Top

Recurs. Urgenta – Conditie de admisibilitate a cererii de ordonanta presedintiala

Reclamantii B.F. si B.M. au chemat în judecata pârâtul S.S., solicitând pe calea ordonantei presedintiale reintegrarea lor în domiciliul comun din care au fost alungati la începutul anului 2007.

Solutionând cauza, Judecatoria Slobozia, prin sentinta civila nr.2346/11 iunie 2009, a respins cererea de ordonanta presedintiala .

S-a retinut de catre instanta de fond ca în cauza nu sunt îndeplinite conditiile reglementate de lege pentru a fi admisa o astfel de cerere pe calea ordonantei presedintiale .

Împotriva acestei solutii, au declarat recurs reclamantii, criticând-o pentru netemeinicie si nelegalitate, sustinând ca în cauza sunt îndeplinite conditiile prevazute de lege pentru a fi admisa cererea lor de reintegrare în spatiul de locuit .

Recursul declarat este nefondat .

Din cuprinsul art.581 alin.1 Cod procedura civila rezulta ca una din conditiile imperative admiterii unei actiuni pe calea ordonantei presedintiale îl constituie urgenta luarii unor masuri pentru pastrarea unui drept sau pentru prevenirea producerii unei pagube iminente si care altfel nu ar mai putea fi reparata .

În cauza, potrivit probelor administrate, rezulta ca între reclamanta B.F. si pârâtul S.S. a intervenit încetarea raporturilor de casatorie prin divort în anul 2007, an în care reclamanta a fost nevoita sa paraseasca domiciliul comun.

Faptul ca dupa 2 ani de la intervenirea acestui incident aceasta solicita reintegrarea sa în domiciliul comun denota ca în cauza nu este îndeplinita conditia urgentei luarii acestei masuri, motiv pentru care în mod corect instanta de fond a respins cererea reclamantei, ceea ce face ca si recursul sa apara ca nefondat .

Etichete:

Recurs. Daune interese. Clauză penală. Penalitate contractuală. Inţelesul dat de parte în contractul încheiat.

Reclamanta SC „Profesional Service” SRL Slobozia a solicitat ca pârâta SC „Panprod” SRL Slobozia sa fie obligata sa-i restituie suma de 25.550 lei reprezentând echivalentul sumei de 7000 euro, platita ca avans precum si obligarea la plata sumei de 31.400 lei cu titlul de penalitate contractuala.

Solutionând cauza, Judecatoria Slobozia, prin sentinta civila nr. 2387/18 septembrie 2008, a admis în parte cererea reclamantei, obligând pârâta sa plateasca reclamantei suma de 25.550 lei, echivalentul sumei de 7000 euro, platita cu titlul de avans.

A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 31.400 lei, retinând cu privire la acest aspect ca, în contractul încheiat de parti, nu este prevazuta o astfel de clauza.

Impotriva solutiei, a declarat recurs reclamanta SC „Profesional Service” SRL Slobozia, criticând-o cu privire la modul de solutionare a capatului de cerere privind penalitatile. S-a sustinut ca instanta nu a interpretat corect clauzele contractului.

Recursul este fondat. Conventia încheiata între parti stipuleaza în sarcina pârâtei o obligatie de a face, si anume aceea de a-i vinde reclamantei, imobilul descris în conventie. Sanctiunea nerespectarii acestei obligatii este stabilita de parti si consta în restituirea de catre promitenta vânzatoare a dublului avansului primit de la reclamanta.

Dezdaunarea, prevazuta de art. 1073 Cod civil, reprezinta echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutarii obligatiei de catre debitor si poarta denumirea de despagubire sau daune interese.

Cum în cauza dedusa judecatii obligatia asumata de pârâta este o obligatie „intuitu personae” iar prin refuzul acesteia de a mai vinde imobilul, aceasta nu mai poate fi executata, reclamanta este îndreptatita la daune interese.

Evaluarea acestor daune a fost stabilita de parti în conventie, sub forma unei clauze penale si consta, în cazul refuzului promitentului vânzator de a mai vinde bunul, în plata unei sume fixe, respectiv în restituirea dublului avansului primit.

Clauza penala nu trebuie înteleasa în sensul stabilirii în sarcina debitorului a unei sume pe zi de întârziere, situatie ce se întâlneste mai ales în cazul întârzierii sau executarii necorespunzatoare a obligatiei, ci si în sensul stabilirii unei sume fixe în special atunci când obligatia de a face nu mai poate fi executata în natura.

Interpretând astfel conventia intervenita între parti, se respecta atât intentia partilor, avuta la încheierea conventiei , potrivit art. 997 Cod civil cât si principiul prevazut de art. 978 Cod civil, potrivit caruia o clauza se interpreteaza în sensul în care poate produce efecte.

Asa fiind, potrivit clauzei penale din conventie, pârâta urmeaza a restitui reclamantei, pe lânga avansul primit, înca o data aceasta suma, respectiv echivalentul a înca 7000 euro, aceasta din urma având natura juridica a unei penalitati contractuale.

Etichete:

Recurs. Dubla motivare a solutiei instantei de fond. Motiv de casare, potrivit art.304 pct.5 si 7 Cod Procedura civila.

Petenta S.C. „ALBORA” S.R.L. COSERENI a formulat plângere împotriva procesului – verbal de contraventie nr.745/08.04.2008, emis de DIRECTIA PENTRU AGRICULTURA SI DEZVOLTARE RURALA IALOMITA, prin care aceasta a fost sanctionata contraventional cu o amenda în suma de 800 lei, pentru încalcarea dispozitiilor art. 29 si 30 din O.G nr.42/1995 .

Solutionând cauza, Judecatoria Urziceni, prin sentinta civila nr.1244/06.10.2008 a respins-o, pastrând ca temeinic si legal procesul – verbal de contraventie atacat .

În argumentarea acestei solutii, instanta de fond a folosit o dubla motivare, în sensul ca, desi a constatat în urma rezolvarii unei exceptii, ca petenta este lipsita de calitate procesuala activa, a analizat cauza si pe fond, constatând cu aceasta ocazie ca plângerea formulata este neîntemeiata .

Procedând astfel, în primul rând instanta de fond a încalcat formele procedurale reglementate de art.105 raportat la art.137 Cod procedura civila, în sensul ca trebuia mai întâi sa rezolve exceptiile ridicate în cauza si numai daca acestea se dovedesc a fi nefondate putea trece la solutionarea cauzei pe fond. Nerespectând aceste dispozitii procedurale, instanta de fond a pronuntat o hotarâre nula, motivul de casare în aceasta situatie fiind cel reglementat de art.304 pct.5 Cod procedura civila .

Pe de alta parte, prima instanta, solutionând cauza atât pe exceptie cât si pe fond, face o dubla motivare, ceea ce împiedica exercitarea dreptului de control de catre instanta de recurs, toate acestea echivalând în acelasi timp si cu o nemotivare, situatie în raport de care solutia instantei de fond este casabila, potrivit motivului reglementat de art.304 pct.7 Cod procedura civila .

Pentru aceste considerente, în baza art.312 alin.1,2 si 3 Cod procedura civila raportat la art.304 pct.5 si 7 Cod procedura civila, recursul urmeaza a fi admis ca fondat, solutia Judecatoriei Urziceni casata, cauza urmând a fi trimisa spre rejudecare aceleiasi instante .

