Nesoluţionare a cererii în termen legal. Existenţa dreptului vătămat

Tip: Decizie
Nr./Dată: 317 (04.03.2009)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Legea nr. 9/1998, art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1), (2)

O.G. nr. 94/2004, art. 30

Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (1)

Nevalidarea în termen legal, conform Legii nr. 9/1998, a hotărârilor emise de Comisiile judeţene pentru aplicarea acestei legi, de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constituie o vătămare în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 317 din 4 martie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 848 din 28 octombrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 9304/30/2007, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamantul persoană fizică în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 cu sediul în Bucureşti, sector 1, calea Floreasca, nr. 202 A şi in consecinţă a dispus anularea deciziei nr. 435/14.11.2007, emisa de pârâtă şi a obligat-o la emiterea unei noi decizii de validare a hotărârii nr. 1989/23.01.2003 emisa de către Comisia Municipiului Bucureşti care să cuprindă majorarea sumei stabilită cu titlu de despăgubire, ca urmare a recalculării valorii bunurilor, conform expertizelor efectuate în cauză, care fac parte integrantă din prezenta sentinţă, şi a obligat pârâta la reactualizarea sumei astfel stabilită la momentul plăţii efective în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei.

Hotărârea a fost atacată cu recurs de pârâtă şi prin decizia civilă nr. 317 din 4 martie 2008, pronunţată în dosarul nr. 9304/30/2007, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul ca nefondat cu motivarea că obiectul litigiului îl reprezintă cererea formulată de reclamant, de obligare a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la validarea hotărârii nr. 4/26.01.2007, emisă de Comisia Judeţeană Arad pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

Instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului, reţinând că acesta a făcut dovada expirării termenului legal în care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor avea obligaţia de a valida sau invalida hotărârea emisă de Comisia Judeţeană Timiş.

În examinarea prezentei cauze, Curtea precizează că dreptul reclamantului la despăgubirile solicitate este reglementat prin Legea nr. 9/1998, privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. nr. 260 din 18/04/2007.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, „cetăţenii români prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, denumit în continuare tratat, au dreptul la compensaţiile stabilite potrivit prezentei legi, în măsura în care nu au primit anterior sau au primit numai parţial compensaţii ori despăgubiri pentru bunurile imobile – construcţii şi terenuri – pe care le aveau în proprietate în judeţele Durostor şi Caliacra, cedate Bulgariei, pentru recoltele neculese de porumb, bumbac şi floarea-soarelui, precum şi pentru plantaţii de pomi fructiferi şi/sau pepiniere de pomi fructiferi altoiţi”.

Conform art. 3 din Legea nr. 9/1998, „în cazul în care, anterior, cei îndreptăţiţi au fost despăgubiţi parţial, în bani sau în natură, pentru prejudiciile suferite în urma aplicării tratatului, aceştia au dreptul la compensaţie, proporţional, pentru prejudiciul rămas neacoperit, în limitele stabilite la art. 2”.

În privinţa procedurii de acordare a acestor despăgubiri, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 9/1998 prevede că „în termen de 30 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, se constituie, prin ordin al prefectului, în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, câte o comisie pentru aplicarea legii, compusă din directorul general al direcţiei generale a finanţelor publice, directorul direcţiei pentru agricultură şi dezvoltare rurală, şeful direcţiei judeţene a Arhivelor Naţionale, şeful inspectoratului teritorial în construcţii, un consilier juridic desemnat de prefect şi un notar public desemnat de Ministerul Justiţiei, la propunerea Uniunii Naţionale a Notarilor Publici. Comisia va funcţiona în cadrul prefecturii”.

Conform art. 7 alin. (1) din legea citată, „comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti primesc, verifică şi rezolvă cererile de acordare a compensaţiilor. Hotărârile privind acordarea compensaţiilor se dau în termen de cel mult 6 luni de la primirea cererilor. Hotărârile se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor comisiei şi se comunică comisiei centrale, spre validare, precum şi solicitantului”.

Art. 7 alin. (2) din legea citată, prevede că „în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei poate face contestaţie la comisia centrală”, iar conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 9/1998, „în termen de cel mult 60 de zile, comisia centrală va analiza contestaţiile şi va valida sau va invalida măsurile stabilite de comisiile judeţene şi a municipiului Bucureşti, admiţând sau respingând, după caz, contestaţiile ce i-au fost adresate. Hotărârea comisiei centrale se comunică solicitanţilor şi direcţiilor generale ale finanţelor publice”.

La rândul său, art. 30 din Ordonanţa de Guvern nr. 94 din 26 august 2004, privind reglementarea unor măsuri financiare, prevede că „propunerile de validare/invalidare a hotărârilor emise de comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 9/1998, precum şi pentru soluţionarea contestaţiilor, însoţite de avizul consultativ al Asociaţiei Române a Victimelor Represiunilor Staliniste – Secţia Cadrilater, vor fi înaintate de către şeful Cancelariei Primului-Ministru, care va dispune prin ordin comunicat solicitanţilor”.

Din textele citate mai sus, rezultă obligaţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a examina validitatea hotărârii nr. 4/26.01.2007, emisă de Comisia Judeţeană Arad pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Împrejurarea că pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are capacitatea administrativă de a examina aceste cereri în termenul legal nu poate fi acceptată ca o justificare a refuzului de examinare a validităţii hotărârii respective.

Date fiind aceste consideraţii, Curtea a apreciat că soluţia recurată este temeinică şi legală, recursul formulat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 848/28.10.2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 9304/30/2007, a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ.

Tags: Legea nr. 554/2004, Legea nr.9/1998, O.G. nr. 94/2004

Cadru didactic. Refuz de prelungire a contractului de muncă după împlinirea vârstei de pensionare. Competenţă materială

Tip: Decizie
Nr./Dată: 316 (04.03.2009)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Legea nr. 128/1997, art. 128, art. 146

Revine spre competentă soluţionare tribunalului, ca instanţă de litigii de muncă şi asigurări sociale, acţiunea ce vizează refuzul prelungirii contractului de muncă al unui profesor, după vârsta de pensionare.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal

Decizia civilă nr. 316 din 4 martie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 847 din 28 octombrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 5400/30/2008, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de către reclamantul S.D., în contradictoriu cu pârâţii Liceul Pedagogic „Carmen Silva” şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş.

În cauză a declarat recurs reclamantul şi prin decizia civilă nr. 316 din 4 martie 2009, pronunţată în dosarul nr. 5400/30/2008, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Timiş ca instanţă de litigii de muncă şi asigurări sociale, cu aplicarea art. 312 alin. (6) raportat la art. 304 pct. 3 C.proc.civ.

Curtea a stabilit că obiectul litigiului îl constituie cererea reclamantului de a se anula hotărârea Consiliului profesional din 29.I.2008 din cadrul Liceului Pedagogic „Carmen Silva” şi a fi obligaţi pârâţii să avizeze favorabil cererea acestuia de a fi menţinut la catedră, ca profesor, în anul şcolar 2008-2009, peste vârsta de pensionare.

În susţinerea acţiunii, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 128 din Legea nr. 128/1997 republicată privind statutul personalului didactic, care prevede că personalul didactic din învăţământul preuniversitar de stat, cu gradul didactic I sau cu titlul ştiinţific de doctor, care dovedeşte competenţă profesională deosebită, poate fi menţinut ca titular în funcţia didactică până la 3 ani peste vârsta de pensionare la cerere, cu avizul consiliului profesoral al unităţii de învăţământ, exprimat în urma votului nominal deschis şi cu aprobarea anuală a inspectoratului şcolar.

