerente;

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Prin adresa emisă intimata, analizând notificările depuse în anul 2002, a comunicat reclamanţilor că în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, urmează să se adreseze instanţei de judecată, întrucât unitatea deţinătoare nu a fost identificată.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanţelor Publice în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin.1, dacă nu a primit comunicarea din partea Primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de lege.

Reclamanţii considerându-se persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii au urmat procedura prevăzută de legea nr. 10/2001, primind de la intimată adresa contestată.

Procedura soluţionării notificării prevăzută de art. 21 din legea nr. 10/2001 are caracter necontencios, dar obligatoriu potrivit art. 109 alin. 2 cod procedură civilă, însă nesoluţionarea sau temporizarea soluţionării cererii, deschide celui vătămat accesul la jurisdicţia civilă pentru a fi finalizată.

Astfel, instanţa de fond, în mod greşit nu a soluţionat cauza pe fond dispunând reluarea procedurii administrative de verificare cu privire la imobilele notificate în condiţiile în care Comisia instituită în aplicarea Legii nr. 10/2001 şi-a exprimat opţiunea.

Este adevărat că instanţa nu se poate substitui instituţiei notificate, însă în speţa de faţă, unitatea notificată a dispus cu privire la notificări, ca urmare a verificărilor sale, iar instanţa de judecată este obligată să se pronunţe cu privire la legalitatea şi temeinicia măsurilor dispuse conform art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Faţă de considerentele expuse mai sus Curtea a admis apelul şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Tags: Drept civil

Drept civil. Contestaţie împotriva unei decizii emisă de A.V.A.S. în aplicarea Legii 10/2001. Competenţa

Cuprins pe materii: Drept civil. Contestaţie împotriva unei decizii emisă de A.V.A.S. în aplicarea Legii 10/2001. Competenţa.

Indici alfabetici: Drept civil. Contestaţie împotriva unei decizii emisă de A.V.A.S. în aplicarea Legii 10/2001. Competenţa.

Legislaţie relevantă: art 26 alin.3 din Legea 10/2001.

Competenţa stabilită de art.26 alin.3 din Legea 10/2001 este o competenţă teritorială exclusivă, de la care nici părţile, nici instanţa nu pot deroga.

Decizia civilă nr.766 din 21 iunie 2010 a Curţii de Apel Bacău

Judecător Sorina Ciobanu

Prin sentinţa civilă nr. 328 din 15 martie 2010 pronunţată de Tr. Nţ. în dosarul nr. 4666/103/2009 s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale. S-a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantul H. A. în contradictoriu cu pârâta A. V. A. S. în favoarea Tr. B.– secţia civilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tr. Nţ. sub nr. 4666/103/2009 reclamantul H. A. a chemat în judecată pârâta A. V. A. S. solicitând anularea deciziei nr. 263/31.08.2009 privitoare la imobilul situat în P. Nţ., B-dul Republicii, nr. 7, jud. Nţ.

La termenul din 15.03.2010, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, pe care a admis-o, pentru următoarele considerente:

Reclamantul a învestit instanţa cu o contestaţie împotriva deciziei nr. 263/31.08.2009 emisă de A.V.A.S. în aplicarea Legii nr. 10/2001, prin care s-a respins ca tardivă notificarea nr. 108/2007.

Legea nr.10/2001 prevede reguli procesuale speciale privind competenţa instanţei care judecă în fond contestaţiile formulate împotriva dispoziţiei sau deciziei de respingere a cererii de restituire a imobilelor.

Astfel, potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, „decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.

În speţă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este A.V.A. S., iar sediul central al acestei instituţii este în B. (Strada Cpt. Av. Alexandru Serb?nescu nr. 50, sector 1).

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul H.A.,recurs declarat şi motivat în termen, înregistrat pe rolul C. A. Bc. sub nr. 4666/103/2009.

A fost criticată soluţia primei instanţe, susţinându-se că este o persoană în vârstă, bolnavă şi că nu are posibilităţi materiale pentru a se deplasa la B., cu atât mai mult cu cât – invocă el – toate documentele legate de acest caz se află în oraşul P. Nţ.

După ce face o trecere în revistă a întregii situaţii de fapt, recurentul susţine că excepţia necompetenţei teritoriale a fost greşit admisă.

În susţinerea recursului a fost administrată proba cu înscrisuri.