Etichete:

Recurs

Prin cererea adresată Judecătoriei Tulcea şi înregistrată la nr. 4840/327/9 octombrie 2008, I.C.D.A. Bucureşti a solicitat obligarea pârâtei C A să-i lase în posesie punctul de lucru – Staţia apicolă Bididia din municipiul Tulcea, format din teren împrejmuit în suprafaţă de 2 ha, cu amenajările, construcţiile şi inventarul existent.
In motivare, reclamanta a arătat că în baza ordinului nr. 138/1987 al Ministerului Agriculturii, terenul în litigiu a fost transmit în folosinţă definitivă pentru Institutul de Cercetare şi Producţie, în baza autorizaţiei nr. 3139/49/27.05.1989, s-a edificat pe acesta investiţia existentă, iar folosinţa definitivă a terenului, cât şi inventarul aferent i-au revenit prin transformarea institutului în societate comercială.
S-a mai arătat că, până la data de 09.09.2008 pârâta CA a fost angajată a reclamantei, prin decizia nr.38 aceasta fiind concediată, când i s-a comunicat şi decizia nr. 40/08.09.2008 de predare a gestiunii punctului de lucru şi notificare de a preda punctului de lucru noului gestionar angajat cu carte de muncă, însă la 07.09.2008 pârâta s-a prezentat în faţa punctului de lucru solicitându-i preluarea tuturor bunurilor mobile aflate în incinta unităţii, refuzând însă predarea posesiei imobilului, motivat de faptul că printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit irevocabil că reclamanta nu este proprietara terenului şi că ocupă spaţiul ilegal.
In apărare, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a solicitat introducerea în cauză, în temeiul art. 57 Cod proc. civ., în calitate de intervenienţi forţaţi, a Statului Român prin A.F.P. Tulcea – ca proprietar al terenului, a Regiei Naţionale a Pădurilor prin Direcţia Silvică Tulcea şi a Asociaţiei Crescătorilor de Albine – Filiala Tulcea ai cărei membri ocupă în prezent terenul.
S-au mai invocat în cauză excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CA şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Judecătoria Tulcea, prin Sentinţa civilă nr. 1430 din 30 aprilie 2009, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CA şi autorităţii de lucru judecat, a admis cererea de chemare în judecată în calitate de intervenient forţat a Asociaţiei Crescătorilor de Albine – Filiala Judeţeană Tulcea, respingând cererea formulată în acelaşi sens în raport cu intervenienţii forţaţi Statul Român, prin D.G.F.P. Tulcea şi Regia Autonomă a Pădurilor din România, prin Direcţia Silvică Tulcea.
Totodată, prima instanţă a admis cererea reclamantei şi a obligat pe pârâta CA şi intervenientul forţat Asociaţia Crescătorilor de Albine – Filiala Judeţeană Tulcea să îi lase în posesie punctul de lucru – Staţia Apicolă Bididia din Municipiul Tulcea, format din terenul împrejmuit în suprafaţă de 2 ha, cu amenajările, construcţiile şi inventarul existent.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a subliniat relativ la calitatea procesuală activă că, titular al dreptului de a introduce o actiune posesorie este persoana care exercita o posesie si care a fost tulburata sau deposedata de posesia asupra bunului, iar din inscrisurile depuse la dosar de reclamanta rezulta ca aceasta a exercitat o posesie asupra punctului de lucru-Statia Apicola Bididia din municipiul Tulcea deoarece figurează având ca si sediu secundar punctul de lucru Statia Apicola Bididia, prin contractele incheiate de reclamanta cu furnizorii de utilităti (f. 165-172), a beneficiat de energie electrica, alimentare cu apa şi conform declaraţiilor de impunere si a ordinelor de plata (f. 179-206), impozitul pe terenul ce face obiectul litigiului pentru perioada 1999-2008 a fost achitat de către reclamanta.
In ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei CA, s-a arătat că aceasta a preluat în gestiune Statia Zonala de Producere a Marcilor Bididia-Tulcea în calitate de angajata a Institutului de Cercetare si Productie pentru Apicultura Bucuresti, a continuat sa-si desfasoare activitatea in aceasta calitate şi în cadrul S.C. I.C.D.A. Bucureşti, societate ce a fost infiintata pe structura Institutului de Cercetare si Productie pentru Apicultura Bucuresti şi, deşi prin Decizia nr. 38 din 08.09.2008 i-a incetat activitatea prin pensionare, a ramas in continuare in stapanirea materiala a terenului care face obiectul litigiului pendinte, cu toate că avea obligaţia ca la incetarea activitatii sa predea bunurile primite in gestiune ce se găseau pe terenul in suprafaţă de 20.000 m.p.
S-a considerat de către instanţa de fond că nu există autoritate de lucru judecat pentru că, în primul litigiu soluţionat prin sentinţa civilă nr. 3357 din 26.11.2007 pronunţată în dosarul nr. 446/327/2006 al Judecătoriei Tulcea, obiectul l-a reprezentat pronunţarea unei hotarâri prin care sa se constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului in suprafaţa de 20.000 mp., in cauza pendinte, obiectul il reprezinta obligarea pârâtei de a lasa in linistita posesie punctul de lucru – Statia Apicola Bididia în suprafata de 20.000 m.p.
S-a mai menţionat că cererea de intervenţie forţată intemeiata pe art.57 Cod proc.civ. a Asociaţiei Crescătorilor de Albine – Filiala Tulcea va fi admisă avand in vedere ca susţinerile reclamantului cu privire la exercitarea posesiei asupra terenului in litigiu de catre intervenient este dovedita cu răspunsul la intrebarea nr. 9 din interogatoriul administrat paratei, în timp ce intervenienta Regia Naţională a Pădurilor – Direcţia Silvică Tulcea nu a exercitat o posesie asupra acestui teren fapt confirmat si de adresa emisa in data de 17.12.2008 ( f.125 vol.I) prin care arata ca nu are nici un drept de proprietate sau de administrare din perspectiva Ordinului nr.138/1987 (f. 78 vol.I ), iar Statul Român nu a exercitat o posesie asupra terenului.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că prin ordinul nr. 138/12.11.1987 al ministrului secretar de stat din cadrul Ministerului Agriculturii s-a transmis definitiv din administrarea Ocolului Silvic Tulcea din cadrul Centralei Delta Dunării în administrarea Academiei Ştiinţei Agricole şi Silvice pentru Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Apicultură suprafaţa de 20.000 mp teren, teren aflat în proprietatea statului, în scopul amplasării Staţiei zonale apicole pentru ameliorarea şi producerea mătcilor Tulcea (fila 78 vol.I), iar odată cu înfiinţarea S.C. I.C.D.A. pe structura Institutului de Cercetare şi Producţie pentru Apicultură, aceasta a preluat în folosinţă şi administrare întreg patrimoniul existent la data de 01.03.1991 in care se găsea si Statia Zonala Bididia, după care în baza procesului-verbal de predare-primire încheiat în data de 05.09.1990 (fila 103 vol.I) pârâta CA, în calitate de angajată a fostului Institut de Cercetare şi Producţie pentru Apicultură, a primit în gestiune Staţia zonală de producere a mătcilor Bididia Tulcea şi începând cu anul 2005 a devenit şi preşedinte a A.C.A. – Filiala Tulcea, cumulând astfel această funcţie cu funcţia de gestionar în cadrul S.C. I.C.D.A., prin decizia nr. 38/08.09.2008 încetându-şi activitatea