Art. 128 din legea susmenţionată se găseşte în Titlul VII privitor la „pensionarea personalului didactic”, al legii care nu conţine nicio reglementare privind căile de atac legate de modul de soluţionare a cererilor legate de pensionarea cadrelor didactice, dar la art. 146 din Legea nr. 128/1997, care se găseşte în Titlul VIII al acesteia referitor la „Dispoziţii tranzitorii şi finale” se prevede expres că, în măsura în care prezentul statut nu dispune altfel, personalului didactic i se aplică celelalte dispoziţii din legislaţia muncii.

Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar aprobat prin Ordinul M.E.C. nr. 4925/2005 nu cuprinde de asemenea nicio dispoziţie care să stabilească competenţa unei anume instanţe în soluţionarea conflictelor de natură celui în litigiu.

Aşa fiind, reţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 128/1997 suscitat, şi că actul atacat de reclamant nu este unul de autoritate administrativă întrucât priveşte menţinerea unui raport de muncă, revine instanţei de dreptul muncii competenţa materială pentru judecarea litigiului şi nu celei de contencios administrativ.

Cum sentinţa s-a pronunţat cu încălcarea normei de competenţă prevăzută de art. 146 din Legea nr. 128/1997, a fost admis recursul reclamantului aşa cum s-a menţionat anterior, cu aplicarea art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) şi 2 pct.1 lit. c) C.proc.civ.

Tags: competenţă materială, Legea nr. 128/1997, litigii de munca

Acordarea punctajului suplimentar corespunzător stagiului de cotizare realizat de către asigurat în grupa I şi II de muncă

Tip: Decizie
Nr./Dată: 941 (03.06.2009)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Acordarea punctajului suplimentar corespunzător stagiului de cotizare realizat de către asigurat în grupa I şi II de muncă

O.U.G. nr. 100/2008, art. I alin. (1), art. II lit. a)

Potrivit art. II lit. a) din O.U.G. nr. 100/2008, prevederile art. I alin. (1) ale ordonanţei se aplică şi persoanelor ale căror drepturi de pensie au fost recalculate conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu completările ulterioare, cu excepţia acelora în cazul cărora, pentru determinarea punctajului mediu anual, s-a utilizat vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special.

Recalcularea pensiei în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, coroborate cu cele ale H.G. nr.1550/2004 şi ale H.G. nr. 550/2005, cu luarea în considerare a unui stagiu complet de cotizare de 30 de ani, conform art. 8 din Legea nr. 3/1977, determină aplicabilitatea dispoziţiilor art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2008 privitoare la determinarea unui punctaj suplimentar corespunzător stagiului de cotizare realizat de asigurat în grupa I şi II de muncă, nefiind incidentă excepţia reglementată de art. II lit. a) din O.U.G. nr. 100/2008, atâta timp cât, la determinarea punctajului său mediu anual, nu s-a utilizat vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special.

Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 941 din 3 iunie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 264/12.03.2009, Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea reclamantului B.I. în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Caraş-Severin, a dispus anularea deciziei nr. 76437 din 1.10.2008, emisă de pârâtă, şi a obligat pârâta să emită, pe seama reclamantului, o nouă decizie privind recalcularea pensiei acestuia cu luarea în considerare la determinarea punctajului mediu anual a unui stagiu complet de cotizare de 20 de ani.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost înscris la pensie pentru munca depusă şi limită de vârstă, prin decizia de pensionare nr.76437/1984, emisă în baza Legii nr. 3/1977, modificată şi completată.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 3/1977, stagiul complet de cotizare prevăzut pentru bărbaţi este de 30 de ani, însă prevederile art. 14 din această lege derogă de la cele ale art. 8, prevăzând un stagiul de cotizare de 20 de ani pentru persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în locuri de muncă încadrate în grupa I. Or, reclamantul a lucrat peste 20 de ani în această grupă.

Prin recursul declarat, pârâta C.J.P. Caraş-Severin a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că instanţa de fond a reţinut corect că decizia contestată a fost emisă în temeiul O.U.G. nr. 100/2008, însă a ignorat prevederile art. I şi art. II din această ordonanţă.

Recurenta susţine că O.U.G. nr. 100/2008 nu vizează acţiunea de evaluare a pensiei prevăzută de Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată prin Legea nr. 78/2005, de H.G. nr. 1550/2004 sau de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, aşa cum a statuat prima instanţă, astfel încât hotărârea recurată conţine motive străine de natura pricinii şi chiar contradictorii.

Pe de altă parte, arată că sentinţa contestată a fost dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a deciziei de pensionare nr. 76437/01.10.2008, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, punctajul mediu anual suplimentar, din decizia menţionată anterior, a fost determinat conform art. I din O.U.G. nr. 100/2008, iar acest punctaj s-a adăugat la punctajul mediu anual, stabilit potrivit O.U.G. nr. 4/2005, aprobată prin Legea nr. 78/2005.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 C.proc.civ.

Reclamantul intimat a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că pârâta recurentă a recalculat pensia sa cu ignorarea actelor depuse la dosarul administrativ de pensie şi a dispoziţiilor 2 alin. (4) din H.G. nr. 1550/2004 şi art. 14 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 3/1977.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea a apreciat că este întemeiat pentru considerentele ce vor f expuse în continuare:

Reclamantul a fost înscris la pensie pentru munca depusă şi limită de vârstă prin decizia de pensionare nr. 76437/1984, emisă în baza Legii nr. 3/1977 modificată şi completată, având o vechime totală în muncă de 42 de ani şi 3 de zile şi o vechime efectivă în grupa I de muncă de 26 de ani, 10 luni şi 18 zile.

Prin acţiunea pendinte, reclamantul a contestat decizia de pensionare nr. 76437 din 1.10.2008, emisă în temeiul art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2008 pentru completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii.

Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că, la emiterea deciziei de pensionare contestată de către reclamant, au fost nesocotite prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 4/2005 şi art. 2 alin. (1) şi alin. (3) din H.G. nr. 1550/2004 coroborate cu cele art. 14 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 3/1977, deoarece aceste acte normative nu au stat la baza ei, astfel încât legalitatea deciziei trebuia analizată prin prisma dispoziţiilor O.U.G. nr. 100/2008, pe care a fost fundamentată.

Art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2008 reglementează procedura de acordare a unor punctaje suplimentare asiguraţilor care şi-au desfăşurat activitatea în grupa I şi II de muncă.

Art. I alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 pentru completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii prevede că dispoziţiile art. 1 alin. (1) se aplică numai în situaţiile în care, potrivit legii, la determinarea punctajului mediu anual se utilizează stagiile complete de cotizare, prevăzute în anexa nr. 3, în funcţie de data naşterii, respectiv stagiile complete de cotizare în funcţie de data deschiderii dreptului la pensie, conform prevederilor art. 167/1 din Legea nr. 19/2000.

Totodată, potrivit art. II lit. a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, prevederile art. I alin. (1) ale ordonanţei se aplică şi persoanelor ale căror drepturi de pensie au fost recalculate conform dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu completările ulterioare, cu excepţia acelora în cazul cărora, pentru determinarea punctajului mediu anual, s-a utilizat vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special.

În speţă, pensia reclamantului a fost recalculată în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, coroborate cu cele ale H.G. nr. 1550/2004 şi ale H.G. nr. 550/2005, fiind emisă decizia de pensionare nr. 76437/09.05.2007, definitivă prin necontestare. La recalcularea pensiei reclamantului, prin această decizie, a fost luat în considerare un stagiu complet de cotizare de 30 de ani, astfel încât reclamantului nu îi este aplicabilă excepţia reglementată de art. II lit. a) din O.U.G. nr. 100/2008, atâta timp cât, la determinarea punctajului său mediu anual, nu s-a utilizat vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special, ci cea menţionată de art. 8 din Legea nr. 3/1977.