Intimata legal citată, nu s-a prezentat în instanţă şi nu a depus întâmpinare.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor art. 304, 3041 , 312 Cod procedură civilă, Curtea a constatat caracterul său nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speţă suntem în prezenţa unei contestaţii împotriva unei decizii emisă de A.V.A.S. în aplicarea Legii 10/2001, art. 26 alin.3 din Legea 10/2001 stabilind competenţa contestaţiei în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii deţinătoare, sau, după caz, al unităţii învestite cu soluţionarea notificării.

Cum în speţă entitatea învestită cu soluţionarea notificării este A. V. A. S., şi cum sediul central al acesteia este în B., rezultă că competenţa de soluţionare a cauzei aparţine secţiei civile a Tr. B.

Dispoziţiile art. 26 alin.3 din Legea10/2001 au un caracter imperativ, de ordine publică, de la care părţile nu pot deroga, iar instanţele sunt obligate să le respecte (în acelaşi sens decizia nr.2492 din 19 martie 2007 a Î.C.C.J. – secţia civilă şi de proprietate intelectuală).

Prin prisma acestor considerente, susţinerile recurentului referitoare la stare de sănătate, starea materială şi la faptul că actele necesare soluţionării litigiului s-ar afla în judeţul Nţ, vor fi înlăturate ca fără relevanţă juridică în cauză.

Pentru considerentele sus-arătate, în baza dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, a fost respins ca nefondat recursul.

Tags: Drept civil

Drept civil-transformarea daunelor cominatorii în daune interese

Prin sentinta civila nr. 813/22.01.2009, instanta a respins actiunea formulata de reclamantii D.I. si D.E. în contradictoriu cu pârâta BE, prin care au solicitat transformarea daunelor cominatorii dispuse prin sentinta civila nr. 10243/2007 a Judecatoriei Iasi si daune interese.

Pentru a se pronunta astfel, instanta a retinut ca daunele cominatorii, fara sa reprezinte un mijloc, direct sau indirect, de executare silita asupra bunurilor debitorului, constituie totusi o modalitate de constrângere ce rezulta din amenintarea cu o atare executare, daca debitorul nu îsi îndeplineste obligatia. Ele au un caracter provizoriu, suma stabilita în cadrul acestor daune nu poate fi considerata certa si lichida si pot fi transformate în daune compensatorii, stabilind, potrivit regulilor dreptului comun privind raspunderea civila, suma ce reprezinta prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executarii. În acest sens a decis si Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectiile Unite, prin decizia XX/12.12.2005.

Instanta a retinut ca reclamantii nu si-a formulat probe pentru a dovedi prejudiciul suferit prin neexecutarea de catre pârâta a obligatiei impuse de instanta prin sentinta civila nr. 4441/2005 a Judecatoriei Iasi, în sensul de a lasa în deplina si proprietate si linistita posesie debaraua din interiorul imobilului, în suprafata de 3,6 m.p. si de a reduce aceasta debara la starea initiala în care a fost preluata, caci daunele cominatorii se transforma în daune compensatorii, în limita prejudiciului dovedit efectiv.

Tags: Drept civil

Drept civil-daune morale stabilite unor persoane despre care se sustine ca ar fi avut calitatea de colaboratori ai securitatii-inadmisibilitate

Prin cererea adresata Judecatoriei Piatra Neamt, reclamantul H.O., a chemat în judecata pe pârâtii S.V. si G.S. pentru daune civile.

In motivarea actiunii, reclamantul a aratat ca pârâtii au fost în regimul trecut informatori ai Securitatii si prin informatiile vehiculate de acestia- cele mai multe neadevarate, au contribuit la arestarea reclamantului în anul 1985, acesta fiind apoi condamnat la o pedeapsa de 3 ani si 6 luni închisoare cu executare, fiind reabilitat ulterior în anul 1997.

Reclamantul a aratat si indicativele folosite de catre pârâti, astfel cum rezultau acestea din notele informative primite de catre un ofiter superior de securitate, dovedite cu extrase CNSAS-Serviciul arhiva, documente ce s-au regasit în dosarul sau personal, solicitînd obligarea pârâtilor la plata unor daune morale simbolice.

Prin întâmpinarile depuse , pârâtii au solicitat respingerea actiunii, aratând ca reclamantul nu a facut dovada ca ei ar fi avut calitate de informatori ai Securitatii, ca nu au avut aceasta calitate iar actiunea se bazeaza pe o presupunere a reclamantului.

Instanta a respins actiunea cu urmatoarea motivare;

Potrivit prevederilor art. 1 alin.2 din Legea 187/1999 privind accesul la propriul dosar si desconspirarea securitatii ca politie politica( M.O. nr. 603/1999), “persoana, subiect al unui dosar din care rezulta ca a fost urmarita de organele securitatii statului, are dreptul la cerere, sa afle identitatea agentilor de securitate si a colaboratorilor,care au contribuit cu informatii la completarea acestui dosar,” conform art. 13 alin.1 lit.c din aceiasi lege

„ persoanele îndreptatite pot solicita Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii….. eliberarea unor adeverinte privind apartenenta sau neapartenenta, colaborarea ori necolaborarea cu organele de securitate”, iar în conformitate cu prevederile art. 15 alin. 15 din legea mentionata “ calitatea de agent sau collaborator al organelor de securitate se stabileste de catre consiliu prin probele aflate în evidentelor organelor de securitate”

In plus,împotriva comunicarii eliberate potrivit art. 15, solicitantul se poate adresa Colegiului Consiliului printr-o contestatie iar colegiul va emite o decizie care poate fi atacata la curtea de apel, sectia civila, în competenta careia îsi are domiciliul contestatorul( art. 16), s.a.m.d.

Concluzionând, legea 187/1999, instituie o procedura obligatorie pentru dovedirea si eventual deconspirarea informatorilor( colaboratorilor) securitatii, în speta nefiind dovedita calitatea pârâtilor de colaboratori ai securitatii ca politie politica prin respectarea acestei proceduri pentru ca,pe cale de consecinta, sa poata fi obligati la plata unor daune morale, judecatoria nefiind competenta de a administra probe în acest sens, ci organele abilitate, mentionate anterior( C.N.S.A.S., Colegiul C.N.S.A.S. si Curtea de Apel).

Tags: Drept civil

Drept civil – somatie de plata- contract de împrumut – clauza penala prohibita de lege.

Prin actiunea înregistrata pe rolul Judecatoriei Piatra Neamt societatea creditoare S.C. T. S.R.L. a chemat în judecata pe debitoarele C. O. G., C. M. si F. M., solicitând instantei emiterea ordonantei care sa cuprinda somatia de plata pentru suma de 2.067,97 lei, reprezentând rate neachitate, precum si dobânzile si penalitatile aferente. De asemenea, creditoarea a solicitat obligarea debitoarelor la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea actiunii, s-au învederat urmatoarele:

În temeiul contractului comercial de vânzare – cumparare marfuri cu plata în rate, societatea creditoare a vândut debitoarei C. O. G. mobila în valoare totala de 1.211,50 lei în 12 rate lunare. Executarea obligatiilor contractuale a fost garantata în solidar de catre debitoarele garante C. M. si F. M.

Debitoarea principala a sistat nemotivat plata ratelor contractuale, fata de care la data de 31.10.2006, datoria era certa, lichida si exigibila pentru suma de 2.067,97 lei compusa din: 1.110,50 rate neplatite, 318,35 lei dobânda la sold, iar. 639,11 lei dobânda penalizatoare.

Desi atât debitoarea principala, cât si debitoarele garante au fost notificate cu scrisoare transmisa cu confirmare de primire în sensul achitarii debitului, acest demers a ramas fara nici un rezultat motiv pentru care a fost promovata prezenta actiune.

În drept, au fost invocate dispozitiile O.G. nr. 5/2001 privind procedura somatiei de plata si art. 1066, 1073, 1652 si 1662 C.civ.

Instanta a retinut urmatoarele:

Prin contractul încheiat între societatea creditoare în calitate de vânzator împrumutator, si debitoarea C. O. G. în calitate de cumparator împrumutat, aceasta din urma si-a asumat obligatia de a achita în 12 rate lunare suma de 1.211,50 lei, reprezentând contravaloarea a doua piese de mobilier, la care se adauga dobânda de 5% pentru 30 de zile, aferenta sumei ramase, începând cu data de 10.05.2006 si pâna la data de 10.04.2007, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor cumparate având loc dupa plata ultimei rate. De asemenea, prin contractul susmmentionat, debitoarele C. M. si F. M., în calitate de fidejusori, s-au obligat în solidar cu debitoarea sa execute fata de societatea creditoare obligatia celei pentru care garanteaza, daca aceasta nu o va executa.

Interpretând clauzele contractului de vânzare – cumparare cu plata în rate încheiat între parti, se poate constata ca acest contract cuprinde o conventie accesorie prin care vânzatorul acorda cu titlu de împrumut cumparatoarei suma reprezentând pretul marfurilor achizitionate, în contract fiind prevazuta o dobânda de 5% pentru 30 de zile, aferenta sumei ramase de achitat.