In continuare, s-a relevat că reclamantul a posedat cel puţin 1 an, fapt dovedit prin înscrisul aflat la fila 78 vol. I, respectiv ordinul nr.138/12.11.1987 al ministrului secretar de stat din cadrul Ministerului Agriculturii care a transmis definitiv din administrarea Ocolului Silvic Tulcea din cadrul Centralei Delta Dunării în administrarea Academiei Ştiinţei Agricole şi Silvice pentru Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Apicultură suprafaţa de 20.000 m.p. teren, teren aflat în proprietatea statului, în scopul amplasării Staţiei zonale apicole pentru ameliorarea şi producerea mătcilor Tulcea; nu a trecut mai mult de 1 an de la tulburare sau deposedare pentru că reclamanta a exercitat o posesie pana la data de 08.09.2008, data la care a incetat contractul individual de muncă al pârâtei CA prin pensionare şi, începând cu această dată pârâta a exercitat o posesie in nume propriu prin impiedicarea reclamantei de a intra în Staţia zonală de producere a mătcilor Bididia – Tulcea, fapt dovedit şi prin răspunsul la interogatoriu, întrebarea nr. 4, prin care aceasta recunoaşte că în data de 08.09.2008 a blocat accesul cu autoturismul proprietate personala,iar începând cu data de 06.10.2008, intervenientul Asociaţia Crescătorilor de Albine – Filiala Tulcea a exercitat o posesie dovedita prin notificarea făcuta în data de 07.10.2008 către S.C. I.C.D.A. Bucureşti (f.110), dar si prin răspunsurile la interogatoriul administrat paratei CA; s-a exercitat o posesie continuă şi neîntreruptă în tot timpul intermediar, ce nu a fost fondată sau conservată prin acte de violenţă şi publică nefiind exercitată pe ascuns, fapt ce este si greu de imaginat in condiţiile în care este vorba de un teren cu o suprafaţa de 20000 m.p., precum şi sub nume de proprietar întrucât titularul dreptului de administrare nu poate dobândi proprietatea asupra bunului prin uzucapiune,dar acesta poate exercita acţiunea posesorie pentru ocrotirea posesiei, ca si atribut al dreptului de administrare.
Impotriva acestei hotărâri au promovat recursuri pârâta CA, intervenienta forţată – Asociaţia Crescătorilor de Albine – Filiala Tulcea, Statul Român prin Ministerul Finanţelor – D.G.F.P. Tulcea şi Regia Naţională a Pădurilor „ROMSILVA” – Direcţia Silvică Tulcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
1. In expunerea motivelor de recurs, recurenta CA precizează că S.C INSTITUTUL PENTRU CERCETARE DEZVOLTARE APICULTURĂ S.R.L. Bucureşti nu a avut posesia legală a celor 2 ha teren din zona Bididia Tulcea, după cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 3357 din 26.11.2007 a Judecătoriei Tulcea, rămasă irevocabilă, iar, personal, nu a primit teren în posesie în virtutea relaţiilor de serviciu pe care le-a avut cu reclamanta şi care au încetat în anul 2008, prin pensionare, din Ordinul Nr. 138/1987 al Ministerului Agriculturii reieşind că, s-a transmis terenul din administrarea I.E.C.R.N.D.R. 1 Mai – Ocol Silvic Tulcea în administrarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice şi nicidecum în folosinţa sau administrarea societăţii reclamantei pentru că, în anul 1987, pentru transmiterea spre folosinţă a unui teren din fondul forestier, era necesară aprobarea prealabilă prin decret prezidenţial ce nu a fost emis.
Se mai susţine că, din Staţia Zonală Bididia aparţinând reclamantei nu a făcut parte niciodată suprafaţa de 2 ha teren împădurit, în cauză neexistând nici o individualizare a terenului, cu schiţă, cote şi vecinătăţi, staţia în discuţie a fost desfiinţată prin Adunarea Generală a Acţionarilor din 2006, depunându-se procesul verbal la dosar, în timp ce intervenienta forţată A.C.A. – Filiala Judeţeană Tulcea nu are în posesie vreun obiectiv al reclamantei, ci a primit în folosinţă în anul 2008 o suprafaţă de teren împădurit în zona Bididia pentru desfăşurarea activităţilor de multiplicare a mătcilor.
Recurenta mai arată că greşit s-a respins cererea de chemare în calitate de intervenienţi forţaţi a Statului Român şi Direcţiei Silvice Tulcea pentru că, fiind proprietar, Statul Român trebuia să stea în proces pentru opozabilitate, şi Direcţia Silvică are în administrare terenul împădurit pe care l-a dat în folosinţă către A.C.A. – Filiala Tulcea, iar instanţa nu a valorificat mijloacele de probă din dosar.
2. Recurenta Asociaţia Crescătorilor de Albine – Filiala Tulcea precizează că nu ocupă niciun punct de lucru al reclamantei, şi nu foloseşte nicio amenajare, construcţie sau alt inventar al acesteia, ci are în folosinţă teren în zona împădurită, de la Direcţia Silvică Tulcea, ce nu s-a probat că este identică cu suprafaţa menţionată în Ordinul nr. 138/1987 şi pretinsă de reclamantă.
3. In susţinerea recursului promovat, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin D.G.F.P. Tulcea, a învederat că este şi rămâne proprietarul bunului în litigiu, are un drept exclusiv şi absolut de a se bucura de bunul respectiv, inclusiv dreptul de a interveni chiar şi forţat în cauza în care se pune în discuţie un atribut al proprietăţii sale, respectiv posesia, condiţie în care putea şi trebuia să stea în proces.
Recurentul menţionează că S.C. INSTITUTUL DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU APICULTURĂ S.A. este o persoană juridică de drept privat la constituirea căreia Asociaţia Crescătorilor de Albine din România a contribuit cu suma de 800.000 lei şi nu cu stupinele pentru creşterea mătcilor şi vetrele de stupină, situaţie în care reclamanta nu are în patrimoniu stupina din Tulcea şi nici locaţia numită Staţia Zonală Apicolă Tulcea, nu este proprietarul acestora şi nu are un titlu asupra lor, creându-se o confuzie cu Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Apicultură, iar din actul adiţional nr. 68 din 11.01.2001, rezultă că s-a hotărât modificarea Statutului şi Contractului societăţii prin deschiderea punctelor de lucru cu destinaţia de staţii apicole experimentale, act ce este lovit de nulitate absolută şi nu este opozabil.
Se concluzionează că, reclamanta nu este proprietarul stupinei din Tulcea ce aparţine A.C.A. şi a niciuneia dintre construcţiile aflate pe terenul în suprafaţă de 2 ha pădure situat în municipiul Tulcea ce a revenit în administrarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, conform Ordinului nr. 138/12.11.1987.
4. In motivarea recursului, R.N.P. – „ROMSILVA” – Direcţia Silvică Tulcea subliniază că, din considerentele sentinţei civile nr. 335din 26.11.2007 a Judecătoriei Tulcea, rezultă că nu s-a exercitat o posesie utilă şi, prin urmare, nu este îndeplinită nici condiţia impusă de art. 647 Cod civil pentru a se putea apăra posesia prin mijlocirea acţiunii posesorii în complângere, însă între cele două hotărâri există contrarietate pentru că prin Sentinţa civilă nr. 1430 din 30.04.2009 s-a apreciat că s-a exercitat o posesie neviciată ce îndreptăţeşte la exercitarea acţiunii posesorii.