Prin urmare, hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de fond a reţinut corect că decizia contestată a fost emisă în baza OUG nr. 100/2008 şi produce efecte de la 1.10.2008, însă a ignorat dispoziţiile art. I alin. (1) şi art. II lit. a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 100/2008.

În consecinţă, prin utilizarea stagiul complet de cotizare de 30 de ani la calculul pensiei reclamantului prin decizia contestată, recurenta nu a procedat la modificarea în vreun fel a datelor ce au condus la stabilirea drepturilor iniţiale de pensie ale reclamantului, ci a respectat întocmai prevederile alin. 1 al art. I din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 100/2008.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) – alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 şi art.304/1 C.proc.civ., Curtea a admis recursul pârâtei, ca fiind întemeiat, şi a modificat în tot hotărârea recurată, în sensul că a respins cererea formulată de către reclamantul B.I. împotriva pârâtei C.J.P. Caraş-Severin ca nefondată.

Tags: H.G. nr. 1550/2004, Legea nr. 3/1977, Legea nr. 78/2005, O.U.G. nr. 100/2008, O.U.G. nr. 4/2005

Competenţă materială. Imobile preluate abuziv. Plata despăgubirilor stabilite prin titlu

Tip: Decizie
Nr./Dată: 195 (03.03.2010)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

C. proc. civ., art. 2 pct. 1 lit. b)

Legea nr. 247/2005, Titlul VII, art. 19 alin. (1)

Obligarea Statului Român la plata sumei stabilite prin dispoziţia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu titlu de despăgubire cuvenită în baza Legii nr. 10/2001 excede competenţei speciale prevăzute de normele legii speciale (Legea nr. 247/2005), competent material în acest sens fiind tribunalul, având în vedere valoarea obiectului cauzei raportat la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004, competenţa de soluţionare revenind secţiei de contencios administrativ a curţii de apel în raza căreia îşi are domiciliul reclamantul [art. 20 alin. (1) din titlu].

Legea stabileşte competenţa instanţei de contencios administrativ pentru situaţia în care persoana interesată contestă decizia sub aspectul emiterii titlului de despăgubire (refuzul emiterii, cuantumul despăgubirilor, persoana indicată ca beneficiar, etc.).

Decizia civilă nr. 195 din 3 martie 2010, Secţia civilă, F.Ş.

Prin încheierea nr. 28/11.01.2010 dată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4764/30/2009, a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta B.E. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Curţii de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat ca pârâtul să fie obligat la plata sumei de 2.936.241 lei stabilită prin decizia 5061/2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actualizată cu indicele inflaţiei la momentul plăţii efective.

În motivare a arătat că prin menţionata decizie i-a fost acordat în baza Legii nr. 247/2005 un titlu de despăgubire; cum Fondul Proprietatea este nefuncţional, titlul nu poate fi valorificat, motiv pentru care dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 i se încalcă continuu şi solicită aplicarea precedentului Viaşu contra României prin care Curtea Europeană a obligat Statul Român să plătească reclamantului o sumă egală cu despăgubirea stabilită de autorităţile interne competente.

În drept a invocat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO şi hotărârea Viaşu contra României.

Examinând în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţia de necompetenţă materială a tribunalului invocată de pârât, instanţa a reţinut că potrivit art. 8 alin. (1) din Decizia nr. 425/2005 a Primului Ministru, prin care s-a aprobat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor si art. 20 alin 1din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 actualizata „deciziile adoptate de Comisia centrală pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia centrală”, iar alin. (2) dispune: „competenţa de soluţionare revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul”.

Prin urmare, aceste dispoziţii legale stabilesc competenţa materială a curţilor de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal de a verifica legalitatea deciziei dată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Raţiuni de simetrie impun cu forţa evidenţei că orice alte demersuri juridice ce-şi au sorgintea în cea din urmă procedură administrativă nejurisdicţională (respectiv aceea finalizată cu emiterea deciziei de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor) se circumscriu, la rândul lor, competenţei de contencios administrativ, iar nu prerogativelor jurisdicţiei conferite expres secţiei civile a tribunalului de alin 3 al art. 26 din Legea 10/2001, astfel cum tinde a acredita reclamanta.

Împotriva încheierii a declarat recurs în termen reclamanta care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând desfiinţarea ei şi stabilirea competenţei Tribunalului Timiş – Secţia civilă în soluţionarea cererii.

În motivare a criticat soluţia dată, invocând că în cauză nu a fost contestat cuantumul despăgubirilor şi nici prevederile interne care stabilesc modalitatea de valorificare a titlului emis de Comisie ci a fost invocată incapacitatea statului de a asigura funcţionalitatea Fondului Proprietatea, incapacitate ce o pune în imposibilitate să beneficieze de bun.

Recursul nu a fost motivat în drept, dar susţinerile reclamantei pot fi încadrate, în baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare în cauză.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 3041 C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ. şi de normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:

Pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei stabilite prin dispoziţia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu titlu de despăgubire cuvenită în baza Legii nr. 10/2001.

Potrivit dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de Comisie pot fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004, competenţa de soluţionare revenind secţiei de contencios administrativ a curţii de apel în raza căreia îşi are domiciliul reclamantul [art. 20 alin. (1) din titlu]. Incidenţa dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ în materia contestării deciziei Comisiei este prevăzută şi în Decizia nr. 425/2005 a Primului-Ministru.

Se observă, însă, că legea stabileşte competenţa instanţei de contencios administrativ pentru situaţia în care persoana interesată contestă decizia sub aspectul emiterii titlului de despăgubire (refuzul emiterii, cuantumul despăgubirilor, persoana indicată ca beneficiar, etc.).

Or, în cauza de faţă, reclamanta nu critică nici unul dintre aspectele mai sus arătate, ci solicită să fie despăgubită prin achitarea sumei stabilite în decizie şi nu prin conversia titlului în acţiuni.

Această pretenţie excede – sub aspectul calificării sale ca întemeiată sau nu – competenţei speciale prevăzute de normele legale sus-menţionate, competent material în acest sens fiind tribunalul, având în vedere valoarea obiectului cauzei raportat la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Instanţa de recurs a mai reţinut că prima instanţă şi-a declinat competenţa prin încheiere şi nu prin sentinţă, conform dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., încă această împrejurare nu este de natură a influenţa hotărârea ce se va da.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3), (5) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa a admis recursul declarat de reclamantă, a casat încheierea recurată şi a trimis cauza la Tribunalul Timiş pentru soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Tags: competenţă materială, imobile naţionalizate, Legea nr. 554/2004

Clauză compromisorie. Cerere introdusă la instanţa de judecată. Consecinţe. Restituire taxe judiciare. Condiţii

Tip: Decizie
Nr./Dată: 40 (03.03.2009)
Autor: Curtea de Apel Timisoara
Domenii asociate: clauze compromisorii

C.proc.civ., art. 158 alin. (1)(3), art. 23 lit. a)

Legea nr. 146/2007 modificată, art. 23 lit. a)

După admiterea excepţiei de necompetenţă, în mod greşit tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, ignorând prevederile alin. (1) şi (3) ale art. 158 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.

Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii, cel nemulţumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după darea hotărârii asupra fondului, iar dacă instanţa se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă.

Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiţionarului, printre altele, când taxa plătită nu era datorată. Or, în speţă nu este vorba de o taxă judiciară nedatorată atâta timp cât acţiunea reclamantei era o cerere evaluabilă în bani, care se impunea a fi timbrată în conformitate cu art. 2 din legea menţionată, respectiv proporţional şi pe tranşe (exprimate în procente), art. 4 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii taxelor judiciare de timbru reglementând faptul că taxele proporţionale, ca şi cele pe tranşe, se aplică acţiunilor şi cererilor evaluabile în bani şi se calculează la valoarea supusă taxării.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,

Decizia civilă nr. 40 din 3 martie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 1101/P.I. din 11 noiembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 9577/325/2008 Tribunalul Timiş a admis excepţia de necompetenţă a acestei instanţe şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta S.C. E S.A. Baia Mare în contradictoriu cu pârâta S.C. P S.R.L. Timişoara având ca obiect pretenţii.

Împotriva acestei sentinţei a declarat apel reclamanta S.C. E S.A. Baia Mare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul de a se dispune declinarea competenţei în favoarea Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, cu cheltuieli de judecată, susţinând că în mod greşit tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă ca urmare a admiterii excepţiei de necompetenţă materială deoarece soluţia legală în cazul admiterii unei asemenea excepţii fiind aceea de declinare a cauzei în favoarea organului cu activitate jurisdicţională competent. Astfel, prevederile art. 158 din Codul de procedură civilă stabilesc că atunci când instanţa se declară necompetentă, dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Respingerea acţiunii ca inadmisibilă este soluţia care trebuia adoptată numai în situaţia în care cauza era de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau a unei instanţe străine. De asemenea, reclamanta a precizat că apelul său nu este îndreptat împotriva soluţiei de admitere a excepţiei de necompetenţă, pe care o consideră legală, ci doar împotriva respingerii acţiunii ca inadmisibilă, în condiţiile în care soluţia justă era aceea de declinare a competenţei şi de trimitere a dosarului către organul jurisdicţional competent.

Prin decizia civilă nr. 40 din 3 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 9577/325/2008 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul societăţii reclamante şi a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul declinării competenţei de soluţionare a acţiunii în favoarea Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei tribunalului. Totodată, Curtea a respins atât cererea de restituire a taxei judiciare de timbru achitată în primă instanţă, cât şi cererile de acordare a cheltuielilor de judecată din apel.

În considerente s-a arătat că prima instanţă, deşi a reţinut corect starea de fapt, a pronunţat o hotărâre parţial netemeinică şi nelegală ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor legale în materie.

Este fără putinţă de tăgadă că litigiul comercial de faţă nu este de competenţa tribunalului, ci de competenţa unui alt organ cu activitate jurisdicţională, respectiv Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, raportat la prevederile art. 340 din Codul de procedură civilă, care statuează expres că persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie.

Prin contractul de antrepriză încheiat de părţi s-a stabilit o clauză compromisorie potrivit căreia orice litigiu în legătură cu încheierea, cuprinsul, interpretarea sau executarea acestei convenţii, care nu va putea fi rezolvat pe cale amiabilă, va fi de competenţa Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură de la sediul pârâtului, arbitrajul urmând să se desfăşoare în complet de trei arbitri, conform regulilor de procedură ale comisiei.

Potrivit dispoziţiilor legale cuprinse în Cartea IV „Despre arbitraj” din Codul de procedură civilă, părţile pot conveni să soluţioneze litigiile patrimoniale dintre ele pe calea arbitrajului, prin încheierea unei convenţii arbitrale în scris, fie sub forma unei clauze compromisorii inserate în contractul principal, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare, denumită compromis (art. 340, 343 şi 3431). Mai trebuie menţionat că, în conformitate cu art. 3433 din acelaşi cod, încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti. Or, în speţă, părţile au încheiat o asemenea convenţie arbitrală, sub forma unei clauze compromisorii necontestate, prin care au stabilit ca neînţelegerile patrimoniale dintre ele să fie soluţionate de către Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură de la sediul pârâtului, ceea ce exclude pentru litigiul dedus judecăţii competenţa instanţelor de drept comun.

Cu toate acestea, după admiterea excepţiei de necompetenţă, în mod greşit tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, ignorând prevederile alin. (1) şi (3) ale art. 158 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent. Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii, cel nemulţumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după darea hotărârii asupra fondului, iar dacă instanţa se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă.

Ca atare, Curtea apreciază că în speţă se impune schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul declinării competenţei de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta S.C. E S.A. Baia Mare în contradictoriu cu pârâta intimată S.C. P S.R.L. Timişoara, având ca obiect pretenţii rezultate din contractul de antrepriză nr. 1099/17.03.2004, în favoarea Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara.

În ceea ce priveşte solicitările apelantei privitoare la restituirea taxei judiciare de timbru achitată în primă instanţă şi acordarea cheltuielilor de judecată din apel Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, textul de lege invocat de reclamantă pentru prima cerere [art. 23 lit. a) din Legea nr. 146/1997, modificată] nefiind incident în cauză, respectiva normă statuând fără echivoc că sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiţionarului, printre altele, când taxa plătită nu era datorată. Or, în speţă nu este vorba de o taxă judiciară nedatorată atâta timp cât acţiunea reclamantei era o cerere evaluabilă în bani, care se impunea a fi timbrată în conformitate cu art. 2 din legea menţionată, respectiv proporţional şi pe tranşe (exprimate în procente), art. 4 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii taxelor judiciare de timbru reglementând faptul că taxele proporţionale, ca şi cele pe tranşe, se aplică acţiunilor şi cererilor evaluabile în bani şi se calculează la valoarea supusă taxării. Nu în ultimul rând, faţă de împrejurarea că pricina de faţă nu a fost încă soluţionată pe fond, ci tribunalul doar a constatat că ea este de competenţa unui alt organ cu activitate jurisdicţională, este evident faptul că nici acordarea către reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea apelului nu poate fi făcută, urmând ca de toate aceste cheltuieli să se ţină seama cu ocazia soluţionării prezentului litigiu.

În cauză nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată din primă instanţă nici către pârâta intimată întrucât partea nu a atacat hotărârea tribunalului sub acest aspect, astfel că reclamantei apelante nu i se poate îngreuna situaţia în propria cale de atac conform principiului non reformatio in peius, ştiut fiind faptul că situaţia unei părţi care a atacat hotărârea instanţei inferioare se poate înrăutăţi numai în cazul în care şi adversarul său a introdus respectiva cale de atac şi dacă aceasta din urmă a fost admisă, iar cealaltă respinsă.

Tags: clauză compromisorie, declinare competenţă, Legea nr. 146/2007

Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri. Condiţii de admisibilitate

Tip: Decizie
Nr./Dată: 78 (03.02.2010)
Autor: Curtea de Apel Timisoara
Domenii asociate: revizuire

Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, bazată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile judecătoreşti în cauză să fie pronunţate în dosare diferite; să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

În consecinţă, în cazul în care excepţia autorităţii de lucru judecat a fost pusă în discuţie şi respinsă în al doilea proces, partea nu mai poate invoca aceeaşi excepţie pe calea revizuirii, împrejurare ce atrage inadmisibilitatea cererii de revizuire.

Decizia civilă nr. 78 din 3 februarie 2010, Secţia civilă, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 78 din 3 februarie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., formulată de revizuenţii V.I. şi V.M. împotriva Deciziei civile nr. 1216/11.11.2009 a Tribunalului Timiş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a avut în vedere argumentele ce succed.