La data introducerii actiunii, societatea creditoare avea împotriva debitoarelor o creanta certa, lichida si exigibila, reprezentând o obligatie contractuala de restituire a sumei de 1.110,50 lei acordate cu titlu de împrumut, creanta fiind însusita de debitoare prin semnarea contractului de vânzare – cumparare cu plata în rate.

Pe lânga suma anterior mentionata debitoarele au obligatia de a achita si dobânda la sold calculata potrivit clauzelor contractuale, valoarea acesteia fiind de 318,35 lei.

Pretentiile societatii creditoare sunt partial justificate în conditiile în care clauza prin care se stabileste obligatia restituirii la scadenta a sumei împrumutate sub sanctiunea penalitatilor de întârziere (de 1% pentru fiecare zi de întârziere), pe lânga dobânda contractuala convenita, este prohibita de lege. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oarecari contracte si pentru adaosul unui aliniat la articolul 1089 din Codul civil., care nu a fost abrogata si nici nu a cazut în desuetudine, împrejurari confirmate de Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 524/1997, “clauza penala, aflata în contracte de împrumuturi sau de prestatii în natura, este si va ramâne anulata”. În consecinta, atât timp cât dispozitiile legale care interzic stipularea unei clauze penale în contractele de împrumut sau de prestatii în natura sunt de ordine publica, potrivit art. 5 din Codul civil nu se poate deroga de la aceste dispozitii prin conventii, o astfel de clauza având o cauza ilicita în acceptiunea art. 968 C.civ.

Tinând seama de dispozitiile legale invocate mai sus, rezulta ca nu exista temei legal care sa permita stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al caror cuantum nu poate depasi dobânda legala decât cu cel mult 50% pe an, sau de sanctiuni constând în penalitati de întârziere, aceasta limita maxima a dobânzii fiind prevazuta de art. 5 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligatii banesti, aprobata si modificata prin Legea nr. 356/2002. Ca urmare, cererea de obligare a debitoarelor la plata sumei de 639,11 lei cu titlu de dobânda penalizatoare este nefondata.

Pentru considerentele expuse anterior, instanta a admis în parte actiunea si a somat debitoarele la plata în solidar a sumei de 1428,85 lei, din care 1.110,50 lei reprezinta contravaloarea ratelor neachitate în baza contractului de vânzare – cumparare, iar 318,35 lei dobânda la sold, în termen de 30 de zile de la comunicarea prezentei ordonante (conform art. 6 alin. 3 din actul normativ susmentionat), data la care suma va fi reactualizata pâna la data platii efective în functie de indicele de inflatie, potrivit art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 5/2001.

Tags: Drept civil

Reprezentarea în dreptul francez

În dreptul francez, reprezentarea, ca posibilitate de a angaja pe altul, a fost admisă destul de greu. Totuşi, ea a găsit în mandat un teren destul de favorabil, în care s-a putut dezvolta. Trei sisteme de drept au participat la evoluţie: dreptul roman, dreptul canonic şi vechiul drept.

Dreptul roman a înregistrat mari dificultăţi în a admite reprezentarea voluntară a unei persoane private printr-o persoană, explicaţiile fiind, pe de o parte, faptul că formalismul juridic interzicea reprezentarea iar, pe de altă parte, că obligaţia avea în dreptul roman un caracter personal care presupunea confruntarea directă între debitor şi creditorul său.

Sub presiunea practicii şi a comerţului, mandatul s-a dezvoltat. Astfel, s-au folosit mai multe procedee indirecte printre care: nuntius, cel care reprezenta fidel voinţa reprezentantului; prepusul maestrului care avea independenţă mai mare decât cea a nuntiu-lui, dar era un alieni juris şi, nu în cele din urmă, jussum. În final, s-a ajuns la o reprezentare imperfectă, în care mandatarul era obligat faţă de terţi, iar mandantul se angaja faţă de mandatar.[1]

Roma nu a cunoscut reprezentarea perfectă, în care doar reprezentatul este responsabil faţă de actele încheiate de reprezentant. Prin urmare, reprezentarea nu s-a produs niciodată în Roma în plenitudinea sa.

În secolul al XII-lea, dreptul canonic dă o lovitură decisivă formalismului contractelor, permiţând în acest fel dezvoltarea consensualismului. În aceste condiţii s-a extins şi mecanismul mandatului.

În vechiul drept, o dată cu dezvoltarea consensualismului, a dispărut şi obstacolul pe care formalismul îl constituia pentru reprezentare. Totuşi, recunoasşterea reprezentării voluntare s-a făcut foarte lent. Tehnica nunti-ului din vechiul drept roman s-a reluat, fără a se face o delimitare între acesta şi mandat.

La sfârşitul secolului al XVI-lea, când consensualismul progresa, reprezentarea voluntară a fost mai clar înţeleasă; mandantul putea lăsa mandatarului o putere de iniţiativă iar mandatarul nu era responsabil de acţiunile sale, în cazul în care acţiona în limitele mandatului său. Astfel, începând cu secolul al XVI-lea, principiul reprezentării în mandat este câştigat. Pothier defineşte mandatul ca fiind contrectul „prin care unul din contractanţi încredinţează gestiunea uneia ori mai multor afaceri, pentru a o efectua în locul său şi pe riscurile sale, unui alt contractant care este împuternicit în mod gratuit şi se obligă să-i dea socoteală”.[2]

Pasul cel mai important a fost făcut în secolul al XVI-lea când reprezentarea a devenit un element esenţial al mandatului. Totuşi, reprezentarea, privită ca o caracteristică distinctivă, nu a fost adoptată imediat. Noua teorie nu a fost scutită de reproşuri, aşa încât autorii francezi s-au divizat: unii în susţinători ai şcolii vechi bazate pe natura faptelor – obiect al mantatului, alţii susţinători ai şcolii moderne bazate pe reprezentare.[3]

Mai târziu, în epoca contemporană, Codul civil francez recunoaşte, prin art. 119, existenţa reprezentării dar numai în textele referitoare la contractul de mandat (art. 1994-210). Codul comercial francez consacră puţine dispoziţii contractului de comision, şi anume în art. 94-95.

Pe scurt, evoluţia reprezenării a cunoscut patru direcţii: primele trei se referă la relaţiile dintre mandat şi reprezentare iar ultima are în vedere „profesionalizarea” contemporană a contractului de mandat.[4] Dacă la început au existat tentative din partea autorilor francezi de a explica reprezentarea, astăzi, având în vedere vitalitatea acestei instituţii, ei consideră inutilă justificarea acesteia. Începând cu secolul al XIX-lea, se disting progresiv relaţiile dintre mandanţişi mandatari şi raporturile dintre mandatari şi terţii care nu erau parte a contractului de mandat.  Distincţia nu a mai fost făcută şi tot timpul s-a considerat că aceste relaţii constituiau un ansamblu. La sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezentarea se detaşează de contractul de mandat. Astfel, se dezvoltă reprezentarea fără mandat (reprezentarea legală, judiciară, gestiunea de afaceri şi mandatul aparent). În perioada interbelică mandatul devine activitatea profesioniştilor, ceea ce a generat unele consecinţe: la început, se observă dezvoltarea mandatarului salariat, apoi, în vederea asigurării stabilităţii locului de muncă, se reglementează mijloacele de protecţie a mandatarului faţă de mandant (indemnizaţia de reziliere a contractului) şi, nu în ultimul rînd, se invocă protecţia consumatorului împotriva mandatarului (obligaţia de informare, formalismul informativ).

În concluzie, istoria ne indică faptul că, alături de mandat, există şi alte cazuri care pot fi asimilate reprezentării. Analizarea pe părţi a istoriei reprezentării ne conduce la concluzia că aceasta nu poate fi redusă la o variaţiune în jurul unui model ideal care ar fi acela al mandatului. Cu alte cuvinte, instituţia reprezentării are o vocaţie mult mai largă. A întemeia o teorie a reprezentării pe modelul mandatului apare ca nefondată din punct de vedre istoric. Totuşi, rămâne de văzut dacă, în ciuda caracterului său parţial, teoria reprezentării, aşa cum este ea studiată în mod obişnuit, oferă o construcţie suficientă.[5]

Referinte:

---

[1] Ph. Malaurie, L. Aynès, Droit civil. Contrats spéciaux, 12 ^e édition, 1998/1999, Édition Cujas, Paris, p. 289.

[2] Pothier, Traité du mandat, 1781, article préliminaore. Pothier nu a făcut distincţie între instituţia gestiunii de afaceri şi cea a mandatului prin aceea că una este contract iar cealaltă nu.

[3] Ph. Didier, De la représentation en droit privé, L.G.D.J., Paris, 2000, p. 48-49.

[4] Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 289-290.

[5] Ph- Didier, op. cit., p. 50.

Tags: Drept civil, mandat, reprezentare