Mai mult, în lipsa unor dovezi, instanţa a considerat că reclamanta este succesor în drepturi şi obligaţii a persoanei juridice ce folosea terenul în cauză, cu toate că, prin Hotărârea nr. 52 din 11.11.1996 se preciza expres că societatea ce se desfiinţează preia pe aceeaşi dată portofoliul de contracte economice de la unitatea ce se desfiinţează.
In apărare, I.C.D.A. Bucureşti a depus întâmpinare.
Recurenta a anexat, de asemenea, la dosar, precizări ce nu pot adăuga însă la motivele de recurs deja depuse, ci îl pot doar detalia, urmând a fi tratate ca atare.
Examinând recursurile promovate, prin prisma motivelor invocate, tribunalul constată că acestea nu sunt întemeiate.
Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 3357 din 26 noiembrie 2007, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 490 din 11 iunie 2008 a Tribunalului Tulcea, s-a stabilit că prin Ordinul nr. 138/1987 s-a dobândit de către reclamanta-intimată doar un drept de administrare asupra terenului în suprafaţă de 20000 m.p., în timp ce dreptul de proprietate aparţine, indiscutabil, Statului Român.
In dosarul precedent, s-a constatat că posesia nu întruneşte cerinţele prevăzute de art. 1847 Cod civil, pentru a opera uzucapiunea de 30 ani, după cum se solicitase de către S.C. INSTITUTUL DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU APICULTURĂ S.A. BUCUREŞTI, în principal pentru că posesia nu fusese exercitată sub nume de proprietar, în condiţiile în care reclamantul avea doar dreptul de administrare şi nu pentru că nu ar fi avut posesia.
Pornind de la împrejurarea că posesia reprezintă o situaţie de fapt care constă în a exercita asupra unui bun o stăpânire materială manifestată prin acte de păstrare, conservare, uz, folosinţă sau transformare, probele administrare relevă că posesia ce a aparţinut şi aparţine reclamantei însă, a fost tulburată de către pârâta-recurentă CA, fie în nume personal, fie prin Asociaţia Crescătorilor de Albine – Filiala Tulcea al cărei preşedinte este, cele două calităţi confundându-se la un moment dat, după cum rezultă atât din notificarea comunicată către I.C.D.A. Bucureşti la 7 octombrie 2008, cât şi din răspunsurile la interogatoriu, pretinzându-se proprietari.
Raportul de serviciu al pârâtei CA cu reclamanta a încetat în anul 2008, dar nu şi actele de tulburare a posesiei exercitate prin împiedicarea accesului în Staţia zonală de Producere a Mătcilor Bididia – Tulcea, aspecte recunoscute prin interogatoriu.
Reclamanta, titulară a dreptului de administrare, şi-a conservat în timp posesia asupra terenului prin încredinţarea gestiunii acestuia a activelor amplasate pe acesta şi a întregului inventar către pârâta CA, ce îndeplinea calitatea de gestionar în cadrul societăţii, însă gestiunea nu îi conferă decât o detenţie precară asupra bunurilor.
După cum s-a subliniat şi anterior, instanţa de fond a ‚nu a recunoscut reclamantei un drept de proprietate asupra terenului – problema proprietăţii şi a dreptului de administrare asupra terenului fiind trasată irevocabil prin litigiul precedent.
Suprafaţa de teren în discuţie este individualizată şi identificată în cuprinsul procesului verbal de predare primire din 5.09.1990 în baza căruia s-a preluat gestiunea asupra acestuia şi activelor existente, cu utilităţi aferente şi a căror predare a fost refuzată ulterior,împiedicându-se ,în acest mod, exercitarea posesiei de către titularul dreptului de administrare, componenţa obiectivului „Staţie Zonală de producere a mătcilor – Bididia Tulcea fiind detaliată în cuprinsul procesului verbal arătat, aşa încât, din acest punct de vedere, nu există confuzii asupra bunului vizat şi raportat la care se invocă tulburarea posesiei.
Pe de altă parte, instanţa a valorificat răspunsurile la interogatoriu ale pârâtei CA relativ la folosirea terenului de către Asociaţia Crescătorilor de Albine Tulcea, ca urmare a acordului dat de Direcţia Silvică Tulcea, răspunsuri ce s-au coroborat cu celelalte probe produse în cauză.
Potrivit probatoriului, s-a impus soluţia obligării atât a pârâtei CA, cât şi a Asociaţiei Crescătorilor de Albine Tulcea la respectarea posesiei reclamantei pentru că, în tot cursul procesului, s-a încercat a se determina o confuzie între cele două părţi ca urmare a dublei calităţi a pârâtei în speţă, dar este evident că şi din cauza situaţiei arătate tulburarea s-a datorat intervenţiei amândurora.
Nu interesează în cauză terenul predat de către Direcţia Silvică Tulcea către A.G.A. Tulcea, şi instanţa nu s-a pronunţat asupra posesiei acestuia, ci exclusiv asupra bunului ce a făcut obiectul procesului verbal de predare-primire din 1990, aşa cum este descris în acest înscris încheiat de părţi.
In ceea ce priveşte recursul Regiei naţionale a Pădurilor – Direcţia Silvică Tulcea, rezultă că, în raport cu constatările Sentinţei civile nr. 335/26.11.2007, nu există contrarietate întrucât s-a explicat că, în cauza menţionată, s-a respins acţiunea nu din cauză că nu există posesia, ci întrucât nu a fost exercitată sub nume de proprietar pentru a putea conduce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiunea de 30 ani, statuându-se totodată şi asupra succesiunii în drepturi şi obligaţii precum şi relativ la titularul dreptului de administrare, aşa încât , doar dacă la acest moment s-ar decide altfel, s-ar ajunge la contrarietatea invocată.
Mai mult, Direcţia Silvică Tulcea nu are nicio legătură cu litigiul privind posesia tocmai pentru că nu are nicio legătură cu bunul disputat de celelalte părţi, instituţia exprimând doar un acord privind utilizarea terenului ca vatră pentru stupinele de multiplicare a mătcilor, fără a rezulta din adresă şi calitatea în care îşi dă acest accept sau temeiul legal în baza căruia emite punctul de vedere solicitat de Asociaţia Crescătorilor de Albine din România – Filiala Tulcea.
Nu se justifică nici vehemenţa susţinerii recursului promovat de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, prin D.G.F.P. Tulcea şi teoria asupra dreptului de proprietate pentru că, în speţă, nu se discută proprietatea, ci posesia derivând din dreptul de administrare exercitat de S.C. INSTITUTUL DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU APICULTURĂ – BUCUREŞTI asupra bunului situat în Zona Bididia Tulcea şi care aparţine Statului Român, indubitabil.
Pe de altă parte, deşi se discută despre aceeaşi succesiune în drepturi a reclamantei, în cei 14 ani trecuţi de la înfiinţarea societăţii şi a exercitării dreptului de administrare, nu a întreprins niciun demers, ca proprietar, pentru a lămuri situaţia juridică a bunului, nu a contestat vreunul dintre actele de administrare ale reclamantei, aşa încât, în condiţiile date, reclamanta este considerat posesor şi are dreptul la ocrotirea posesiei împotriva oricărei tulburări.
Având în vedere argumentele prezentate, tribunalul constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, urmând, în consecinţă, a se respinge recursurile promovate, ca nefondate.
Făcând şi aplicarea prevederilor art. 274 Cod proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi la plata sumei de 2500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în recurs, către intimată.