Art. 322 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de revizuire situaţia în care „există hotărâri potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate”.

Art. 327 C. proc. civ. prevede că în cazul hotărârilor definitive potrivnice instanţa de revizuire va anula cea din urmă hotărâre.

Fundamentul acestui motiv de revizuire îl reprezintă instituţia puterii lucrului judecat.

Deşi excepţia autorităţii de lucru judecat are caracter absolut şi deci poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă, uneori este posibil ca în aceeaşi pricină două instanţe deosebite sau chiar aceeaşi instanţă, în dosare distincte, să pronunţe hotărâri potrivnice, astfel încât fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă.

Dacă, din diferite motive, partea interesată nu a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi nici procurorul sau instanţa din oficiu, situaţia creată poate fi înlăturată pe calea extraordinară de atac a revizuirii.

Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, bazată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ, este admisibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile judecătoreşti în cauză să fie pronunţate în dosare diferite; să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

În speţă, revizuenţii V.I. şi V.M. au solicitat anularea deciziei civile nr. 1216/11.11.2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 10028.1/325/2006, invocând excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu sentinţa civilă nr. 2064/02.03.2006, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 7485/2005.

Examinând decizia civilă nr. 1216/2009 a Tribunalului Timiş, ce se cere a fi anulată în baza art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Curtea a constatat că în dosarul nr. 10028.1/325/2006, în care s-a pronunţat această hotărâre, s-a pus în discuţie şi s-a analizat încă de la prima instanţă, care a respins-o, excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu sentinţa civilă nr. 2064/2006 a Judecătoriei Timişoara.

Tribunalul Timiş,în recurs, a menţinut soluţia de respingere a acestei excepţii, cu substituirea motivării.

Prin urmare, una din condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire bazate pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., aceea ca în al doilea proces să nu se fi invocat şi dezbătut excepţia autorităţii de lucru judecat, nu este îndeplinită, fapt ce atrage inadmisibilitatea cererii de revizuire formulate de revizuenţi.

În cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de revizuire, deşi este o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea ce se cere a fi revizuită, nu exercită totuşi un control judiciar propriu-zis, limitându-se doar la anularea (retractarea) celei din urmă hotărâri, dacă s-a nesocotit puterea lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre.

Atunci însă când excepţia autorităţii de lucru judecat a fost pusă în discuţie şi s-a respins în al doilea proces, partea nu mai poate reitera aceeaşi excepţie pe calea revizuirii, deoarece se opune de această dată însăşi puterea de lucru judecat asupra rezolvării date acestei excepţii procesuale.

Tags: revizuire

Comisionul de rambursare anticipată a fost limitat sau, după caz, eliminat la unele categorii de credite

Guvernul a adoptat în şedinţa de astăzi Ordonanţa de Urgenţă privind contractele de credit pentru consumatori, act normativ care stabileşte limitarea sau, după, caz, eliminarea comisionului de rambursare anticipată pentru toate creditele persoanelor fizice, indiferent dacă sunt garantate imobilar sau nu, dacă urmează a fi acordate, sau sunt deja în derulare, a anunţat primul-ministru Emil Boc la finalul şedinţei de Guvern.

„Am apreciat efortul pe care l-au făcut iniţiatorii, în colaborare cu Consiliul Concurenţei, astfel încât acest proiect de act normativ să intre în vigoare cât mai repede cu putinţă”, a afirmat şeful Executivului.

Constatin Cerbulescu, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului, a apreciat că aplicarea acestui act normativ poate să vină în sprijinul a circa opt milioane de consumatori.

Primul-ministru Emil Boc a precizat că una dintre cele mai importante reglementări incluse în proiect vizează limitarea comisionului de rambursare anticipată la maximum 1%, în condiţiile în care, în prezent, această compensaţie variază între 4-5%. Astfel, va fi limitat comisionul de rambursare anticipată la 1% din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an şi la 0,5% dacă această perioadă este mai mica de un an.

„Este o măsură în favoarea acelora care au credite astăzi. Vor putea obţine refinanţări ale creditelor pentru a-şi putea plăti ratele la bănci în condiţii mai avantajoase ”, a declarat şeful Executivului. Acest comision de rambursare anticipată va fi diminuat din momentul intrării în vigoare a acestei OUG, iar creditorii vor trebui, prin acte adiţionale, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare, să modifice contractele de credit.

Un alt beneficiu al noilor reglementări, menţionat de primul-ministru, constă în faptul că modalitatea de comunicare către consumatori a informaţiilor pre-contractuale se face prin intermediul unui formular standardizat, astfel încât persoanele care doresc să obţină un credit să poată compara mult mai uşor ofertele diferitelor bănci.

De asemenea, o altă reglementare a actului normativ adoptat de Guvern permite consumatorului de credite să se retragă dintr-un contract, fără a invoca vreun motiv, în termen de 14 zile calendaristice de la semnarea acestuia.

„Este încă o măsură în sprijinul consumatorului, astfel încât, într-o economie de piaţă să-i oferim cetăţeanului alternative pentru a-şi găsi cele mai bune soluţii financiare, în cazul diverselor contracte de credit”, a afirmat primul-ministru.

În ceea ce priveşte eliminarea comisionului de rambursare anticipată, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului, Constantin Cerbulescu, a precizat că această compensaţie va fi eliminată în situaţia în care rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă.

De asemenea, potrivit noilor reglementări, comisionul de rambursare anticipată va fi eliminat şi pentru situaţiile în care:

1. rambursarea a fost realizată ca urmare a executării unui contract de asigurare care are drept scop asigurarea riscului de neplată,

2. în cazul în care contractul de credit este acordat sub forma unei facilităţi „descoperire de cont”.

Ordonanţa de Urgenţă adoptată de Guvern va intra în vigoare în 10 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, însă băncile vor avea la dispoziţie 90 de zile de la data la care va intra în vigoare acest act normativ să modifice, prin acte adiţionale, contractele aflate în curs de derulare, a mai precizat Constantin Cerbulescu.

O altă reglementare inclusă în actul normativ vizează eliminarea comisionului de analiză a dosarului de credit, în situaţiile în care nu se încheie contractul cu banca.

Emitent: Guvernul Romaniei – Biroul de presa

Data: 11.06.2010

Prestări de servicii. Restituire de T.V.A. Fonduri alocate de fundaţii străine

Tip: Decizie
Nr./Dată: 818 (02.06.2009)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

O.M.F.P. nr. 1880/2005, art. 2

Prestările de servicii pe baza unor fonduri alocate de organizaţii non-profit străine sunt scutite de plata T.V.A., chiar dacă fondurile ajung la beneficiar după realizarea prestaţiei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal

Decizia civilă nr. 818 din 2 iunie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 187 din 17 februarie 2008 pronunţată în dosarul nr. 1796/30/2008, Tribunalul Timiş a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta instituţie interculturală şi a anulat în parte procesul-verbal de control înregistrat sub nr. 223 din 24.04.2007 la D.G.F.P. Timiş – A.F.P. Timişoara cu privire la respingerea cererii de restituire a TVA în cuantum de 6150 RON, Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală înregistrată sub nr. 223 din 24.04.2007 la D.G.F.P. Timiş – A.F.P. Timişoara, la pct. 1.1 pentru suma de 6150 RON, răspunsul primit de reclamant în cadrul procedurii prealabile şi a dispus obligarea pârâţilor la restituirea către reclamantă a sumei de 6150 RON cu titlu de T.V.A.

Prin decizia civilă nr. 818 din 2 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 1796/30/2008, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefundat recursul declarat de pârâta A.F.P. Timiş, reţinând că, prin procesul verbal de control nr. 223/24.04.2007 întocmit de A.F.P. Timişoara s-a reţinut că reclamantul a înregistrat sub nr. 102172/28.014.2006 cererea de restituire a T.V.A. aferentă trimestrului I 2006 pentru suma de 8197,19 lei.

În urma verificării documentelor înregistrate în contabilitatea reclamantului organele de control au constat că acestuia îi sunt aplicabile prevederile art. 2 O.M.F.P. nr. 1880/2005 şi că a realizat finanţări din surse care permit restituirea de T.V.A. în sumă de 7410,17 lei căreia îi corespunde un T.V.A. de 1150 lei ce a fost aprobat la restituire.

Reclamantului i s-a refuzat restituirea T.V.A.-ului în sumă 7047 lei faţă de care s-a reţinut că, cheltuielile ce au generat acest T.V.A., nu au fost realizate din surse care să permită restituirea de T.V.A. reprezentând cheltuieli efectuate pentru proiectele aflate în desfăşurare ale reclamantului, dar pentru care acesta, l-a momentul efectuării cheltuielilor respective nu primise finanţările necesare de la organismele sau entităţile finanţatoare.

Împotriva măsurii de respingere a solicitării de restituirea T.V.A.-ului dispusă prin procesul verbal de control nr. 223/24.04.2007, reclamantul a formulat contestaţia prevăzută de art. 205 şi următoarele C.proc.civ., fiind contestată expres suma de 6150 lei, contestaţia fiind respinsă prin decizia nr. 4/15.07.2007 emisă de A.F.P Timişoara prin care s-a reţinut că suma de 56.951,46 Ron nu intră în categoria finanţărilor care permit restituirea de T.V.A. nefiind îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute la art. 2 din O.M.F.P. nr. 1880/2005.

Faţă de starea de fapt anterior prezentată, Curtea reţine că potrivit art. 2 O.M.F.P. 1880/2005, livrările de bunuri sau prestările de servicii finanţate din ajutoare băneşti sau împrumuturi nerambursabile acordate de organizaţii nonprofit şi de caritate din străinătate şi din ţară precum şi din donaţii ale persoanelor fizice sunt scutite de T.V.A. conform art. 143 alin. (1) lit. l) C.fisc. dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să se realizeze obiectivele sau proiectele nominalizate în hotărâri ale Guvernului ori prevăzute în acorduri, protocoale şi înţelegeri încheiate cu organizaţii nonprofit şi de caritate din ţară şi străinătate; obiectivele şi proiectele să fie destinate unor scopuri cu caracter umanitar, social, filantropic, religios, de apărarea sănătăţii,de apărarea ţării sau a siguranţei naţionale, cultural, artistic, educativ, ştiinţific, sportiv, de protecţie şi ameliorare a mediului, de protecţie şi conservare a monumentelor istorice şi de arhitectură, iar finanţarea să fie asigurată din ajutoare băneşti sau din împrumuturi nerambursabile ale organizaţiilor anterior menţionate.

Pârâta nu a contestat îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 2 lit. a) şi b) din O.M.F.P. 1880/2005 ci doar îndeplinirea condiţiei de la litera c).

Sub acest aspect pârâta recunoaşte că în cadrul proiectelor derulate de reclamant există intervale de timp în acordarea finanţărilor, intervale în care se efectuează cheltuieli generate de proiectul respectiv şi care sunt astfel anterioare datei de intrare a disponibilităţilor băneşti de la organismele partenere. Şi reprezentantul reclamantului a recunoscut cu ocazia întocmirii procesului verbal de control nr. 223/24.04.2007 că nu în toate cazurile când au fost efectuate cheltuieli existau disponibilităţi băneşti necesare derulării proiectului de la partenerii contractuali, iar pentru efectuarea acelor cheltuieli de foloseau fondurile de la alte proiecte care au fost derulate în perioadele anterioare şi pentru care finanţarea a fost primită după încheierea proiectelor.

Acest aspect nu poate însă să conducă la concluzia că reclamantul nu beneficiază de scutirea de T.V.A. pentru cheltuielile respective. Aceasta deoarece scopul măsurilor dispuse prin art. 2 OMPF 1880/2005 a fost acela de a asigura restituirea de T.V.A. aferent cheltuielilor destinate proiectelor finanţate de fundaţiile sau entităţile străine şi care au caracter nerambursabil. Finalitatea acestei dispoziţii legale este pe deplin realizată şi în speţa de faţă unde reclamantul, pentru efectuarea cheltuielilor necesare desfăşurării unui proiect a utilizat numai fondurile cu titlu nerambursabil provenite de la fundaţiile sau entităţile străine individualizate în conţinutul procesului verbal de control atacat, chiar dacă nu a fost vorba efectiv despre fondurile direct alocate proiectelor în derulare.

Condiţia impusă de autorităţile fiscale potrivit căreia scutirea de T.V.A. este permisă numai dacă cheltuielile sunt efectuate din finanţările proprii ale fiecărui proiect este nepermis de restrictivă şi derivă de la scopul anterior menţionat. Aceasta deoarece marea majoritate a proiectelor derulate de reclamantă nu presupune o finanţare integrală la debutul proiectului pentru ca astfel reclamantul să aibă asigurate sursele de finanţare pentru toate cheltuielile generate de derularea proiectului respectiv.

De regulă, proiectele reclamantului presupun o finanţare în mai multe tranşe iar cheltuielile necesare pentru derularea proiectelor depăşesc finanţările alocate iniţial. În această situaţie, a-i refuza reclamantului restituirea T.V.A.-ului aferent echivalează cu soluţia de a-i interzice oricăror cheltuieli până la primirea finanţărilor şi astfel acesta nu ar mai putea proceda la derularea proiectelor în condiţiile în care o mare parte a finanţărilor este acordată la finalizarea proiectelor.

Pe de altă parte, din însăţi textul de lege invocat de pârâtă respectiv art. 4 pct. 2 O.M.F.P. nr. 1880/2005 rezultă că reclamantul este obligat să solicite restituirea de T.V.A. trimestrial, cererea urmând a se depune cel mai târziu până la finele lunii următoare încheierii unui trimestru, consecinţa nedepunerii în termen a cererii fiind pierderea dreptului de restituire a T.V.A.-ului.

Or, în aceste condiţii reclamantul nu ar mai beneficia nicicând de scutirea de T.V.A. prevăzută de art. 2 O.M.F.P. nr. 1880/2005 dacă ar derula numai proiecte ce nu presupun finanţarea integrală la debutul proiectului, situaţie care nu a fost în intenţia legiuitorului la momentul edictării dispoziţiei cuprinse de art. 2 O.M.F.P. nr. 1880/2005 prin care s-a urmărit în fapt ca organismele sociale îndreptăţite să beneficieze de fondurile nerambursabile în integralitatea lor.

Un argument suplimentar rezultă şi din interpretarea literară a dispoziţiilor art. 2 lit. c O.M.F.P. nr. 1880/2005 unde se impune condiţia ca finanţarea să fie asigurată din ajutoare băneşti sau împrumuturi nerambursabile iar legiuitorul nu face trimitere la sumele efectiv repartizate pentru proiectele respective ci la finanţări generale asigurate din fondurile reprezentând ajutoare băneşti sau împrumuturi nerambursabile.

Pentru considerentele de fapt şi de drept anterior menţionate şi văzând şi dispoziţiile art. 312 alin 1 teza a II-a C.proc.civ. instanţa a respins ca neîntemeiat recursul declarat de pârâta A.F.P. Timişoara.