Etichete:

Recurs

Dosar nr.1373/327/2007

DECIZIA CIVILĂ NR.3

Şedinţa publică din data de 08 ianuarie 2009

Asupra recursului civil, tribunalul, deliberând, reţine următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 226/18 septembrie 2008, Judecătoria Tulcea a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii …….. şi a obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată către pârâta …….

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, iniţial, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …., reclamanţii au cumpărat construcţiile edificate pe terenul situat în ……., terenul respectiv trecând în proprietatea statului; acea suprafaţă de teren având 381,36 m.p.

Potrivit Ordinului Prefectului nr….., reclamanţilor li s-a atribuit în proprietate terenul aferent construcţiilor în suprafaţă de 349,64 m.p, aşa cum a rezultat şi din documentaţia cadastrală aferentă întocmită în anul 2005.

La rândul ei, pârâta ….. a dobândit nuda proprietate a terenului în suprafaţă de 542,91 m.p. şi a construcţiilor edificate pe acesta, conform contractului autentificat sub nr….., imobilul fiind situat în ……

Ulterior, potrivit contractului de donaţie autentificat sub nr….., pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 336,09 m.p., pârâta întregindu-şi astfel proprietatea situată în …..

Potrivit raportului de expertiză tehnică, întocmit în cauză, în prezent, terenul ocupat de reclamanţii ………avea o suprafaţă de 361 m.p.; terenul ocupat de pârâta avea o suprafaţă de 786 m.p.; s-a concluzionat că pârâta nu a ocupat nicio suprafaţă de teren din proprietatea reclamanţilor.

Impotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii …., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:

– Raportul de expertiză efectuat în cauză prezintă mari diferenţe cu privire la dimensiunile laturilor proprietăţii lor în raport cu lucrarea …., motiv pentru care au formulat obiecţiuni la acel raport, obiecţiuni ce au fost respinse, deşi situaţia de fapt nu era clarificată;

– Motivarea instanţei de fond cum că concluziile raportului de expertiză se coroborează cu declaraţiile martorilor nu are susţinere în probe.

In final, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe de fond pentru administrarea tuturor probelor şi desăvârşirea fondului.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile atacate în raport de criticile formulate, cât şi sub toate aspectele în conformitate cu dispoziţiile art. 304 indice 1 Cod proc. civ., tribunalul constată că recursul nu este întemeiat.

In cauză a fost efectuat un singur raport de expertiză, astfel că trimiterile la „lucrarea” efectuată de un alt expert, nu se justifică.

Diferenţele mari cu privire la dimensiunile laturilor proprietăţilor părţilor invocate atât în recurs cât şi în faţa instanţei de fond cu ocazia formulării obiecţiunilor la raportul de expertiză, nu sunt puse în evidenţă de nicio probă. Mai mult, expert…., a efectuat măsurătorile în prezenţa părţilor care nu au contestat la acea vreme măsurătorile rezultate la faţa locului. Imprejurarea că reclamanţii au afirmat că au remăsurat laturile proprietăţii nu au convins instanţa de fond de oportunitatea refacerii măsurătorilor în contextul în care expertul a efectuat acele măsurători cu aparatură specială, iar suprafeţele de teren au fost stabilite în urma acestor măsurători şi pe baza calculelor efectuate prin metode analitice de specialitate.

Expertiza tehnică a stabilit că reclamanţii deţin cu 11,36 m.p. mai mult decât suprafaţa trecută în Ordinul Prefectului nr…., iar pârâta o suprafaţă mai mică decât cea din contractul de vânzare-cumpărare cu 93 m.p.

Concluziile acestei probe ştiinţifice se coroborează cu declaraţiile martorilor, astfel că nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat nu poate fi primit. De altfel, declaraţiile tuturor martorilor conţin aspecte legate îndeosebi de graniţa proprietăţilor, semnele de hotar vechi şi cele actuale şi ar fi avut mai multă relevanţă dacă instanţa ar fi fost investită şi cu o acţiune de grăniţuire.

Aşadar, cum prima instanţă a statuat în mod corect, pe baza probelor despre care am făcut vorbire în paragraful precedent, că pârâta nu a ocupat nicio suprafaţă de teren din proprietatea reclamanţilor, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Etichete:

Recurs. Încheiere de arestare preventivă în lipsă. Propunere de arestare formulată după 11 ani de la săvârşirea faptei a unei persoane neinclusă iniţial în cercul suspecţilor. Lipsa dovezilor privind sustragerea de la urmărire penală.

Încheierea nr.15/2008

Referitor la recursul declarat de inculpatul D.A., prin apărător, împotriva încheierii pronunţată la 22 octombrie 2008 de Judecătoria Tulcea în dosarul nr. 5065/327/ 2008, tribunalul reţine următoarele :

Prin referatul nr. 3125/P/21.10.2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea, s-a propus arestarea preventivă a inculpatului D.A. pentru o perioadă de 30 de zile.

A reţinut procurorul că, în noaptea de 28/29 noiembrie 1997, împreună cu fratele său, în prezent decedat, inculpatul D.A. a pătruns în locuinţa familiei H. din comuna P., au legat victimele la mâini şi la picioare şi, prin exercitarea de ameninţări cu un cuţit, au sustras suma de 3 milioane ROL şi obiecte de îmbrăcăminte.

Prin încheierea din 22 octombrie 2008, Judecătoria Tulcea a admis cererea şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului D.A. pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data la care va fi descoperit şi încarcerat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că există probe şi indicii rezonabile că inculpatul a comis tâlhăria din noaptea de 28/29 noiembrie 1997, având în vedere declaraţia unui martor ( concubina fratelui inculpatului), care îl plasează pe inculpatul D.A. la scurt timp după liberarea sa condiţionată în localitatea P..

A mai reţinut judecătorul fondului că există o comparare dactiloscopică dintr-o urmă papilară ridicată de la locuinţa părţilor vătămate şi o urmă papilară aflată în reţeaua naţională identică cu a inculpatului, iar D.A. se sustrage în mod constat de la urmărirea penală, având în vedere procesele verbale care atestă căutările făcute pentru descoperirea inculpatului.

Analizând recursul, tribunalul constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente :

Astfel, pentru a se dispune arestarea inculpatului, trebuie ca printre altele, ca acesta să fi săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să existe probe că lăsarea în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la indiciile temeinice reţinute de prima instanţă, tribunalul apreciază ca surprinzătoare susţinerea procurorului privind relevarea unei urme papilare care îl plasează pe inculpatul D.A. la locul săvârşirii infracţiunii după 11 ani, în condiţiile în care, în toată această perioadă, organele de urmărire penală puteau compara impresiunile digitale ce aparţineau lui D.A. cu urma găsită la locuinţa părţii vătămate, mai ales că inculpatul fusese amprentat încă din anul 1984, aşa cum reiese din nota ataşată fotografiei întocmită de Postul de Poliţie O.( fila 36 dosar urmărire penală).

În acelaşi timp, tribunalul reţine că nu s-a dovedit că lăsarea în libertate a inculpatului raportat la săvârşirea acestei fapte ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, mai ales că propunerea de arestare se face după 11 ani de la comiterea infracţiunii iar ecoul faptei în sânul comunităţii a fost stins de mult.

În ceea ce priveşte susţinerea că inculpatul s-a sustras în mod constant de la urmărirea penală, instanţa reţine că până în luna iunie 2008 inculpatul D.A. nu a fost niciodată inclus în rândul suspecţilor bănuiţi de comiterea infracţiunii din noiembrie 1997, abia în ultimele 4 luni s-au făcut verificări la domiciliul inculpatului din comuna O., toate căutările relevând că inculpatul se află în Republica Ungaria, la muncă, aşa cum reiese din procesele verbale încheiate de organele de poliţie în urma discuţiilor purtate cu sora vitregă a inculpatului, numita L.M. şi vecinii acestuia.

Totodată, la dosarul de urmărire penală nu există nici o dovadă că inculpatul D.A. are cunoştinţă de faptul că este cercetat în această cauză, astfel încât susţinerea că s-a sustras timp de 11 ani de la cercetări este nefondată.

Faţă de cele expuse, tribunalul constată că nu ne aflăm în prezenţa temeiurilor prevăzute de art. 148 Cod pr. penală, care să impună arestarea inculpatului, motiv pentru care va fi admis recursul declarat de D.A..

În consecinţă, va fi casată în totalitate încheierea pronunţată la 22 octombrie 2008 de Judecătoria Tulcea în dosarul nr. 5065/327/2008 şi rejudecând, va fi respinsă propunerea de arestare preventivă a inculpatului D.A., ca nefondată.

Urmează să fie anulat mandatul de arestare preventivă emis în cauză.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 al. 3 Cod pr. penală, cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia, cu plata onorariului din oficiu.

Etichete:

Recurs. Plângere împotriva rezoluţiei procurorului de netrimitere în judecată. Aplicarea greşită a disp. art. 18 indice 1 Cod Penal. Trimiterea cauzei pentru judecata în fond.

Recurs. Plângere împotriva rezoluţiei procurorului de netrimitere în judecată. Aplicarea greşită a disp. art. 18 indice 1 Cod Penal. Trimiterea cauzei pentru judecata în fond.

Decizia penală nr.131/2008

Referitor la recursul declarat de petentul P.D. împotriva sentinţei penale nr. 599 din 3 iunie 2008 a Judecătoriei Tulcea, tribunalul reţine următoarele:

Prin ordonanţa nr. 2383/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea pronunţată la 17 februarie 2008 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului G.G. pentru săvârşirea infracţiune prevăzută de art. 180 al. 2 Cod penal pe considerentul lipsei de pericol social al faptei.

S-a reţinut în motivarea ordonanţei că, la data de 28 iunie 2007, învinuitul i-a aplicat părţii vătămate P.D. în vârstă de 78 ani lovituri cu un băţ peste mâini, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 2-3 zile de îngrijiri medicale.

A mai reţinut procurorul că, faţă de provocările la care a fost supus învinuitul, este incident cazul prevăzut de art. 10 lit. b1 Cod pr. penală astfel că i s-a aplicat lui G.G. o amendă administrativă în cuantum de 500 lei

Împotriva acestei ordonanţe s-a formulat plângere de către petentul P.I. care a fost respinsă prin ordonanţa 89/II/2/2008 din 15.03.2008 a Prim – procurorului adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea.

În aceste condiţii, petentul a formulat plângere la Judecătoria Tulcea, care a fost înregistrată cu nr. 1551/P/2008.

Prin sentinţa penală nr. 599 din 3 iunie 2008, a fost respinsă plângerea formulată de petent ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, într-o motivare extrem de sumară, instanţa de fond a reţinut că aplicarea sancţiunii cu caracter administrativ a fost pronunţată cu respectarea legii şi în baza probelor administrate în cauză.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs petentul P.D., fără a arăta motivele de critică.

Analizând recursul sub toate aspectele, în limitele prevăzute de art. 3856 Cod pr. penală, tribunalul constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Astfel, din probele administrate în cursul urmăririi penale, reiese neîndoielnic că intimatul G.G. a avut o atitudine agresivă la adresa petentului P.D., căruia i-a aplicat mai multe lovituri cu un băţ, cauzându-i leziuni la nivelul membrelor superioare ce au necesitat pentru vindecare 2,3 zile de îngrijiri medicale, după cum reiese din CML nr. 429 din 28.06.2007 întocmit de S.M.L Tulcea.

Totodată, intimatul nu neagă că l-ar fi agresat pe petent, justificându-şi atitudinea prin faptul că P.D. i-ar fi lovit anterior calul.

Tribunalul apreciază că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 181 Cod penal, întrucât nu poate considera că agresarea unei persoane în vârstă de 78 ani , chiar şi pe fondul unei eventuale provocări cu consecinţa unor leziuni ce califică fapta în dispoziţiile art. 180 al. 2 Cod penal este o faptă care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Totodată nu se poate face abstracţie de faptul că intimatul era într-o vădită poziţie de superioritate fizică, acesta fiind mai tânăr cu aproape 30 de ani decât victima agresiunii, astfel încât în opinia tribunalului se impunea sesizarea instanţei sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzută de art. 180 al. 2 Cod penal.

În acest context, apărările intimatului G.G., în sensul că a comis fapta în stare de provocare, puteau fi analizate în mod judicios de către judecător, fiind respectată în acelaşi timp pentru petent cerinţa accesului în faţa unei instanţe de judecată care să statueze asupra drepturilor sale în sensul art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Faţă de cele expuse, se constată că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, motiv pentru care va fi admis recursul declarat de petentul P.D..

În consecinţă, va fi casată în totalitate sentinţa penală nr. 599/3 iunie 2008 a Judecătoriei Tulcea şi, rejudecând, va fi admisă plângerea.

În baza art. 2791 al. 8 lit. „c” Cod pr. penală, se va desfiinţa în totalitate ordonanţa nr. 2383/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ şi se va trimite cauza la Judecătoria Tulcea în vederea soluţionării în primă instanţă a cauzei privind pe inculpatul G.G., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 180 al. 2 Cod penal.

Etichete:

Recurs. Respingerea în mod greşit ca rămasă fără obiect a cererii de constatare a intervenirii reabilitării de drept.

Decizia penală nr.8/2008

Referitor la recursul declarat de petentul H.R. împotriva sentinţei penale nr. 1243 din 8.11.2007 , pronunţată de Judecătoria Tulcea, tribunalul reţine următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea cu nr. 5234 din data de 27.09.2007, petentul H.R. a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate intervenită reabilitarea de drept faţă de pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 3428 din 12 decembrie 2003 pronunţată de Judecătoria Tulcea.

În motivarea cererii, petentul a arătat că prin hotărârea menţionată mai sus a fost condamnat în temeiul art. 26 raportat la art. 208-209 lit. a, g, i Cod penal cu aplicarea art. 99 şi 109 Cod penal şi cu aplicarea art. 74 lit. a , c Cod penal raportat la 76 lit. c Cod penal la pedeapsa de 3 luni închisoare . În baza art. 81Cod penal instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 9 luni, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 110 Cod penal,

A mai arătat petentul că i s-a atras atenţia aspra dispoziţiilor art. 83 Cod penal şi că nu a săvârşit din nou o infracţiune înăuntru termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării.

Prin sentinţa penală nr. 1243 din 8.11.2007, Judecătoria Tulcea a respins cererea de reabilitare formulată de petentul H.R. ca rămasă fără obiect şi în temeiul dispoziţiilor art. 192 al. 2 Cod procedură penală a obligat petentul la plata sumei de 7,5 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

În motivarea soluţiei, judecătorul fondului a reţinut că prin sentinţa penală nr. 3428 din 12 decembrie 2003 a Judecătoriei Tulcea petentul H.R. a fost condamnat în temeiul art. 26 raportat la art. 208-209 lit. a, g, i Cod penal cu aplicarea art. 99 şi 109 Cod penal şi cu aplicare art. 74 lit. a, c, Cod penal raportat la art.76 lit. c Cod penal la pedeapsa de 3 luni închisoare, executarea pedepsei fiind suspendată condiţionat în baza art.81 Cod penal pe o durată de 9 luni termen de încercare stabilit în condiţiile art. 110 Cod penal

A mai arătat judecătorul fondului că potrivit art.86 Cod penal dacă cel condamnat la o pedeapsă suspendată condiţionat nu a săvârşit din nou o infracţiune înăuntru termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării executării pedepsi în baza art. 83 şi 84, el este reabilitat de drept.

A mai reţinut judecătorul fondului că după cum se observă din fişa de cazier judiciar nr. 69766 din 27.09.2007 depusă la dosarul cauzei petentul nu figurează înscris în cazierul judiciar sau în alte evidenţe, constatarea acestei stări de fapt intervenind după introducerea cererii de chemare în judecată, astfel încât a apreciat că cererea promovată de petent a rămas fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs petentul H.R., care a criticat-o ca netemeinică şi nelegală fără a-l motiva în scris.

Analizând recursul, tribunalul reţine că este fondat pentru următoarele considerente :

Astfel, recurentul a solicitat doar să se constate intervenită reabilitarea de drept, hotărârea instanţei având astfel un efect declarativ.

Nu se poate afirma că cererea petentului este rămasă fără obiect în situaţia în care acesta îndeplinea condiţiile constatării intervenirii reabilitării de drept, mai ales că în cursul termenului de încercare nu a săvârşit nici o altă infracţiune.

Faţă de cele expuse urmează să fie admis recursul declarat de petentul H.R. şi să fie casată în totalitate sentinţa penală nr. 1243/2007 a Judecătoriei Tulcea.