Tags: prestări de servicii, restituire de T.V.A

Cumpărare în scop de revânzare de autoturisme. Acte de comerţ

Tip: Decizie
Nr./Dată: 822 (02.06.2009)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

O.G. nr. 7/2001, art. 15 – Constituie acte cu caracter comercial şi astfel supuse impozitării conform art. 15 din O.G. nr. 7/2001, cumpărarea în scop de revânzare a autoturismelor.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal

Decizia civilă nr. 822 din 2 iunie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 258 din 2 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 8789/30/2008, Tribunalul Timiş a respins ca nefondată acţiunea reclamantei persoană fizică, formulată împotriva pârâtelor D.F.P. Timiş şi D.G.F.P. Timiş pentru anularea deciziei nr. 1769/234/20.10.2008 emisă de D.G.F.P. Timiş, a Raportului de inspecţie fiscala din 14.11.2006, emis de A.F.P. Timişoara – Serviciul Control fiscal persoane fizice şi exonerarea de la plata sumei de 88.803 lei debit.

Prin decizia civilă nr. 822 din 2 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 8789/30/2008, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefundat recursul reclamantei, cu motivarea că, prin raportul de inspecţie fiscală din 14.11.2006 emis de A.F.P. Timişoara s-a reţinut în sarcina reclamantei faptul că în perioada 2000 – 2003 aceasta a introdus în ţară un număr de 8 autoturisme din Germania pe care le-a comercializat la diverse persoane fără a declara venituri astfel realizate şi fără a avea autorizaţie de comercializare. S-au stabilit astfel obligaţii de plată în sumă de 88.803 lei din care 50.028 lei diferenţa impozit pe venit global pe anii 2000- 2003, 33.408 lei majorări de întârziere şi 5367 lei penalităţi de întârziere, aceste obligaţii fiind cuprinse în decizia de impunere nr. 35866/6.12.2006, decizie ce a fost contestată de către reclamantă conform art. 207 O.G. nr. 92/2003, contestaţie respinsă prin decizia nr. 1769/234./20.10.2008.

Curtea observă că starea de fapt reţinută prin raportul de inspecţie fiscală nu este contestată de reclamantă, aceasta arătând însă că cumpărarea autoturismelor s-a realizat cu titlu de hobby şi nu a reprezentat o profesie obişnuită, achiziţionarea autoturismelor fiind întâmplătoare iar revânzarea s-a datorat constatării unor defecţiuni. Aceste argumente nu pot fi reţinute de către instanţă întrucât în perioada 2000 – 2003 reclamanta a introdus în ţară un număr de 8 autoturisme din Germania pe care le-a comercializat la diverse persoane, aspecte care au fost reţinute de organele fiscale luând în considerare documentele puse la dispoziţie de către organele de poliţie, respectiv contracte de vânzare a autoturismelor, declaraţii ale cumpărătorilor şi chitanţele pentru achitarea accizelor şi a T.V.A.-ului, toate aceste documente dovedind indubitabil că reclamanta a săvârşit în mod reperat operaţiuni de vânzare-cumpărare de autoturisme câtă vreme conform art. 3 pct. 1 din Codul comercial sunt considerate fapte de comerţ cumpărarea de mărfuri în scop de revânzare şi nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 C.com. potrivit cărora nu sunt considerate fapte de comerţ cumpărarea de produse sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţia cumpărătorului ori a familiei sale urmată de revânzarea acestora. În mod obiectiv reclamanta nu poate justifica achiziţionarea pentru uzul personal şi al familiei sale a unui număr de 8 autoturisme în perioada 2000 – 2003 pentru a reţine astfel că revânzarea acestora intră sub incidenţa art. 5 C.com. Autoturismele au fost achiziţionate succesiv pe perioada respectivă după ce în prealabil aceasta a procedat la înstrăinarea autoturismului deţinut anterior iar caracterul repetitiv al acestor fapte dovedeşte intenţia de revânzare care exista din momentul cumpărării autoturismelor.

Tags: acte de comerţ, O.G. nr. 7/2001, raport de inspecţie fiscală

Drepturi salariale ale personalului bugetar. Efectele în timp ale hotărârii judecătoreşti prin care angajatorul a fost obligat să achite drepturi salariale intr-un anumit cuantum

Tip: Decizie
Nr./Dată: 378 (02.03.2010)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Drepturi salariale ale personalului bugetar. Efectele în timp ale hotărârii judecătoreşti prin care angajatorul a fost obligat să achite drepturi salariale intr-un anumit cuantum

Art. 157 alin. (2) din Codul Muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

Prin urmare, în ipoteza în care printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit obligaţia angajatorului de a plăti pentru viitor drepturile salariale ale angajaţilor săi într-un anumit cuantum, efectele acesteia sunt limitate în timp până la o eventuală modificare a dispoziţiilor legale aplicabile raporturilor de muncă.

Decizia civilă nr. 378 din 2 martie 2010,

Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1712/23.11.2009, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4812/108/2009, a fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamanţii A.N.B. şi alţii, reprezentaţi prin Sindicatul Democratic Învăţământ Arad, împotriva pârâtului Grupul Şcolar Sava Brancovici Ineu, acţiune ce a avut ca obiect obligarea pârâtului: la plata drepturilor salariale după data de 01.01.2009, aşa cum erau acestea cuantificate la data de 31.12.2008, respectiv la plata diferenţelor ce rezultă dintre sumele efectiv încasate şi cele cuvenite; la actualizarea drepturile salariale enunţate până la data plăţii efective a acestora şi la consemnarea în carnetele de muncă şi în celelalte evidenţe salariale şi de muncă a modificărilor salariale solicitate şi acordate de către instanţa de judecată, în scopul luării lor în seamă la recalcularea punctelor de pensie, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că pretenţia reclamanţilor este aceea de a nu fi diminuate veniturile lor salariale, stabilite printr-o hotărâre judecătorească anterioară, având în vedere dispoziţiile legale adoptate în scopul asigurării unei creşteri a salariilor din învăţământ şi care nu puteau conduce la stabilirea unor salarii mai mici.

Salariul reclamanţilor a fost calculat şi plătit conform modificărilor aduse prin O.G. nr.10/2008, O.G. nr.15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008 şi O.U.G. nr.1/2009. Grila de salarizare stabilită prin aceste acte normative este superioară celei prevăzute prin vechile acte normative, dar este inferioară celei ce rezultă din hotărârea judecătorească invocată de către reclamanţi, aspect ce nu a fost contestat de părţile litigante.

Având în vedere că salarizarea reclamanţilor, în calitate de bugetari, este reglementată prin lege, cuantumul salariului lunar al acestora trebuie stabilit în funcţie de dispoziţiile legale în vigoare, cu excepţia situaţiei în care printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, dată în aplicarea legii, se stabileşte un alt nivel salarial.

Totodată, prima instanţă a reţinut că, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, calculul salariilor acestora nu s-a realizat în cursul anului 2008 în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, deoarece Sentinţa Civilă nr.402/2008 a Tribunalului Arad nu se referă la drepturile lor salariale ale acestora, ci ale altor salariaţi, membri ai aceluiaşi sindicat. Astfel, în sentinţa civilă nr.402/2008 a Tribunalului Arad, figurează ca pârât Centrul Şcolar „Sava Brancovici” Ineu, dar acesta nu este unul şi acelaşi cu pârâtul din cauza pendinte, respectiv Grupul Şcolar „Sava Brancovici” Ineu. Sindicatul este un organism reprezentativ al salariaţilor, însă cuantumul salariului lunar reprezintă un drept personal al fiecărui angajat în parte, deoarece el este negociat, individual, cu ocazia încheierii contractului individual de muncă.

În acest context, dat fiind principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti şi a raporturilor juridice pe care le consacră, drepturile individuale dobândite în favoarea membrilor, prin acţiuni juridice introduse de către sindicat în numele şi reprezentarea legală a acestora, în virtutea competenţelor şi prerogativelor pe care i le consacră art. 27 – 30 din Legea nr. 54/2003, nu pot profita altor salariaţi, membri sau nu ai sindicatului, ci numai celor în numele cărora sindicatul acţionează în justiţie pentru reglementarea unor raporturi juridice individuale. Raporturile de muncă se leagă între unitatea şcolară, pe de o parte, şi fiecare salariat, privit separat, pe de altă parte, sindicatul rămânând exclusiv un organism de reprezentare, care poate acţiona fie în numele tuturor membrilor săi, fie în numele unora dintre salariaţi. Astfel, efectele unei hotărâri judecătoreşti se produc doar asupra acelora dintre membrii de sindicat care au fost reprezentaţi de sindicat în faţa justiţiei. Prin urmare, reclamanţii sunt salarizaţi conform dispoziţiilor legale în vigoare, iar hotărârea judecătorească invocată nu se referă la ei şi nu le este opozabilă.

Instanţa de fond a apreciat că, în ipoteza în care reclamanţii ar beneficia de dispoziţiile unei hotărâri judecătoreşti, precum sentinţa civilă nr.402/2008 a Tribunalului Arad, conform căreia drepturile băneşti se acordă şi se calculează începând cu data de 01.01.2008 la nivelul celor stabilite la 31.12.2007 pentru salariaţii ale căror drepturi au fost diminuate începând cu ianuarie 2008 şi în concordanţă cu dispoziţiile O.G. nr.10/2008 şi O.G. nr.15/2008 pentru salariaţii ale căror salarii sunt superioare începând cu data de 01.01.2008 faţă de cele existente la data de 31.12.2007, aceste majorări salariale nu sunt obligatorii, ci se pot acorda doar „în limita sumelor stabilite şi la date ulterioare, corelat cu realizarea resurselor necesare pentru acoperirea creşterilor, cu avizul ordonatorului principal de credite bugetare”, potrivit art.6 din O.G. nr. 15/2008.

Reclamanţii nu au dovedit că există venituri pentru acordarea majorărilor salariale pe care le solicită şi că există avizul ordonatorului principal de credite bugetare, iar în lipsa acestui aviz nu se poate efectua majorarea salariilor reclamanţilor.

În condiţiile în care majorările salariale solicitate de reclamanţi se pot efectua doar cu avizul ordonatorului principal de credite, care nu există în speţă, stabilirea de către instanţă a unei alte modalităţi de salarizare decât cea prevăzută de actele normative în vigoare, reprezintă, în opinia tribunalului, un exces de putere săvârşit de către aceasta prin îndeplinirea unor atribuţii care revin exclusiv puterii legislative.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii, reprezentaţi prin Sindicatul Democratic Învăţământ Arad, solicitând modificarea in tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii acţiunii principale, aşa cum a fost ea formulată in primul ciclu procesual .

Sintetizând motivele de recurs ale reclamanţilor, Curtea a reţinut că ele reprezintă o reiterare a motivelor de fapt şi de drept invocate în acţiunea introductivă, în sensul că drepturile salariale stabilite conform unor hotărâri judecătoreşti au fost acordate reclamanţilor de către angajator, iar acest aspect nu a fost contestat de către unitatea şcolară pârâtă. Or, începând cu data de 01.01.2008, drepturile lor salariale, aşa cum au fost stabilite de instanţă, s-au diminuat ca efect al aplicării O.G. nr. 10/2008 şi O.G. nr. 15/2008, diminuare inadmisibilă fără acordul salariaţilor.

Începând cu data de 01.01.2009, veniturile salariale ale reclamanţilor au suferit noi diminuări, ca urmare a intrării in vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 1/2009.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pârâta intimată, deşi legal citată, nu s-a prezentat în instanţă şi nu a depus întâmpinare.

Analizând recursul reclamanţilor, prin prisma motivelor invocate, precum şi a actelor de procedură efectuate în primul ciclu procesual, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 312 alin. (1) şi art. 304 ind.1 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:

Prevalându-se de puterea de lucru judecat a sentinţelor civile nr. 402/2008 şi nr. 39/2008 ale Tribunalului Arad, reclamanţii au solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri de principiu, prin care să le fie recunoscute drepturile conferite prin cele două hotărâri judecătoreşti şi după intrarea în vigoare a O.G. nr. 10/2007 şi O.G. nr. 15/2008, în situaţia în care, urmare a recalculării drepturilor salariale în temeiul menţionatelor acte normative, ar rezulta că reclamanţii beneficiază o retribuţie mai mică decât cea stabilită prin hotărârea judecătorească.

Fără a contesta autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţa civilă nr. 402/2008 a Tribunalului Arad, care nu îi priveşte pe reclamanţi, şi sentinţa civilă nr. 39/2008 a Tribunalului Arad, ce nu a fost depusă la dosarul cauzei, Curtea a reţinut că, prin aceste sentinţe, instanţa de judecată a analizat raporturile de muncă ale unor membrii ai sindicatului din care fac parte şi reclamanţii, fără a ţine seama de modificările aduse acestor raporturi prin O.G. nr.10/2007 şi O.G. nr. 15/2008, ulterioare introducerii acţiunilor, în sensul că angajatorii au fost obligaţi să calculeze drepturile salariale pornind de la salariul minim pe economie, aşa cum fusese stabilit prin Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007-2010.

Or, chiar şi în ipoteza în care cele două hotărâri judecătoreşti, de care se prevalează autorii acţiunii, au stabilit obligaţia angajatorilor de a calcula drepturile salariale ale membrilor de sindicat, reclamanţi în prezenta cauză, şi pentru viitor, efectele lor sunt limitate în timp până la o eventuală modificare legală ori convenţională a raporturilor de muncă. O atare modificare legală a avut loc prin intrarea în vigoare a celor două ordonanţe, care oferă criterii diferite de calcul al salariilor, având ca efect majorarea salariilor de bază ce fuseseră stabilite prin acte normative anterioare. Astfel, legiuitorul a uzat de facultatea ce i-a fost recunoscută prin art. 157 alin. (2) din Codul Muncii, potrivit căruia sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, …bugetele locale … se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

Prin urmare, hotărârile judecătoreşti ce constituie cauza promovării litigiului nu pot produce efecte decât pentru trecut. Pentru viitor, în contextul în care a operat o modificare legală a raporturilor de muncă, pe care instanţele judecătoreşti nu au avut-o în vedere, ele nu pot fi invocate cu succes de către reclamanţi.

Curtea a apreciat că, în speţă, se impunea o nouă analiză a raporturilor de muncă, ulterioare celor două modificări legislative, analiză pe care însă reclamanţii nu au solicitat-o, întrucât sentinţele invocate de reclamanţi şi-au încetat efectele pentru viitor .

Pentru motivele de fapt şi de drept expuse anterior, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respinge recursul reclamanţilor şi a menţinut sentinţa recurată, ca fiind legală şi temeinică.

Tags: drepturi salariale, litigii de munca, O.G. nr. 10/2007, O.G. nr.10/2008, O.G. nr.15/2008, O.U.G. nr. 1/2009