Rejudecând, se va constata intervenită reabilitarea de drept a petentului pentru pedeapsa de 3 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr. 3428/2003 a Judecătoriei Tulcea.

7.02.2008.

Etichete:

Recurs. Plângere împotriva soluţiilor procurorului de netrimitere în judecată. Aplicarea greşită a prevederilor art. 18 1 Cod Penal. Trimiterea dosarului la prima instanţă pentru judecarea pe fond a cauzei.

Decizia penală nr.108/2008 Cu privire la recursul penal de faţă constată următoarele: Prin sentinţa penală nr. 68 din 6 mai 2008, Judecătoria Babadag – judeţ Tulcea a respins plângerea formulată de petenta C.V. împotriva Ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului L.S., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 192 alin.1 şi art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a) şi a art. 33 lit. a Cod penal, pronunţată în dosarul nr. 61/P/11 februarie 2008 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, ca nefondată. Pentru a se pronunţa în sensul celor menţionate, instanţa de fond a reţinut că, la data de 18 decembrie 2007, în jurul orelor 14,30, L.S. a mers la domiciliul numitei C.S., unde locuiesc fiica sa L.A. şi fosta concubină C.V. pentru a-şi vizita fiica. Aflat în stare de ebrietate, învinuitul L.S. i-a reproşat fostei concubine că nu o îngrijeşte corespunzător pe minora A. Auzind discuţiile contradictorii purtate de cei doi, C.S. a intervenit cerându-i învinuitului L.S. să părăsească imobilul. L.S., aflat în stare de ebrietate, a refuzat să dea curs cererii de a părăsi locuinţa şi, mai mult decât atât, a lovit-o pe C.S. în zona facială, provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 9 – 10 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr. 881/10 decembrie 2007 al Serviciului Medico-Legal Tulcea. A mai reţinut instanţa de fond că, plângerea formulată împotriva lui L.S. a fost soluţionată de parchet în sensul că faptele săvârşite de acesta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind aplicabile dispoziţiile art. 10 lit. b1) Cod proc. pen., cu referire la art. 181) şi art. 91 lit. c Cod penal. Judecătoria Babadag – judeţ Tulcea a mai reţinut că împrejurările în care a acţionat făptuitorul, precum şi interesele minorei pledează pentru soluţia adoptată de organele de urmărire penală. In concret, s-a reţinut că, L.S. se afla la locuinţa numitei C.S., unde locuieşte şi fosta lui concubină, C.V., pentru a o vizita pe fiica sa, minora A, că a recunoscut faptul că, fiind în stare de ebrietate, a lovit-o peste faţă pe C.S. şi că interesul minorei este de a beneficia de întreţinerea tatălui şi de a păstra legături personale cu aceasta. Impotriva Sentinţei penale nr. 68/6 mai 2008 a Judecătoriei Babadag – judeţ Tulcea a declarat recurs în termen legal C.V.. Recurenta a criticat hotărârea de fond susţinând, în esenţă, că intimatul L.S., sub pretextul că vine să o viziteze pe minora A în repetate rânduri a ameninţat-o atât pe ea cât şi pe mama ei, C.S. cu moartea, că nu prestează întreţinerea minorei, vine în stare de ebrietate şi provoacă scandal, terorizând-o inclusiv pe fiica lui. In concluzie, recurenta a solicitat tragerea la răspundere a intimatului L.S. pentru faptele săvârşite de acesta la data de 18 decembrie 2007. Reprezentantul Parchetului a pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat, motivat de împrejurarea că hotărârea este legală şi temeinică. Examinând cauza în raport de probatoriul administrat, de critica din recurs, cât şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3856) Cod proc. penală, tribunalul constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Potrivit propriilor declaraţii ale intimatului L.S., acesta a mers la domiciliul fostei sale concubine, recurenta C.V., aceasta locuind la mama ei, partea vătămată C.S., în stare de ebrietate, unde a provocat scandal, în prezenţa minorei A, iar când i s-a cerut să părăsească locuinţa a lovit-o cu pumnul peste faţă pe C.S.. Conform prevederilor art. 181 alin. 2 Cod penal, la stabilirea în concret a pericolului social al faptelor săvârşite trebuie să se ţină seama de modul şi împrejurările de săvârşire a faptelor, de scopul urmărit, de împrejurările în care faptele au fost comise, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. In lumina textului de lege menţionat anterior, instanţa de fond trebuia să stabilească împrejurările în care intimatul L.S. a provocat scandalul de la locuinţa părţilor vătămate C.V. şi C.S., circumstanţele în care a fost lovită partea vătămată C.S. şi comportamentul în general al făptuitorului atât faţă de minora A cât şi în societate. Totodată, trebuia să se stabilească prin probe, aportul pe care îl are L.S. la educarea şi întreţinerea fiicei sale A, comportamentul acestuia faţă de minoră şi în prezenţa minorei, deoarece, numai astfel instanţa de fond ar fi putut să aprecieze în mod temeinic şi legal dacă interesele minorei justifică atitudinea şi comportamentul acestuia de la data de 18 decembrie 2007. In condiţiile în care, în speţă, nu s-au administrat probatorii în sensul verificării cerinţelor articolului 181) Cod penal, este evident că aplicarea prevederilor textului de lege amintit faţă de intimatul L.S. este netemeinică şi nelegală, iar hotărârea instanţei de fond trebuie reformată. In raport de cele reţinute, tribunalul va admite recursul ca fondat, va casa în totalitate sentinţa penală nr. 68/6 mai 2008 a Judecătoriei Babadag – judeţ Tulcea şi, rejudecând în fond va admite plângerea formulată de petenta C.V.. Pe cale de consecinţă, se va desfiinţa în totalitate Ordonanţa nr. 61/P/2008 din 11 februarie 2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea şi se va trimite cauza la Judecătoria Babadag – judeţ Tulcea în vederea judecării pe fond a cauzei privind pe intimatul L.S. pentru infracţiunile prevăzute de art. 192 alin.1 Cod penal şi respectiv art. 180 alin. 2 Cod penal. Potrivit prevederilor art. 192 alin. 3 Cod proc. pen., urmează ca toate cheltuielile judiciare avansate de stat să rămână în sarcina acestuia.

Etichete:

Recurs. Plângere împotriva ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Incălcarea dispoziţiilor art.6 pct.1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art.66 alin.2 Cod penal.

PROCEDURĂ PENALĂ. CĂI DE ATAC.

Recurs. Plângere împotriva ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Incălcarea dispoziţiilor art.6 pct.1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art.66 alin.2 Cod penal.

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială.

Indice alfabetic : Drept procesual penal.

. plângere împotriva ordonanţelor procurorului

. încălcarea dispoziţiilor art.6 alin.1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

. încălcarea dispoziţiilor art.66 alin.2 Cod penal.

Cod penal: art.66 alin.2

Cod procedură penală: art.2781

Prin respingerea expertizei solicitate de învinuit în cursul urmăririi penale s-a încălcat acestuia dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.6 alin.1 din Convenţie precum şi dreptul la apărare întrucât constatările tehnico-ştiinţifice au constituit probe împotriva învinuitului, fără ca acestuia să i se fi dat posibilitatea de a administra o probă contrară.

Tribunalul Brăila: decizia penală nr.37/16.01.2007

Prin ordonanţa nr.3953/P/2005 procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului R.S. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.290 alin.1 Cod penal aplicând învinuitului sancţiunea administrativă a amenzii conform dispoziţiilor art.11 pct.12 lit.b în referire la art.10 lit.b1, art.181 Cod penal şi art.91 lit.c Cod penal, reţinând că în urma efectuării unei constatări tehnico-ştiinţifice grafoscopice, s-a stabilit că scrisul olograf depus pe două bordeouri de achiziţie a fost executat de către învinuit.

Soluţia a fost menţinută prin ordonanţa nr.967/II/21.08.2006 a Prim Procurorului de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila.

Prin sentinţa penală nr.2475/25.10.2006 a Judecătoriei Brăila pronunţată în dosar nr.2966/196/2006, în baza art.2781 al.8 lit.b Cod procedură penală, s-au admis plângerile formulate de petenţii R.S. şi Staţiunea de cercetare-dezvoltare agricolă Brăila (în continuare S.C.D.A.).

S-au desfiinţat ordonanţele nr.3953/P/2005 şi 967/II/2/2006 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila şi s-a dispus trimiterea cauzei la acest Parchet în vederea redeschiderii urmăririi penale şi a completării probatoriului cu o expertiză efectuată de „experţi care să îndeplinească garanţiile de independenţă şi imparţialitate impuse de art.6 alin .3 lit.d din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului spre a se stabili dacă învinuitul R.S. se face vinovat de alterarea celor două borderouri de achiziţie incriminate, prin depunerea cifrei 1 peste cifra 3 din grupul de cifre „2001” de la rubrica „data”, urmând a fi avute în vedere şi orice probe a căror necesitate ar putea reieşi pe parcursul cercetărilor”.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila criticând-o pentru netemeinicie, susţinându-se că soluţia procurorului a fost dată în baza unui număr mare de probe, coroborate între ele, cu respectarea dispoziţiilor art.63-64 Cod procedură penală.

S-a apreciat pe de o parte că este irelevant faptul că în cauză s-a efectuat o constatare tehnico-ştiinţifică şi nu o expertiză, atât timp cât constatarea a conţinut informaţiile necesare formării unei convingeri cu privire la existenţa faptei.

Pe de altă parte s-a apreciat că efectuarea unei expertize ar fi fost inutilă deoarece, fiind vorba de alterarea unei singure cifre, ar fi fost dificil de stabilit cui aparţine scrisul respectiv.

S-a mai susţinut că dispoziţiile art.6 alin.3 lit.d din Convenţia Europeană nu ar fi incidente în activitatea unităţilor de parchet, întrucât acestea nu au competenţa să se pronunţe definitiv şi irevocabil, dreptul la un proces echitabil statuat prin art.6 din Convenţie urmând a fi analizat exclusiv în etapa cercetării judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât, în privinţa probelor şi a mijloacelor de probă Convenţia lasă în sarcina statelor problema reglementării admiterii, forţei probante şi a sarcinii probei.

Că în acest sens, Curtea a arătat că „elementele de probă trebuie , în principiu, administrate în faţa acuzatului, în şedinţă publică, în vederea unor dezbateri contradictorii”, astfel încât în discuţie este tot etapa cercetării judecătoreşti, moment decisiv pentru stabilirea faptei şi a vinovăţiei şi a pronunţării unei soluţii cu forţă obligatorie.

Concluzionând că probatoriul administrat în etapa de urmărire penală oferă indicii suficiente în ceea ce priveşte fapta şi vinovăţia şi că efectuarea în cauză a unei expertize nu ar fi necesară, pertinentă şi utilă cauzei, s-a solicitat în baza art.38515 pct.2 lit.a Cod procedură penală, admiterea recursului, casarea sentinţei şi în rejudecare respingerea plângerilor petenţilor şi menţinerea rezoluţiilor Parchetului.

Prin decizia penală nr.37/16.01.2007 a Tribunalului Brăila s-a respins ca nefondat recursul menţinându-se sentinţa atacată.

In considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:

La data de 14.098.2005 S.C.D.A. Brăila a depus o plângere împotriva conducerii S.C. Hatman SRL Brăila solicitând efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.290 Cod penal.

S-a susţinut în plângere că S.C.Hatman SRL Brăila, prin reprezentant legal, a prezentat patru borderouri de achiziţie în cadrul unui proces civil, două dintre borderouri fiind modificate în sensul că peste în scrierea anului 2003 s-a înscris anul 2001 prin adăugarea peste cifra 3 a cifrei 1.

Urmare cercetărilor efectuate, la data de 4.03.2006 prin rezoluţia dată în dosarul nr.3953/P/2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila a confirmat procesul verbal de începere a urmăririi penale dispusă de organul de cercetare penală împotriva învinuitului R.S. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.290 Cod penal.

In cauză s-au efectuat două rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică grafoscopică nr.70168/20.01.2006 (filele 60-urmărire penală) şi nr.96557/22.02.2006 (filele 113-117 dosar urmărire penală) de către Serviciul Criminalistic din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Brăila, concluzionându-se că:

1. Scrisul olograf depus pe borderourile de achiziţie lapte de vacă de pe raza localităţilor Ariciu, Cuza Vodă, Olăneasca şi Latinu emise de către S.C. Hatman SRL Brăila la data de 09.08.2001, a fost executat de către Radu Stefănuţ.

2. Borderourile privind achiziţia de lapte de vacă de pe raza localităţii Cuza Vodă şi localitatea Olăneasca emis de S.C.Hatman SRL la data de 09.08.2001 au suferit modificări constând din dispunerea cifrei 1 peste cifra 3 din grupul de cifre „2001” depus la rubrica „data”.

3. Datorită cantităţii insuficiente de material scris supus examinării, nu se poate stabili scriptorul.

Invinuitul, atât personal cât şi prin apărător (filele 239-240 dosar urmărire penală) a solicitat administrarea probei cu expertiză grafoscopică efectuată de un expert din cadrul I.N.E.C. Bucureşti susţinând că se impune această expertiză în raport cu complexitatea cauzei.

Prin ordonanţa din 2.05.2006 (fila 260 dosar urmărire penală) emisă de organele de cercetare penală, s-a respins cererea învinuitului apreciindu-se că aceasta „nu are temei, nefiind concludentă şi utilă cauzei”.

Tribunalul a constatat că în mod temeinic şi legal instanţa de fond a reţinut că prin respingerea expertizei solicitate de învinuit în cursul urmăririi penale, s-a încălcat acestuia dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.6 al.1 din Convenţie precum şi dreptul la apărare întrucât constatările tehnico-ştiinţifice au constituit probe împotriva învinuitului, fără ca acestuia să i se fi dat posibilitatea de a administra o probă contrară.

Or, prin respingerea cererii s-au încălcat dispoziţiile art.66 alin.2 Cod procedură penală potrivit cărora în cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie, ceea ce învinuitului nu i s-a permis.

Mai mult, apare ca justificată aprecierea instanţei de fond cu privire la încălcarea garanţiilor instituite de art.6 alin .3 lit.d din Convenţie, ţinându-se cont că lucrătorii operaţiunii din cadrul Serviciului Criminalistic care au efectuat cele două constatări tehnico-ştiinţifice grafoscopice fac parte din aceeaşi structură cu organele de cercetare penală, care au stabilit vinovăţia învinuitului pe baza acestor mijloace de probă.

Deşi recursul de faţă s-a fundamentat pe argumentul că prevederile art.6 din Convenţie nu ar fi incidente în activitatea desfăşurată în cursul urmăririi penale, acest fapt este contrazis prin jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel în cauza Bonisch contra Austriei invocată de instanţa de fond, Curtea a statuat că „faptul că reclamantul nu a avut posibilitatea de a propune un expert care să contrazică concluziile prezentate de expertul propus de procuror” reprezintă o încălcare a art.6 din Convenţie (Hotărârea din 6.05.1985, paragrafele 33-35).

Aşadar constatând că sentinţa atacată este temeinică şi legală, motivele invocate de Parchet nefiind de natură să conducă la reformarea hotărârii, recursul de faţă a fost respins ca nefondat, conform dispoziţiilor art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală, cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate.

Etichete: