Procedura civila. Marca. Dreptul proprietatii industriale. Interzicerea folosirii fara drept a unei marci. Conditiile necesare pentru angajarea raspunderii materiale. Sarcina probei.

În absenta oricarei probe din care sa rezulte folosirea fara drept de catre pârâta a marcii, contrafacerea sau producerea de marfuri si servicii purtând mentiuni false, în scopul inducerii în eroare a publicului sau a celorlalti comercianti, nu se poate impune acesteia sa prezinte sau sa permita verificarea documentelor sale financiare sau comerciale pentru ca o asemenea obligatie ar contraveni prevederilor legale ce reglementeaza sarcina probei si modalitatea de administrare a acesteia, ori potrivit art.3 din OUG nr.100/2005, masurile si procedurile reglementate prin legile de proprietate industriala trebuie sa fie efective, descurajatoare si sa fie aplicate astfel încât sa se evite crearea de obstacole în calea comertului legitim si, totodata, sa ofere protectie împotriva folosirii abuzive a acestora.

Raportat la clasele de produse si servicii pentru care este înregistrata marca E., domeniile de activitate ale celor doua societati nu se suprapun si nu exista risc de confuzie între produsele acestora, nici macar în raport de activitatile secundare ale societatii pârâte, cum în mod nefondat se sustine în apel, cu atât mai mult cu cât pentru nici una dintre activitatile enumerate cu acest titlu în certificatul O.N.R.C. nu s-a dovedit aspectul nelegal si neloial al folosirii semnului E. de catre pârâta.

Prin actiunea înregistrata la 13.11.2007, reclamanta S.C. E. S.A. a chemat în judecata pe pârâtele S.C. E.N.T.S.R.L. si ONRC pentru ca prin hotarâre judecatoreasca prima dintre pârâte sa fie obligata la schimbarea denumirii societatii prin eliminarea particulei E., sa i se interzica detinerea în scopul comercializarii sau comercializarea produselor purtând semnul E., importul-exportul produselor purtând acelasi semn, utilizarea pe documentele societatii pârâte sau pentru publicitate a acestuia si sa fie obligata la prezentarea listelor cu clientii societatii, cu cantitatea de marfa vânduta, cu stocurile de marfa si materii prime începând cu 01.12.2004, precum si la plata cheltuielilor de judecata.

În motivare s-a aratat ca asociatul unic si administratorul SC E.N.T. SRL este un fost angajat al societatii reclamante, care a detinut functia de director; în prezent, acesta utilizeaza cu rea credinta numele societatii reclamante, ceea ce produce confuzie în rândul clientelei acesteia.

A mai sustinut reclamanta ca a înregistrat marca E. la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci, conform certificatului nr.54524/04.07.2002, si ca prin folosirea de catre pârâta a denumirii E. se produce confuzie între numele celor doua societati pentru ca, în conditiile în care produsele comercializate sunt similare, publicul considera ca se adreseaza firmei reclamante si exista riscul de asociere cu marca acesteia din urma.

S-au invocat si prevederile art.35 din Legea nr.84¬/1998, conform carora înregistrarea marcii îi confera titularului un drept exclusiv asupra ei, si s-a sustinut ca prin utilizarea de catre pârâta a marcii E. se produc importante prejudicii atât societatii reclamante, cât si consumatorilor, care sunt înselati cu privire la calitatea bunurilor pe care le achizitioneaza, pentru ca marfurile pârâtei sunt identice sau similare cu cele comercializate de reclamanta si sunt prezentate ca fiind originale ERCO.

In temeiul art. 89 din Legea nr.84/1998 s-a solicitat obligarea pârâtei la înfatisarea mijloacelor de proba pe care le detine în prezent, pentru a se putea cuantifica prejudiciul real cauzat prin contrafacerea produselor societatii reclamante.

Prin notele de sedinta depuse la 19.02.2008, ONRC a aratat ca prin încheierea nr.12631/22.02.2007 pronuntata de judecatorul delegat la ORC de pe lânga Tribunalul Constanta a fost admisa cererea de mentiuni conform careia SC E.N.T. SRL si-a schimbat denumirea în SC Bora Invest SRL.

Totodata, pârâtul a invocat exceptia lipsei calitatii sale procesual pasive si aratat ca opozabilitatea fata de oficiile registrului comertului a hotarârilor judecatoresti prin care se dispune efectuarea de înregistrari în registrul comertului este asigurata ope legis, potrivit art.7 din Legea nr. 26/1990.

Pârâta SC B.I. SRL a invocat exceptia lipsei de interes a reclamantei în promovarea actiunii; în motivare s-a aratat ca la data actionarii în judecata denumirea societatii fusese deja schimbata si ca reclamanta nu a produs nici un fel de dovezi referitoare la comercializarea, detinerea, importul si exportul produselor purtând semnul E.

Pe cale de consecinta, si cererea de prezentare a listelor cu clientii societatii, cu cantitatea de marfa vânduta si de materii prime este lipsita de suport legal sau probant.

Initial, cererea a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta, Sectia Comerciala si Contencios Administrativ si Fiscal, sub nr. 10918/118/2007.

Prin încheierea de sedinta din 19.03.2008, aceasta instanta a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului ONRC, iar prin sentinta civila nr. 2753/25.09.2008 a respins exceptia lipsei de interes a actiunii si actiunea, astfel cum a fost restrânsa, ca nefondate.

În temeiul art.246 din Codul de procedura civila a luat act de renuntarea reclamantei la judecata cererii de obligare a pârâtei la schimbarea denumirii societatii prin eliminarea particulei E. si a obligat reclamanta la plata catre pârâta a sumei de 4.230 lei cheltuieli de judecata.

Prin decizia civila nr.21/COM/11.03.2009 pronuntata de Curtea de Apel Constanta în dosarul nr.10918/118/2007 a fost respins apelul declarat de reclamanta împotriva sentintei civile nr.2753/25.09.2008.

Înalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul declarat de reclamanta împotriva acestei din urma hotarâri prin decizia civila nr. 2933/17.11.2009, prin care a trimis cauza spre judecare Tribunalului Constanta, Sectia Civila, retinând ca acestei sectii îi revine competenta de solutionare a cauzei, în temeiul art.32 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.84/1998.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta, Sectia Civila, sub nr.1771/118/16.02.2010.

Prin sentinta civila nr. 1016/02.06.2010 aceasta din urma instanta a admis exceptia lipsei calitatii procesual pasive a pârâtului ORC si a respins actiunea îndreptata împotriva acestui pârât ca fiind formulata împotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva, a respins exceptia lipsei de interes în promovarea actiunii, invocata de pârâta SC B.I. SRL, a luat act de renuntarea la judecata capatului de cerere ce a avut ca obiect obligarea pârâtei la schimbarea denumirii societatii prin eliminarea particulei E., a respins actiunea, astfel cum a fost restrânsa si a obligat reclamanta la plata catre pârâta a sumei de 4230 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, respectiv onorariu de avocat.

Pentru a hotarî în acest sens instanta de fond a retinut urmatoarele:

– cum prezenta cauza are ca obiect interzicerea folosirii fara drept a unei marci, iar reclamantul pretinde ca vinovata de savârsirea actelor de încalcare a dreptului la marca se face pârâta SC E.N.T. SRL, ONRC nu poate sta în proces în calitate de pârât.

– nu se poate retine necesitatea chemarii în proces a acestui pârât pentru opozabilitate deoarece, în situatia pronuntarii unei hotarâri referitoare la acte, fapte si mentiuni ce trebuie înscrise in registrul comertului, instanta dispune din oficiu înregistrarea mentiunilor corespunzatoare.

– în cererile referitoare la interzicerea utilizarii marcii interesul reclamantei este determinat de necesitatea înlaturarii oricaror acte de încalcare a dreptului sau la marca protejat prin înregistrare, dar dovedirea existentei acestor acte prezinta importanta sub aspect probator, iar nu în planul conditiilor de exercitare a actiunii civile.

– reclamanta este titulara marcii E., cu element figurativ, înregistrata conform certificatului de înregistrare nr.54524 din 04.07.2002 asupra claselor de produse si servicii 6, 17, 27, 37, 39 si 40 pentru metale comune si aliajele lor, minereuri: cauciuc, gutaperca, guma, azbest, mica si produse din aceste materiale necuprinse în alte clase, materiale de calafatuire, etansat si izolat, conducte flexibile nemetalice; covoare, presuri, rogojini, linoleum si alte produse pentru acoperirea podelelor, tapete murale, nu din materiale textile; servicii de instalare; transport si depozitare de marfuri, organizare de calatorii; tratament de materiale.

– potrivit certificatului eliberat de ORC de pe lânga Tribunalul Constanta, pârâta are în obiectul sau de activitate, potrivit codificarii CAEN 5154, comert cu ridicata al echipamentelor si furniturilor de fierarie pentru instalatii sanitare si de încalzire.

– prin cererea de chemare în judecata reclamanta a invocat doua temeiuri distincte, art.35 din Legea nr.84/1998 si Legea nr.11/1991, în ambele situatii prevalându-se de drepturile exclusive dobândite prin înregistrarea marcii E.; în prima situatie a invocat conflictul dintre marca sa si numele comercial al pârâtei, dobândit ulterior înregistrarii marcii – din perspectiva contrafacerii, iar pentru a doua ipoteza, folosirea de catre pârâta a propriei firme de o maniera susceptibila a produce confuzie cu marca reclamantei – concurenta neloiala.

– potrivit art.35 din Legea nr.84/1998, pe care reclamanta îsi întemeiaza actiunea, înregistrarea marcii confera titularului sau un drept exclusiv asupra acesteia, în temeiul caruia poate cere instantei judecatoresti competente sa interzica tertilor folosirea în activitatea lor comerciala, fara consimtamântul titularului, un semn care, data fiind asemanarea produselor/serviciilor carora li se aplica semnul, cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrata, ar produce în perceptia publicului un risc de confuzie, incluzând si riscul de asociere a marcii cu semnul.

– întrucât pe parcursul judecarii cauzei s-a facut dovada faptului ca parata si-a schimbat denumirea din SC E.N.T. SRL in SC B.I. SRL, sens in care reclamanta a renuntat la judecata cererii având ca obiect obligarea pârâtei la schimbarea denumirii, instanta nu a mai analizat actiunea si din perspectiva acestui aspect, referitor la folosirea fara drept de catre parata a semnului E.

– raportat la clasele de produse si servicii pentru care este înregistrata marca E., domeniile de activitate ale celor doua societati nu sunt nici macar similare, astfel ca din perspectiva art.35 din Legea nr.84/1998, nu se poate retine existenta vreunui risc de confuzie între produsele acestora.

– reclamanta nu a facut nicio dovada ca parata foloseste efectiv numele sau comercial prin aplicare pe produse ce intra in domeniul sau de activitate, pe documente sau pentru publicitate, neoferind vreun indiciu care sa permita încadrarea acestor acte de folosinta in dispozitiile art.35 alin.3 din lege; prin urmare, instanta a fost lipsita de mijloacele concrete de evaluare a riscului de confuzie în sensul ca, desi aprecierea se face in abstract, prin raportare la perceptia consumatorului mediu, trebuie demonstrata utilizarea de catre pârâta a acestei denumiri si modalitatea în care a folosit-o.

– nu s-a dovedit savârsirea de catre parata a vreunei fapte de concurenta neloiala, desi era imperios necesar sa se probeze utilizarea numelui comercial si modalitatea in care ea a avut loc, astfel încât sa se poata determina daca este vorba de o folosire abuziva si de natura a produce confuzie cu utilizarea legitima de catre reclamanta a propriei marci, respectiv de deturnarea clientelei sau doar de inducerea ei in eroare.

– este lipsita de suport legal cererea de obligare a paratei la prezentarea listei cu clientii societatii, cantitatea de marfa vânduta, stocurile de marfa si materie prima existente in perioada 2004-2007, ca si capat de cerere distinct; o atare solicitare prezinta relevanta in plan probator si putea fi valorificata in cursul judecatii, in situatia in care prin actiunea introductiva se solicita si obligarea paratei la daune.

Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta S.C. E. S.A. si a criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie sub urmatoarele aspecte:

– încalcarea prevederilor art.5 alin.1 din OUG nr.100/2005 prin respingerea cererii referitoare la administrarea de probe, respectiv la obligarea pârâtei sa prezinte listele cu clientii societatii, cantitatea de marfa vânduta, stocurile de marfa si materie prima existente în perioada 01.12.2004 – 22.02.2007.

A sustinut apelanta ca administrarea acestor probatorii era indispensabila solutionarii corecte a cauzei si ca în lipsa lor s-a aflat în imposibilitate de a proba prejudiciul ce i-a fost cauzat prin folosirea particulei “E” în perioada în care denumirea societatii pârâte o includea.

Au fost invocate si prevederile art.89 alin.2 din Legea nr.84/1998 aratându-se ca actele contabile sunt singurele probe în sustinerea pretentiilor apelantei, iar acestea se afla sub controlul pârâtului.

– gresita apreciere a lipsei de asemanare între obiectul de activitate al celor doua societati.

În dezvoltarea acestei critici s-a aratat, pe de o parte, ca activitatea secundara a celor doua firme este identica si ca instanta era obligata si la verificarea acestei activitati secundare, iar pe de alta parte, ca argumentele hotarârii sunt contradictorii. Referitor la acest din urma aspect s-a aratat ca, din chiar enumerarea facuta de tribunal rezulta ca obiectul protectiei marcii apelantei se suprapune cu obiectul principal de activitate al reclamantei, chiar si numai pentru ca societatea reclamanta are marca protejata pentru metale comune si aliajele lor, materiale de etansat si izolat, iar intimata pârâta are drept obiect principal de activitate furnituri de fierarie pentru încalzire care, în mod evident, sunt din metal.

Intimata S.C. B.I. S.R.L. a solicitat prin întâmpinare respingerea apelului ca nefondat, iar în motivare a aratat ca, în conditiile în care apelanta reclamanta nu a prezentat vreo proba din care sa rezulte ca aceasta i-ar fi utilizat marca în activitatea comerciala sau ca ar fi aplicat-o pe vreun produs similar cu cele produse si/sau comercializate de reclamanta, nu poate invoca nelegalitatea aplicarii prevederilor art.5 alin.1 din OUG nr.100/2005.

A mai sustinut intimata ca nu a produs sau comercializat niciodata produse purtând marca E., cu atât mai putin din zona celor protejate prin certificatul de înregistrare la OSIM si ca, mai mult, nici macar reclamanta apelanta nu a produs si comercializat produse din domeniile si din zona geografica pentru care a obtinut drepturi protejate prin lege, acesta fiind si motivul pentru care nu poate aduce probe în sustinerea actiunii sale.

ONRC a aratat prin întâmpinare ca opozabilitatea fata de registru a hotarârilor judecatoresti prin care se dispune efectuarea de înregistrari în registrul comertului nu se asigura prin participarea procesuala a acestora, ci rezulta ex lege.

În sustinerea apelului s-a solicitat administrarea probei cu expertiza contabila având ca obiectiv determinarea clientilor societatii intimate, a cantitatii de bunuri vândute pe fiecare categorie în parte, a stocurilor de marfa si materii prime începând cu 01.12.2004 si pâna în prezent.

Analizând legalitatea si temeinicia hotarârii atacate în raport cu criticile formulate instanta retine urmatoarele:

Potrivit art.5 alin.1 din O.U.G. nr.100/2005 privind asigurarea respectarii drepturilor de proprietate industriala – a carui nesocotire a fost invocata de reclamanta prin prima critica a apelului si pe care a fost întemeiata cererea de probatorii formulata la fond si în apel – la solicitarea unei parti care a prezentat elemente de proba, în mod rezonabil accesibile si suficiente în sustinerea afirmatiilor sale si daca aceste elemente se afla sub controlul partii adverse, instanta judecatoreasca competenta poate sa ordone ca aceste elemente de proba sa fie produse de partea adversa, sub rezerva asigurarii protectiei informatiilor confidentiale.

De asemenea, potrivit art.89 alin.2 din Legea nr.84/1998, în cazurile în care mijloacele de proba în sustinerea pretentiilor reclamantului se afla sub controlul pârâtului, instanta va putea sa ordone ca probele sa fie produse de catre pârât, sub conditia garantarii confidentialitatii informatiilor, potrivit legii.

Din interpretarea coroborata a textelor de lege mentionate rezulta ca producerea probelor de catre partea adversa poate fi ordonata de instanta investita cu solutionarea litigiului prin care reclamantul invoca nerespectarea dreptului sau de proprietate industriala numai în masura în care acesta a prezentat în sustinerea pretentiei sale „elemente de proba în mod rezonabil accesibile si suficiente”, din care sa rezulte folosirea efectiva de catre pârâta a numelui sau comercial prin aplicare pe produse ce intra în domeniul sau de activitate, pe documente sau pentru publicitate.

Cum nici prin cererea de chemare în judecata si nici ulterior, pe parcursul solutionarii cauzei, reclamanta nu a prezentat astfel de elemente de proba, care sa justifice obligarea pârâtei la prezentarea listelor cu clientii societatii, cantitatea de bunuri vânduta, stocuri de marfa si materii prime, în mod corect a apreciat instanta de fond ca solicitarea acesteia excede textului de lege invocat. Masura dispusa nu încalca dreptul la aparare al titularei actiunii deoarece, în absenta oricarei probe din care sa rezulte folosirea fara drept de catre pârâta a marcii, contrafacerea sau producerea de marfuri si servicii purtând mentiuni false, în scopul inducerii în eroare a publicului sau a celorlalti comercianti, nu se poate impune acesteia sa prezinte sau sa permita verificarea documentelor sale financiare sau comerciale pentru ca o asemenea obligatie ar contraveni prevederilor legale ce reglementeaza sarcina probei si modalitatea de administrare a acesteia, ori potrivit art.3 din OUG nr.100/2005, masurile si procedurile reglementate prin legile de proprietate industriala trebuie sa fie efective, descurajatoare si sa fie aplicate astfel încât sa se evite crearea de obstacole în calea comertului legitim si, totodata, sa ofere protectie împotriva folosirii abuzive a acestora.

În mod corect a apreciat instanta de fond si asupra lipsei de identitate sau asemanare între obiectul de activitate al societatilor implicate în prezentul litigiu.

Se retine, sub acest aspect, ca certificatul de înregistrare la OSIM îi confera reclamantei, în calitate de titulara a marcii nr.54524, un drept exclusiv de a o folosi, pe o perioada de 10 ani, începând cu 04.07.2002, numai pentru clasa de produse/servicii pentru care a fost înregistrata, astfel cum au fost indicate în anexa, respectiv pentru clasa 6 – metale comune si aliajele lor; clasa 17 – cauciuc, gutaperca, guma, asbezt, mica si produse din aceste materiale necuprinse în alte clase; materiale de calafatuire, etansat si izolat, conducte flexibile nemetalice; clasa 27 – covoare, presuri, rogojini, linoleum si alte produse pentru acoperirea podelelor, tapete murale, nu din materiale textile; clasa 37 – servicii de instalare; clasa 39 – transport si depozitare de marfuri; organizare de calatorii; clasa 40 – tratament de materiale.

Din certificatul eliberat de ONRC rezulta ca pârâta S.C. B.I. S.R.L. are ca obiect principal de activitate comert cu ridicata al echipamentelor si furniturilor de fierarie pentru instalatii sanitare si de încalzire, dar si activitati secundare de fabricare sau comercializare produse din metal sau plastic, îmbracaminte, încaltaminte si altele.

Compararea relatiilor furnizate de aceste doua înscrisuri conduce la concluzia ca, raportat la clasele de produse si servicii pentru care este înregistrata marca E., domeniile de activitate ale celor doua societati nu se suprapun si nu exista risc de confuzie între produsele acestora, nici macar în raport de activitatile secundare ale societatii pârâte, cum în mod nefondat se sustine în apel, cu atât mai mult cu cât pentru nici una dintre activitatile enumerate cu acest titlu în certificatul O.N.R.C. nu s-a dovedit aspectul nelegal si neloial al folosirii semnului E. de catre pârâta.

Nefondata este si critica referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor expuse de instanta de fond pentru ca tribunalul a aratat în mod clar si concis motivele pentru care nu se poate retine incidenta art.35 din Legea nr.84/1998, respectiv folosirea fara drept, în activitatea comerciala a pârâtei a unui semn identic sau asemanator cu marca înregistrata a pârâtei sau efectuarea vreunuia dintre actele aratate în alin.2 al aceluiasi text de lege; concluzia contrara acestei solutii nu poate fi retinuta, cum în mod nefondat sustine apelanta, din simpla împrejurare ca unele dintre produsele fabricate sau comercializate de pârâta sunt confectionate din metal pentru ca identitatea materialului din care sunt realizate produsele celor doua societati nu atrage în mod automat consecinta încalcarii nelegale a dreptului la marca recunoscut pârâtei.

Pentru considerentele expuse si în temeiul art.296 din Codul de procedura civila, apelul va fi respins ca nefondat.

Tags: procedura civila

Procedura civila. Contestatie la executare formulata de tert. Inadmisibilitatea repunerii in discutia partilor a fondului dreptului. Dovada dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul executarii.

Pe calea contestatiei la executare se pot invoca neregularitati privind nerespectarea formelor prevazute de lege pentru încunostintarea debitorului, alegerea formei de executare, prescriptia dreptului de a cere executarea silita, perimarea executarii, precum si orice alte motive de nulitate a executarii silite. În cadrul acestei proceduri nu vor putea fi invocate aparari de fond, de natura a repune în discutie fondul pricinii, întrucât acestea trebuiau formulate cu prilejul solutionarii cauzei.

Pentru a justifica interes si un drept de a interveni în executarea unui titlu care pentru el este un res inter alias acta, tertul trebuie sa faca dovada unui prejudiciu suferit prin executarea silita declansata.

Pe calea contestatiei la executare promovate de tert, acesta urmareste încetarea executarii silite asupra bunului proprietate a sa, invocând dreptul sau de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmarit.

Dovada dreptului de proprietate al tertului poate fi realizata cu orice mijloace de proba, în conditiile dreptului comun. Prin urmare, proprietatea asupra unui imobil se dovedeste cu înscrisuri; tertul va trebui sa dovedeasca pe baza de înscrisuri dreptul sau de proprietate asupra bunului supus executarii, precum si obligatia de restituire pe care debitorul o are fata de tert.

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta sub nr. 12660/212/2009, reclamanta Z.M. a investit instanta, în contradictoriu cu pârâtii B.E., V.I.F. si Primarul Orasului Eforie cu o contestatie la executarea desfasurata în dosarul nr. 121/2009 al B.E.J. M.A., solicitând anularea formelor de executare si suspendarea executarii silite începute împotriva sa pâna la solutionarea contestatiei la executare.

În motivarea cererii, reclamanta a sustinut ca prin contractul de vânzare- cumparare nr. 42/4.04.1997 a dobândit împreuna cu sotul sau dreptul de proprietate asupra constructiei situate în Eforie Sud, strada R. nr. 45 si dreptul de folosinta asupra suprafetei de 75 m.p. teren aferent constructiei. Prin hotarâre judecatoreasca s-a dispus restituirea catre intimatii B.E. si V.I.F. a suprafetei de teren de 406 m.p., acestia având dreptul la despagubiri pentru suprafata de 119 m.p. ce ramâne în domeniul privat al orasului Eforie si în folosinta contestatoarei. S-a sustinut ca prin modul în care a fost stabilita suprafata de teren aferenta constructiei pe care o detine si aleea de acces de 1,20 m.p. i se îngradeste folosinta asupra constructiei si posibilitatea de a utiliza restul terenului pe care îl detine în folosinta. Prin actele de executare efectuate îi este afectat dreptul de proprietate asupra constructiei si restrictionata folosinta terenului, fiind limitat accesul la calea publica prin stabilirea unei alei de trecere de 1,20 m.p. S-a mai învederat ca, dat fiind obiectul dosarului în care s-a pronuntat hotarârea pusa în executare, aceasta nu putea fi pusa în executare pâna la solutionarea recursului, în cauza fiind aplicabile dispozitiile art. 300 alin. 1 Cod procedura civila, potrivit carora în cauzele privitoare la stramutarea de hotare…recursul suspenda executarea hotarârii. Contestatoarea a mai precizat ca adresa de ramânere în domiciliu emisa la data de 28.04.2009 în dosarul de executare nr. 121/2009 al B.E.J. M.A. nu produce niciun fel de efecte juridice în ceea ce o priveste, un asemenea act nefiind reglementat în procedura executarii silite.

În drept, reclamanta s-a prevalat de dispozitiile art. 399 Cod procedura civila, art. 401 alin. 2 Cod procedura civila si art. 403 alin. 1 si 3 Cod procedura civila.

Cererea completatoare depusa la 5.06.2009 prin care reclamanta solicita obligarea intimatilor la plata sumei de 60.000 lei reprezentând contravaloarea îmbunatatirilor aduse constructiilor detinute de catre contestatoare pe terenul situat în Eforie Sud, strada P. nr. 85 a fost disjunsa prin încheierea de sedinta din data de 20.07.2009.

În aparare, intimatii V.I.F.si B.E.au formulat întâmpinare, prin intermediul careia au aratat ca se impune respingerea contestatiei la executare ca neîntemeiata si obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecata, întrucât reclamanta nu are nici calitatea de debitor si nici de tert interesat sau vatamat prin executare, astfel ca aceasta nu poate invoca în calea contestatiei la executare aparari de fond sau un drept de superficie, prin executare neîncalcându-se niciun drept real al acesteia.

Cererea de suspendare a executarii silite a fost respinsa ca nefondata.

Prin sentinta civila nr. 16496/26.10.2009 Judecatoria Constanta a respins a nefondata contestatia la executare, retinând, în esenta, urmatoarele:

Prin sentinta civila nr. 1767/15.10.2007 a Tribunalului Constanta a fost admisa actiunea reclamantilor V.I.F.si B.E., în contradictoriu cu pârâtul Primarul orasului Eforie, a fost anulata dispozitia nr. 421/19.10.2006 emisa de pârât, acesta fiind obligat sa restituie reclamantilor în natura imobilul situat în Eforie Sud, strada R. nr. 85, compus din teren în suprafata de 525 m.p. si constructie compusa din doua camere, hol, vestibul, identificat prin raportul de expertiza efectuat de expert C.M. (încaperile nr. 5, 6, 7, 8), pentru partea de imobil înstrainata catre Z.C. si Z.M., respectiv camerele 1, 2, 3 si 4, pârâtul fiind obligat sa acorde reclamantilor în compensare alte bunuri sau servicii ori sa propuna acordarea de despagubiri, în masura în care compensarea nu este posibila sau acceptata de catre reclamanti. Prin decizia nr. 52/C/5.03.2008 a Curtii de Apel Constanta a fost admis apelul formulat de Primarul Orasului Eforie, solutia fiind modificata în parte, în sensul ca pârâtul a fost obligat sa restituie în natura reclamantilor diferenta de teren dintre suprafata de 525 m.p. si suprafata de teren aferenta constructiei vândute catre Z.C. si Z.M. Prin încheierea nr. 11/C/5.11.2008 a fost lamurit dispozitivul deciziei nr. 52/C din 5.03.2008, stabilindu-se ca terenul restituit în natura reclamantilor este de 406 m.p., acesta fiind identificat prin raportul de expertiza efectuat în cauza de inginer C.M., fiind recunoscut totodata dreptul reclamantilor la despagubiri pentru suprafata de 119 m.p. teren.

Intimatii B.E. si V.I.F. au cerut punerea în executare a titlului lor executoriu. În cadrul dosarului de executare s-a emis si o adresa de ramânere în domiciliu în atentia contestatoarei din prezenta cauza, acesteia punându-i-se în vedere sa ramâna la domiciliul sau la data de 8.05.2009 în vederea aducerii la îndeplinire a titlului executoriu.

În cauza de fata, contestatoarea se legitimeaza din punct de vedere procesual activ în calitate de titulara a dreptului de proprietate asupra unei parti din constructia situata în strada R. nr. 85, Eforie Sud (respectiv camerele 1, 2, 3 si 4) si a dreptului de folosinta asupra suprafetei de 119 m.p. aferent constructiei, în baza contractului de vânzare-cumparare nr. 42/4.04.1997 încheiat cu „U.S.” Eforie. Sustinerile petentei potrivit carora prin actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 121/2009 al B.E.J. M.A. ar fi vatamat dreptul sau de proprietate asupra constructiei si dreptul de folosinta asupra terenului aferent acesteia nu sunt întemeiate, în conditiile în care prin încheierea nr. 11/C/5.11.2008 de lamurire a dispozitivului deciziei nr. 52/C din 5.03.2008 pronuntata de Curtea de Apel Constanta s-a stabilit ca terenul restituit intimatilor persoane fizice din prezenta cauza este de 409 m.p. teren identificat prin raportul de expertiza efectuat în cauza de expert C.M., în legatura cu restul terenului de 119 m.p. fiind recunoscut contestatoarei un drept de folosinta.

Împotriva acestei sentinte, în termen legal, a declarat apel contestatoarea, care a criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

Prin decizia civila nr. 326/10.09.2010 Tribunalul Constanta a respins apelul contestatoarei Z.M., ca nefondat.

Pentru a pronunta aceasta solutie s-a retinut ca prin hotarârile judecatoresti pronuntate în procedura Legii nr. 10/2001 si intrate în puterea lucrului judecat, s-a constatat ca reclamanta contestatoare este proprietara asupra constructiei ce face obiectul contractului de vânzare-cumparare nr. 42/4.04.1997 si ex lege asupra terenului aferent în suprafata de 119 m.p. Notiunea de teren aferent a fost detaliata prin încheierea nr. 11/C/5.11.2008 a Curtii de Apel Constanta, în cuprinsul careia a fost si individualizata aceasta suprafata de teren, facându-se mentiunea expresa ca aleea de acces are 1,20 m.p. S-a mai retinut ca prin contestatia la executare nu poate fi stabilita o alta stare de fapt decât cea mentionata si nici nu se poate dispune granituirea proprietatilor. În acest context tribunalul a retinut ca nu se mai poate pune în discutie daca stabilirea unei alei de acces de numai 1,20 m.p. îngradeste folosinta constructiei proprietatea reclamantei si a terenului aferent si daca se încalca regulile de urbanism si nici alte aspecte de fond referitoare la dreptul asupra constructiilor provizorii pentru care nu s-au prezentat autorizatii de construire.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs contestatoarea Z.M., care a criticat-o pentru nelegalitate, conform dispozitiilor art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, sub urmatoarele aspecte:

1. Instanta de apel a apreciat în mod gresit ca nu se pot invoca aparari de fond în prezenta cauza cu privire la dreptul de proprietate asupra constructiei din Eforie, strada Republicii nr. 85 si dreptul de folosinta asupra terenului aferent acesteia.

2. Instanta de apel nu a tinut seama de impedimentul la executare constând în existenta pe teren a unor constructii neidentificate în schita dupa care s-a realizat punerea în executare a deciziei civile nr. 52/C/5.03.2008 a Curtii de Apel Constanta.

3. Instanta de apel nu a tinut seama de faptul ca prin stabilirea unei cai de acces de numai 1,20 m.p. se îngradeste folosinta constructiei proprietatea contestatoarei si a terenului aferent acesteia.

4. Instanta de apel a apreciat în mod gresit asupra necesitatii obtinerii unui certificat de urbanism în vederea realizarii operatiunii de granituire a imobilului din strada Republicii nr. 85.

5. Instanta de fond a apreciat în mod gresit natura juridica a adreselor de ramânere la domiciliu emise de executorul judecatoresc, acestea fiind veritabile acte de executare.

Analizând legalitatea hotarârii recurate în raport de criticile recurentei contestatoare, curtea constata neîntemeiat recursul pentru urmatoarele considerente:

1. Articolul 399 Cod procedura civila recunoaste dreptul la contestatie în favoarea oricarei persoane interesate sau vatamate prin executare, categorie în care se includ nu numai partile din hotarârea judecatoreasca ce constituie titlul executoriu, ci si tertii care invoca un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului – obiect al executarii silite.

Pe calea contestatiei la executare se pot invoca neregularitati privind nerespectarea formelor prevazute de lege pentru încunostintarea debitorului, alegerea formei de executare, prescriptia dreptului de a cere executarea silita, perimarea executarii, precum si orice alte motive de nulitate a executarii silite. În cadrul acestei proceduri nu vor putea fi invocate aparari de fond, de natura a repune în discutie fondul pricinii, întrucât acestea trebuiau formulate cu prilejul solutionarii cauzei.

Si aceasta, întrucât contestatia la executare este o cale de atac deschisa contra masurilor de executare nelegale, astfel ca cel care recurge la acest mijloc procedural nu poate invoca decât vicii si neregularitati ale actelor de executare.

Daca s-ar admite o solutie contrara ar însemna sa se aduca atingere autoritatii de lucru judecat prevazuta de art. 1201 Cod civil, a hotarârii pusa în executare. Ori, cele mai puternice efecte ale lucrului judecat constau în exclusivitatea hotarârii care face ca un nou litigiu, între aceleasi parti, pentru acelasi obiect si cu aceeasi cauza sa nu mai fie cu putinta, executorialitatea, care face ca hotarârea sa poata fi pusa în executare silita la cererea partii care a câstigat procesul sau a procurorului si obligativitatea, care face ca partile sa se supuna hotarârii judecatoresti. Numai în ipoteza în care executarea silita se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanta judecatoreasca, se pot invoca în contestatia la executare aparari de fond împotriva titlului executoriu, daca legea nu prevede în acest scop o alta cale de atac.

În raport de aceste considerente, se constata ca în mod judicios instantele de fond si de apel au retinut ca în cadrul contestatiei la executare promovata de contestatoarea Z.M. nu mai pot fi repuse în discutie aspectele de fond ce vizeaza întinderea terenului aferent locuintei înstrainate conform Legii nr. 112/1995 chiriasului cumparator – Z.M. si nici întinderea terenului restituit în procedura Legii nr. 10/2001 proprietarilor deposedati abuziv, hotarârile judecatoresti invocate – sentinta civila nr. 1767/15 octombrie 2007 pronuntata de Tribunalul Constanta, definitiva prin decizia civila nr. 52/C din 05.03.2008, dezlegând cu autoritate de lucru judecat aceste probleme de drept.

Prin încheierea nr. 11/C/5.11.2008, în conformitate cu dispozitiile art. 2811 Cod procedura civila, Curtea de Apel Constanta a explicitat decizia civila nr. 52/C/5.03.2008 sub aspectul stabilirii întinderii terenului restituit fostilor proprietari în procedura Legii nr. 10/2001 – 406 m.p. astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiza întocmit de C.M.

Prin aceeasi hotarâre, irevocabila prin respingerea recursului, s-a statuat ca terenul aferent locuintei vândute chiriasului Z.M. este de 119 m.p., instanta aratând în mod expres ca acesta se compune din 53,45 m.p. teren situat sub constructie, 43,75 m.p. teren necesar pentru exploatarea normala a locuintei si o alee de 1,20 m.p. ce asigura accesul la locuinta vânduta.

În raport de aceste statuari, în mod corect instanta de apel a retinut ca prin contestatia la executare nu se mai poate repune în discutie problema notiunii de „teren aferent locuintei înstrainate”, iar contestatoarea nu poate invoca aparari de fond cu privire la greutatile pe care le întâmpina în folosirea locuintei cumparate conform Legii nr. 112/1995, urmare a stabilirii întinderii „terenului aferent” la numai 119 m.p.

În raport de aceste considerente, critica recurentei se retine a fi vadit nefondata.

2. Pentru a justifica interes si un drept de a interveni în executarea unui titlu care pentru el este un res inter alias acta, tertul trebuie sa faca dovada unui prejudiciu suferit prin executarea silita declansata.

Pe calea contestatiei la executare promovate de tert, acesta urmareste încetarea executarii silite asupra bunului proprietate a sa, invocând dreptul sau de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmarit.

Dovada dreptului de proprietate al tertului poate fi realizata cu orice mijloace de proba, în conditiile dreptului comun. Prin urmare, proprietatea asupra unui imobil se dovedeste cu înscrisuri; tertul va trebui sa dovedeasca pe baza de înscrisuri dreptul sau de proprietate asupra bunului supus executarii, precum si obligatia de restituire pe care debitorul o are fata de tert.

În speta, se retine ca recurenta Z.M., în temeiul Legii nr. 112/1995 a devenit proprietara unui apartament din imobilul situat în orasul Eforie Sud, b-dul Republicii nr. 85 (fost nr. 229), compus din camerele 1, 2, 3, 4 din schita anexa la raportul de expertiza efectuat de expert C.M.în dosarul civil nr. 5148/118/2006 al Tribunalului Constanta, iar în temeiul art. 26 din Legea nr. 112/1995 chiriasul cumparator a dobândit ope legis un drept de proprietate asupra terenului aferent locuintei cumparate. Cum legea nu defineste notiunea de teren aferent si nu indica limite minime sau maxime de teren, instanta de judecata, prin încheierea nr. 11/C/5.11.2008 a Curtii de Apel Constanta, irevocabila, a statuat ca terenul aferent locuintei dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995 este terenul necesar unei exploatari normale a acesteia, fiind determinata întinderea sa la 119 m.p.

Excluzând terenul de 119 m.p. din suprafata totala de 525 m.p. revendicata de fostii proprietari, Curtea de Apel Constanta a stabilit irevocabil, ca notificatorii sunt îndreptatiti, în temeiul Legii nr. 10/2001, sa li se restituie în natura o suprafata de teren de 406 m.p.

Din actele de executare rezulta ca obiectul executarii silite îl constituie numai terenul în suprafata de 406 m.p. restituit proprietarilor în procedura Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost identificat – încheierea nr. 11/C/2008 a Curtii de Apel Constanta.

Recurenta contestatoare nu justifica un titlu de proprietate valabil încheiat cu autoritatile administratiei locale sau cu intimatii proprietari cu privire la terenul ce excede suprafetei de 119 m.p. si în legatura cu care sustine ca a fost vatamata prin executare.

Împrejurarea potrivit careia pe acest teren în suprafata de 406 m.p. restituit intimatilor exista constructii anexa, realizate de recurenta anterior solutionarii procedurii speciale desfasurata conform Legii nr. 10/2001, nu constituie un impediment la executare si nu este suficienta pentru a dovedi vatamarea tertului în procedura executarii silite cât timp tertul contestator Z.M. nu face dovada dreptului sau de proprietate asupra acestor constructii sau asupra terenului aferent acestora.

Raporturile dintre contestatoare, în calitate de constructor de buna sau de rea credinta si proprietarul terenului nu pot fi valorificate în contestatia la executare de fata, partile având la dispozitie alte mijloace procedurale pentru valorificarea drepturilor ce rezulta din edificarea unor constructii pe terenul altuia (art. 494 si urmatoarele Cod civil).

Prin urmare, se va respinge ca nefondata si aceasta critica a recurentei.

3. Nici critica ce vizeaza modalitatea de stabilire a unei cai de acces de numai 1,20 m.p. nu poate fi retinuta ca fondata, în raport de caracterul irevocabil al hotarârii judecatoresti prin care s-a stabilit acest culoar de acces si fata de scopul în care a fost reglementata institutia contestatiei la executare promovata de un tert.

Hotarârea judecatoreasca irevocabila se impune ca un adevar irefragabil nu numai în virtutea prezumtiei legale de adevar, ci si în vederea realizarii unui principiu de ordine publica ce confera autoritate organelor de justitie si în conformitate cu care se permite ca ulterior recunoasterii sau tagaduirii unui raport juridic, printr-o hotarâre judecatoreasca ramasa în vigoare, sa se porneasca un nou proces, care ar putea sa rastoarne ce s-a stabilit anterior.

Nu este îngaduit asadar, ca procesul odata terminat, aceeasi cauza sa revina în fata justitiei caci acest lucru ar putea duce la pronuntarea de hotarâri contradictorii, ceea ce ar fi daunator intereselor partilor, creând o permanenta stare de nesiguranta si ar contraveni principiului securitatii raporturilor juridice civile.

Ori, în cauza se retine ca printr-o hotarâre irevocabila s-a statuat cu privire la calea de acces la imobilul dobândit de recurenta în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în conditiile în care recurenta nu justifica un drept de proprietate, în temeiul unui act juridic translativ de proprietate, pentru o suprafata de teren mai mare decât suprafata de 119 m.p. aferenta casei de locuit, pretentiile acesteia de a i se asigura o cale de acces cu o suprafata mai mare, nu au fundament legal si nu pot fi valorificate în contestatia la executare de fata.

4. Pentru considerentele mai sus expuse si care îsi mentin valabilitatea, se retine a fi nefondata si critica recurentei ce vizeaza gresita apreciere a instantei asupra necesitatii obtinerii unui certificat de urbanism, conform Legii nr. 50/1991, modificata. În speta nu ne aflam în prezenta unei actiuni de granituire a doua proprietati învecinate, cum eronat sustine recurenta. În urma solutionarii notificarilor reclamantilor, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 si recunoasterii dreptului acestora la masuri reparatorii constând în restituirea în natura, partiala, a bunurilor preluate de stat în mod abuziv în perioada de referinta a Legii nr. 10/2001, reclamantii au initiat procedura executarii silite, în vederea predarii de catre unitatea detinatoare – Orasul Eforie, a casei si a terenului în suprafata de 406 m.p., astfel cum a fost identificat prin expertiza C.M.în dosarul civil nr. 5148/118/2006 al Curtii de Apel Constanta.

5. Nici critica ce vizeaza calificarea adreselor de ramânere în domiciliu a contestatoarei – tert în raport cu hotarârea judecatoreasca executata, nu poate fi retinuta ca fondata, acest înscris reprezentând o modalitate prin care executorul a înteles sa o înstiinteze pe contestatoare în legatura cu operatiunea de executare a deciziei civile nr. 52/C/5.03.2008 pronuntata de Curtea de Apel Constanta si explicitata prin încheierea nr. 11/2008, în conditiile în care executarea se realiza în curtea unui imobil, în care locuia si contestatoarea.

De altfel, nu s-a facut dovada vreunei vatamari a tertului prin încunostintarea acesteia cu privire la data la care urmau sa fie pusi în posesia imobilului retrocedat reclamantii (fostii proprietari).

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedura civila, se va respinge recursul formulat de contestatoarea Z.M., ca nefondat.

În baza art. 274 Cod procedura civila, obliga recurenta la 620 lei cheltuieli de judecata catre intimatii B.E.si V.I.F.

Tags: procedura civila

Procedura civila. Proces echitabil in sensul art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Principiul egalitatii armelor în procesul civil. Efectuarea de îmbunatatiri in timpul casatoriei la imobilul proprietate a unuia dintre soti. Efecte.

Conform jurisprudentei organelor de la Strasbourg principiul egalitatii armelor în procesul civil cere ca „fiecare parte la un astfel de proces sa beneficieze de o posibilitate rezonabila de a-si expune cauza în fata instantei în conditii care sa nu o dezavantajeze în mod semnificativ vis-a-vis de partea adversa (cauza Nielsen, Comisia CEDO, dec. din 6 martie 1982, plângerea nr. 8231/1978).

Limitarea numarului martorilor audiati la un numar de 2 pentru fiecare parte nu poate fi asimilata unei încalcari a dreptului reclamantilor la aparare, în virtutea rolului activ, instanta putând aprecia asupra oportunitatii suplimentarii acestei probe. Se retine ca prin încheierea din 24.03.2008 instanta de fond a respins motivat cererea reclamantilor de suplimentare a probei testimoniale cu înca 2 martori, proba prin care se tindea la dovedirea lucrarilor de îmbunatatire aduse de reclamanta si sotul sau la imobilul în litigiu, instanta apreciind ca proba nu mai este utila în conditiile în care fusese deja audiat martorul S.I. care a efectuat personal lucrarile de reparatie.

Participarea reclamantei E.I. la efectuarea unor îmbunatatiri sau reparatii la imobilul proprietatea sotului sau – îmbunatatiri care nu avut ca efect schimbarea structurii imobilului si extinderea lui cu constructii noi ce vor depasi 50% din vechea constructie – nu duce la schimbarea naturii juridice a acestui imobil, transformându-l din bun propriu în bun comun.

Numai în situatia lucrarilor ce au ca finalitate o transformare esentiala a bunului putem vorbi de o transformare si a naturii juridice a acestuia.

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta sub nr. 7597/212/2006 reclamantii E.D. si E.I. au chemat în judecata pe pârâtul P.M. solicitând instantei ca prin hotarârea ce o va pronunta sa constate ca reclamanta are o cota de contributie la realizarea de extinderi, îmbunatatiri si reparatii aduse imobilului situat în municipiul Constanta, strada G. nr. 22, jud. Constanta, proprietatea reclamantului E.D., ceea ce confera un drept de proprietate asupra imobilului mentionat si un drept de superficie pe teren; sa constate nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumparare cu clauza de habitatie viagera autentificat sub nr. 454/24.02.2005 încheiat cu pârâtul; sa dispuna repunerea partilor în situatia anterioara în sensul dobândirii de catre reclamanti a dreptului de proprietate asupra imobilului, fara restituirea vreunei sume de bani din pretul fictiv inserat în act; sa dispuna evacuarea neconditionata a pârâtului din imobil; sa oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecata.

În sustinerea cererii s-a aratat ca reclamantii au efectuat lucrari la imobilul vechi preluat de reclamant în urma partajului efectuat cu prima sotie, lucrari care au transformat imobilul intr-o locuinta noua si au constat în construirea unei camere de baie si o chiuveta cu apa curenta în curte, pe un perete placat cu faianta, au schimbat doua usi la intrarea în casa si hol, au introdus instalatii de gaze, centrala termica pe gaze, instalatie de calorifere în trei camere si pe hol, au construit un garaj din caramida si BCA, tencuit interior si exterior, au construit gard în curte, au reparat acoperisul, au separat instalatia electrica de cea din restul imobilului care a revenit fostei sotii, au refacut partial tencuielile afectate de lucrari, zugraveli complete.

S-a precizat ca aceste lucrari de extinderi si îmbunatatiri au fost de natura sa transforme partial imobilul si sa creeze un grad de confort superior, astfel ca E.I. a dobândit un drept de coproprietate pe imobil si drept de superficie pe teren, în cote care, data fiind existenta casatoriei, nu trebuie determinate. La realizarea acestor lucrari au utilizat suma de 30.000.000 lei, bun propriu al reclamantei E.I., suma de 60.000.000 lei pretul autoturismului bun comun realizat cu cote egale de contributie, precum si veniturile din închirieri sezoniere, de cel putin 40.000.000 lei pe fiecare vara.

Au aratat reclamantii ca în vara anului 2004 o furtuna puternica a distrus acoperisul casei si, întrucât nu aveau bani pentru o astfel de reparatie, a aparut nepotul lui E.D., pârâtul din actiune, care s-a oferit sa avanseze suma necesara reparatiilor, cu conditia sa-i vânda imobilul la pretul de 2.000.000.000 lei, stabilit ca o favoare pentru ei în februarie 2005. El urma sa achite jumatate de pret si pentru restul sa încheie act de vânzare cu clauza de habitatie viagera si întretinere completa, pâna la sfârsitul vietii. Profitând de starea de sanatate precara a lui E.D. – afectat psihic si surd – l-a dus la medicul legist pentru a obtine un act care sa-i ateste starea de sanatate psihica, act afectat de majore neregularitati si facut, evident pentru a contracara actiuni viitoare ale reclamantilor.

S-a mai precizat ca în locul actului complex, pârâtul a sustinut ca în prima faza trebuie sa încheie un act de vânzare cumparare cu clauza de habitatie viagera, cu pretul care – sustinea el – trebuie neaparat introdus în act numai pentru plata taxelor notariale minime – de 1.295.000.000 lei, cu clauza de habitatie viagera pentru reclamanti pe tot imobilul, pe durata vietii acestora.

Acest act trebuia înlocuit la data la care ar fi putut plati jumatate din pretul imobilului stabilit si un contract de împrumut, prin care pârâtul se obliga sa predea in rate suma de 350.000.000 lei necesara pentru refacerea acoperisului, pentru ca, in situatia in care nu ar fi putut completa pretul imobilului, sa poata recupera suma astfel avansata. Dupa ce pârâtul ar fi obtinut suma necesara platii a jumatate din imobil, trebuia ca actul initial sa fie completat cu clauza de întretinere viagera pentru reclamanti.

Reclamantii au mai sustinut ca au primit în rate, din suma mentionata in contractul de împrumut, numai 290.000.000 lei, (ramânând si astazi o restanta de 60.000.000 lei) utilizati la repararea acoperisului, cu mesteri adusi tot de pârât si la preturi contractate tot de acesta, sub pretext ca se ocupa de reclamanti; tot din aceasta suma, plus economiile reclamantilor, au mai efectuat urmatoarele lucrari, cerute de pârât sub pretextul modernizarii imobilului: montat trei geamuri mari si unul mic tip termopan, închis partial o veranda cu geamuri tip termopan, înlaturat un zid interior al dependintelor si transformat doua camari mai mici in baie complet utilata (separata de cea din curte), marit tot prin înlaturarea unui zid interior si înaltat zidurile bucatariei, dotari cu instalatie de apa, gaze, cu gresie si faianta, montat gresie in hol, parchet laminat in trei camere.

S-a mai aratat ca, separat de contractul de împrumut, exista doua chitante de plata in rate a sumei, insa prima chitanta a fost întocmita la o alta data decât cea mentionata in ea, respectiv in luna februarie 2005, intr-un singur exemplar si înlocuita cu alta, deoarece pârâtul a sustinut ca trebuie sa fie concordanta intre ea si actul autentic de împrumut, iar semnatarii sunt rudele sale.

Au mai mentionat reclamantii ca pârâtul nici nu avea de unde achita mai mult, pentru ca – asa cum au aflat ulterior chiar de la el – singura lui avere era o garsoniera vânduta cu suma de 200.000.000 lei. Nesocotind chiar clauzele contractuale din actul fictiv, pârâtul a ocupat imobilul, desi numai reclamantii aveau dreptul sa locuiasca acolo, iar E.I., prin violenta, a fost determinata sa paraseasca locuinta la 9 iunie 2006.

S-a apreciat ca, în conditiile aratate, actul este lovit de nulitate, astfel:

– urmare nesocotirii drepturilor proprii ale reclamantei E.I., asupra imobilului, aceasta nu si-a dat consimtamântul la vânzare in calitate de coproprietar si a fost indusa in eroare cu promisiunea unui contract viitor de întretinere completa, separat de plata a jumatate din pretul real al imobilului – niciodata efectuata, precum si cu dreptul de habitatie, singurul inclus in act dar nerespectat in ce o priveste pe aceasta, prin alungarea din imobil, dar si prin cauza imorala si ilicita a actului, menita a-i spolia;

– în ceea ce îl priveste pe E.D., prin vicierea consimtamântului urmare afectarii partiale a discernamântului, a dolului, prin pretul fictiv niciodata achitat, promisiunea unui contract viitor de întretinere completa, separat de plata a jumatate din pretul real al imobilului – niciodata efectuata, prin cauza imorala si ilicita a actului, menita a-i spolia, prin indicarea unui pret subdimensionat al imobilului, care sa dea impresia ca este corespunzator valorii sale reale de circulatie.

In drept, s-au invocat disp. art. 948, 953, 960, 966, 1294, 1303, 1361 si urm. Cod civil, art. 30, 31 din Codul familiei.

Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii.

Prin sentinta civila nr.6593/14.04.2008 a fost respinsa actiunea reclamantilor ca nefondata.

Apelul declarat de reclamanti împotriva acestei sentinte a fost respins ca nefondat prin deciziei civil nr. 231/02.04.2009 pronuntata de Tribunalul Constanta.

Pentru a pronunta aceasta solutie instanta de apel a retinut, în esenta, ca prima instanta a respectat dreptul la aparare al ambelor parti si a dat eficienta principiului egalitatii armelor în procesul civil, ambele parti având posibilitatea sa administreze probe cu înscrisuri, martori, interogatorii. Respingerea unora din întrebarile adresate de reclamanti martorilor pârâtului si a probei cu înscrisuri în dovedirea solvabilitatii financiare a pârâtului, ca nefiind pertinente cauzei nu sunt de natura sa afecteze legalitatea sentintei.

S-a mai retinut ca, îmbunatatirile aduse de reclamanta E.I. la imobilul dobândit de reclamantul E.D. anterior casatoriei cu reclamanta nu îi confera acesteia din urma un drept de coproprietate asupra locuintei, situatie în care nu se poate retine ca, actul de vânzare-cumparare cu clauza de habitatie încheiat de sotul sau cu pârâtul P.M. este lovit de nulitate pentru lipsa consimtamântului reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumparare.

Referitor la consimtamântul exprimat de reclamantul E.D. la încheierea contractului de vânzare-cumparare s-a retinut ca acesta nu a fost afectat de vicii discernamântul sau la momentul perfectarii contractului fiind pastrat în totalitate conform expertizei medico-legale depuse la dosarul notarial, anterior încheierii actului a carei nulitate solicita.

Instanta de apel a apreciat ca nefondata cererea de evacuare a intimatului pârât din imobil retinând ca, acesta în calitate de proprietar al bunului este îndreptatit sa foloseasca locuinta în propriul sau interes.

Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs reclamantii E.D. si E.I. care au criticat-o pentru nelegalitate, conform art. 304 pct. 8 si 9 Cod proc.civila sub urmatoarele aspecte:

1. Procedura desfasurata în fata primei instante nu a fost echitabila întrucât instanta a refuzat sa puna întrebari esentiale martorilor audiati la propunerea reclamantilor, iar la ultimul termen de judecata, desi s-a solicitat amânarea cauzei pentru lipsa de aparare a reclamantilor, instanta a înteles sa acorde cuvântul pe fond si sa dispuna numai amânarea pronuntarii solutiei, încalcând astfel dreptul reclamantilor la aparare.

2. Instantele de fond si de apel nu au analizat corect cererea reclamantei E.I. de a se constata ca prin masivele lucrari efectuate la imobilul dobândit de sotul ei, anterior casatoriei, bunul s-a transformat într-un imobil nou, reclamanta devenind coproprietara acestuia. Lipsa consimtamântului sau la vânzarea bunului aflat în coproprietate cu sotul sau E.D. se impunea a fi sanctionata prin anularea contractului de vânzare-cumparare.

3. Consimtamântul reclamantului E.D. a fost viciat la încheierea contractului de vânzare-cumparare, iar pârâtul a utilizat manopere dolosive pentru a-l determina pe reclamant sa îi vânda locuinta si terenul aferent, scopul fiind acela de a-l spolia pe reclamant, de averea sa, prin fixarea unui pret subdimensionat, care niciodata nu a fost platit.

4. În mod gresit s-a respins cererea de evacuare a pârâtului din imobil, în conditiile în care prin contractul de vânzare-cumparare s-a recunoscut acestora dreptul de a locui în întregul imobil pe toata perioada vietii.

5. Pârâtul nu a achitat niciodata pretul locuintei întrucât nu dispune de mijloacele materiale necesare, si pentru a ascunde acest fapt a continuat manoperele dolosive, încercând sa întocmeasca la un notar un alt act de vânzare-cumparare, pe care reclamantii nu l-au acceptat, si în care se modificau clauzele esentiale cu privire la pretentii, si cu privire la dreptul de habitatie care era restrâns la o parte din locuinta.

Ambele parti au depus la dosar concluzii scrise.

În temeiul art. 305 C.pr.civ. în recurs s-a completat proba cu înscrisuri.

Analizând legalitatea hotarârii recurate în raport de criticile reclamantilor se constata urmatoarele:

1. Critica ce vizeaza nerespectarea dreptului de aparare al reclamantilor în fata primei instante si caracterul inechitabil al procedurii ca urmare a nerespectarii principiului egalitatii armelor în procesul civil se retine a fi vadit nefondata si urmeaza a fi respinsa.

Conform jurisprudentei organelor de la Strasbourg principiul egalitatii armelor în procesul civil cere ca „fiecare parte la un astfel de proces sa beneficieze de o posibilitate rezonabila de a-si expune cauza în fata instantei în conditii care sa nu o dezavantajeze în mod semnificativ vis-a-vis de partea adversa (cauza Nielsen, Comisia CEDO, dec. din 6 martie 1982, plângerea nr. 8231/1978).

Acest principiu cere ca o parte participanta la proces sa aiba posibilitatea sa se familiarizeze cu probele de la dosarul cauzei, si de asemenea sa aiba posibilitatea sa îsi exprime punctul de vedere cu privire la existenta, continutul si autenticitatea acestor probe, la nevoie în scris (CEDO, Kremor si altii contra Republica Ceha, hotarârea din 3 martie 2000).

De asemenea, în lumina acestui principiu instanta are obligatia de a da posibilitatea partilor de a combate argumentele invocate de partea adversa si de a acorda ambelor parti un drept comparabil de acces la dosar.

Din analiza lucrarilor dosarului de fond, Curtea retine ca procedura desfasurata în fata acestei instante a avut un caracter echitabil, corespunzator tuturor acestor exigente impuse de art. 6 din CEDO.

Astfel se retine ca reclamantii au avut posibilitatea si au administrat, asemenea pârâtului, proba cu înscrisuri, cu martori si interogatorii. Limitarea numarului martorilor audiati la un numar de 2 pentru fiecare parte nu poate fi asimilata unei încalcari a dreptului reclamantilor la aparare, în virtutea rolului activ, instanta putând aprecia asupra oportunitatii suplimentarii acestei probe. Se retine ca prin încheierea din 24.03.2008 instanta de fond a respins motivat cererea reclamantilor de suplimentare a probei testimoniale cu înca 2 martori, proba prin care se tindea la dovedirea lucrarilor de îmbunatatire aduse de reclamanta si sotul sau la imobilul în litigiu, – instanta apreciind ca proba nu mai este utila în conditiile în care fusese deja audiat martorul S.I. care a efectuat personal lucrarile de reparatie.

De asemenea, respingerea unor întrebari adresate de reclamanti martorilor cu privire la starea de solvabilitate a pârâtului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare nu poate avea semnificatia unei încalcari a dreptului la aparare al reclamantilor, cât timp instanta nu a fost investita cu o actiune în rezolutiunea contractului pentru neplata pretului, iar acest aspect nu avea relevanta în raport de cauzele de nulitate a contractului de vânzare cumparare invocate de reclamanti.

Referitor la sustinerea reclamantilor conform careia instanta de fond nu le-a acordat un termen pentru aparare, desi aveau avocat angajat, se retine ca aceasta este nefondata.

Conform dispozitiilor art. 156 C.pr.civ., instanta de judecata va da un termen pentru lipsa aparare temeinic motivata, iar când refuza amânarea judecatii pentru acest motiv, va amâna, la cererea partii, pronuntarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

În speta, se retine ca reclamantii au fost asistati pe tot parcursul derularii procesului în fata primei instante, inclusiv la momentul administrarii probelor, iar la termenul de judecata din 24.03.2008, desi toate probele încuviintate de instanta fusesera administrate, aparatorul reclamantilor a solicitat acordarea unui nou termen de judecata pentru a completa proba cu înscrisuri în combaterea declaratiilor martorilor pârâtului audiati al acel termen.

Instanta a încuviintat aceasta cerere de amânare, si fata de vechimea dosarului a acordat termen de o saptamâna, la 31.03.2008. Se retine ca înscrisurile au fost depuse la dosar si comunicate în termen util parti adverse la data de 25.03.2008, situatie în care cererea de acordare a unui nou termen pentru aparare, formulata de reclamanti la data de 31.03.2008 a fost apreciata de instanta ca nejustificata.

Conform art. 156 C.pr.civ. s-a amânat pronuntarea timp de 7 zile pentru a da posibilitate reclamantilor sa îsi exprime în scris concluziile.

În raport de aceste considerente se retine ca procedura desfasurata în fata primei instante a avut un caracter echitabil, criticile recurentilor fiind nefondate.

2. Instanta de apel a retinut în mod judicios faptul ca reclamanta E.I. nu a avut calitatea de coproprietar al imobilului litigios, situatie în care lipsa consimtamântului sau la încheierea contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 454/24.02.2005 nu determina nulitatea actului juridic.

Conform dispozitiilor art. 30 alin. (1) C.fam., bunurile dobândite în timpul casatoriei sunt bunuri comune, per a contrario, bunurile dobândite înainte de casatorie constituie bunuri proprii ale fiecarui sot.

În speta este de necontestat faptul ca imobilul în litigiu a fost dobândit de reclamantul E.D. anterior casatoriei cu reclamanta E.I., prin contractul de vânzare-cumparare nr. 5648/1965, iar prin sentinta civila nr. 3617/15.06.1988 a Judecatoriei Constanta, în urma divortului reclamantului s-a dispus partajul bunului cu prima sotie, si i s-a atribuit în deplina proprietate imobilul ce a facut obiectul contractului de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 454/24.02.2005 compus din cota de 1/2 din 312 m.p. teren si corpurile de constructie – casa de locuit, garaj si anexa.

Participarea reclamantei E.I. la efectuarea unor îmbunatatiri sau reparatii la imobilul proprietatea sotului sau – îmbunatatiri care nu avut ca efect schimbarea structurii imobilului si extinderea lui cu constructii noi ce vor depasi 50% din vechea constructie – nu duce la schimbarea naturii juridice a acestui imobil, transformându-l din bun propriu în bun comun.

Numai în situatia lucrarilor ce au ca finalitate o transformare esentiala a bunului putem vorbi de o transformare si a naturii juridice a acestuia.

Ori, în speta, în mod judicios au retinut instantele de fond si de apel, nu ne aflam într-o asemenea situatie, lucrarile de îmbunatatire si de reparatii descrise în expunerea de motive a cererii de chemare în judecata – schimbat usi la intrare în casa si hol, montat solar pentru încalzirea apei în baie, introdus instalatie de gaze si centrala termica pe gaze, reparat instalatie electrica si construit gard, construit WC în curte – nu au fost de natura sa atraga transformarea esentiala a constructiei, ci numai sporirea valorii acesteia, chiar reclamantii aratând ca rezultatul îmbunatatirilor aduse a fost crearea unui grad sporit de confort. De altfel o parte din aceste lucrari au fost efectuate de numitul A.C., în schimbul permisiunii de a folosi garajul situat în curtea imobilului litigios.

Prin urmare, Curtea retine ca numai sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunatatiri si reparatii constituie bunul comun al recurentilor, neputându-se retine ca imobilul înstrainat a devenit proprietatea comuna a sotilor reclamanti.

În conditiile în care recurenta reclamanta nu are calitate de coproprietar al imobilului vândut pârâtului P.M., se retine ca la perfectarea contractului de vânzare-cumparare nu era necesar si consimtamântului sau, contractul nefiind lovit de nulitate pentru lipsa consimtamântul recurentei reclamante, cum eronat se sustine.

3. În referire la reclamantul E.D., Curtea retine ca niciuna din cauzele de nulitate a actului de vânzare-cumparare nr. 454/24.02.2005 vicierea consimtamântului reclamantului prin afectarea partiala a discernamântului si prin dol, pretul fictiv, cauza imorala si ilicita a actului, data de indicarea unui pret care nu corespunde valorii reale a imobilului, nu au fost dovedite în cauza.

Consimtamântul constituie o conditie esentiala, de fond si generala a actului juridic civil care consta în hotarârea de a încheia un act juridic civil, manifestata în exterior. Pentru a fi valabil consimtamântul trebuie sa provina de la o persoana cu discernamânt.

Aceasta conditie decurge din caracterul constient al actului juridic civil; subiectul de drept civil – în speta vânzatorul – trebuie sa aiba puterea de a aprecia, de a discerne efectele juridice care se produc în baza manifestarii sale de vointa.

În speta se retine ca existenta consimtamântului nealterat de lipsa discernamântului este dovedita cu expertiza medico-legala psihiatrica întocmita la data de 24.02.2005 anterior încheierii contratului de vânzare-cumparare, din care rezulta ca vânzatorul E.D. are discernamântul pastrat pentru încheierea de acte civile si nu prezinta tulburari psihice.

Expertiza a fost întocmita de o comisie formata din 3 medici (medic primar legist, medic primar psihiatru si medic specialist psihiatru) si nu a fost contestata de vreuna dintre parti.

Referitor la critica ce vizeaza nulitatea contractului de vânzare-cumparare ca urmare a afectarii consimtamântului de viciul dolului, instanta de apel a retinut ca în cauza nu au fost administrate probe concludente conform art. 960 alin. (2) C.civil cu privire la mijloacele viclene folosite de pârât pentru a-l determina pe reclamant sa încheie contract de vânzare-cumparare.

Desi, reclamantii au sustinut ca au fost indusi în eroare de catre pârât, si au încheiat contractul de vânzare-cumparare în urma unor manopere dolosive nu au indicat niciodata în ce au constat aceste fapte dolosive, din probatoriul administrat rezultând cu certitudine vointa reclamantului de a înstraina nepotului sau locuinta ce fusese afectata în urma unor fenomene meteorologice de o intensitate deosebita.

De altfel, împrejurarea conform careia vointa recurentului reclamant a fost aceea de a înstraina imobilul pârâtului P. rezulta si din interogatoriul dispus în apel la propunerea reclamantului.

Reclamantul confirma faptul ca la momentul perfectarii contractului de vânzare-cumparare nr.454/24.02.2005, partile au convenit înstrainarea în aceasta modalitate – pretul si conventia de habitatie viagera, – urmând ca la momentul la care s-ar fi putut plati 1/2 din pret, actul sa fie înlocuit cu un altul, care sa consemneze vointa partilor si „pe care sa nu-l poata ataca copii lui E.D. din prima lui casatorie”. Prin urmare partile au convenit în cunostinta de cauza cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumparare cu clauza de habitatie, scopul fiind acela de a nu permite copiilor lui E.D. din prima casatorie sa conteste vânzarea în cazul decesului autorului lor.

Înscrisul nou depus în recurs – proiectul de contract întocmit în anul 2006, – nu reprezinta o dovada a manoperelor dolosive folosite de pârât la încheierea contractului de vânzare-cumparare din data de 24.02.2005, – conventia nu este anterioara sau concomitenta cu actul a carui nulitate s-a solicitat, – ci exprima vointa partilor într-un moment ulterior perfectarii contractului de vânzare-cumparare, reclamantii E.D. si E.I. actionând în calitate de beneficiari ai unei clauze de habitatie viagera asupra imobilului, iar nu în calitate de proprietari.

4. Împrejurarea ca pârâtul nu a achitat integral pretul imobilului sau ca acesta nu dispune de venituri suficiente pentru plata pretului la momentul perfectarii actului de vânzare-cumparare nu sunt de natura sa afecteze valabilitatea actului juridic în raport de dispozitiile art. 948 C.civil, ci constituie un element ce poate fi valorificat eventual într-o actiune în rezolutiunea contractului de vânzare-cumparare pentru neplata pretului, cerere ce nu a facut obiectul dezbaterii în prezenta cauza.

Neplata pretului nu poate fi echivalenta cu caracterul fictiv al pretului, asa cum retine instanta de apel.

Pretul este sincer si serios atunci când partile l-au stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut si platit în realitate. Pretul este fictiv când din intentia partilor – exprimata în actul secret – rezulta ca nu este datorat. În cauza se retine ca partile au stabilit un pret de 1 295 000 000 lei vechi, din care reclamantii confirma primirea unei parti – 350 mil. lei vechi; suma ce ulterior a fost împrumutata noului proprietar pentru efectuarea lucrarilor de reparare a cladirii, conform contractului de împrumut autentificat sub nr. 455/24.02.2005 încheiat de B.N.P. J.B. Prin urmare, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare partile au convenit asupra unui pret al vânzarii si nu au încheiat nici un act secret în care sa consemneze ca pretul nu este datorat. Sanctiunea neplatii pretului din contract este rezolutiunea contractului pentru neexecutare culpabila a obligatiilor contractului, iar nu nulitatea actului.

Referitor la caracterul derizoriu al pretului, instanta de apel a retinut în mod judicios ca nu poate fi retinut în cauza fata de situatia reala a acestui imobil – casa se afla într-o stare de degradare, ca urmare a afectarii acoperisului în urma unei furtuni, cumparatorul asumându-si obligatia de a o face locuibila pentru reclamanti; vânzatorii reclamanti si-au rezervat un drept de habitatie viagera pe întregul imobil, terenul aferent locuintei se afla în indiviziune, si nu în ultimul rând, nu trebuie neglijata relatia de rudenie dintre parti.

În raport de aceste elemente se retine ca între pretul stabilit prin contract de 1 295 000 000 lei vechi si suma de 2 mild. lei vechi, cât pretind recurentii ca valora imobilul la data încheierii contractului de vânzare-cumparare, nu exista o disproportie vadita care sa afecteze însasi valabilitatea contractului de vânzare-cumparare.

De altfel în practica judiciara s-a retinut ca actul de vânzare-cumparare este , în principiu, valabil, chiar daca pretul este mult inferior sau superior valorii reale a lucrului vândut, întrucât partile sunt libere sa determine pretul sub (peste) valoarea lucrului, iar echivalenta este relativa, fiind raportata nu numai la valoarea bunului vândut, dar si la subiectivismul partilor (T.S., dec. nr. 1640/1977, în Repertoriu de practica judiciara 1975-1980, pag.86; dec. nr. 1831/1989 în RRD nr. 3/1990, pag.64).

5. Curtea retine a fi fondata critica recurentilor reclamanti ce vizeaza modalitatea de solutionare a cererii de evacuare a pârâtului P.M. din imobilul litigios.

Din analiza contractului autentificat sub nr. 454/24.02.2005 de BNP J.B., Curtea retine ca acesta este un act juridic complex ce include atât o conventie de vânzare-cumparare, cât si o conventie de constituire a unui drept de habitatie în imobilul înstrainat.

Prin conventia de habitatie viagera, partile au convenit ca vânzatorul D.E. si sotia sa, E.G.I. sa beneficieze de un drept de habitatie viagera în întregul imobil înstrainat cumparatorului pârât, fara plata vreunei chirii.

Dreptul de habitatie este un drept real imobiliar ce are ca obiect o casa de locuit si permite titularului (sau titularilor sai) sa posede, sa foloseasca locuinta respectiva, proprietatea altei persoane, în scopul satisfacerii nevoilor sale de locuit si ale familie sale. Dreptul de abitatie are un caracter indivizibil, ceea ce presupune ca în ipoteza în care a fost constituit în favoarea mai multor beneficiari – în speta, sotilor E.D. si E.I., nudul proprietar nu va putea cerere la decesul unuia dintre soti restrângerea dreptului de abitatie.

Conform disp. art. 572 C.civil, titularul dreptului de abitatie va putea ocupa locuinta împreuna cu familia sa, si va putea chiar închiria partea din casa care îi prisoseste.

Prin urmare nudul proprietar nu poate ocupa, în lipsa acordului beneficiarului dreptului de abitatie, partea din casa care îi prisoseste acestuia, cât timp dreptul poarta asupra întregului imobil.

În consecinta, în conditiile în care prin contractul autentificat sub nr. 454/24.02.2005 de BNP J.B., s-a instituit în beneficiul recurentilor reclamanti un drept de habitatie cu privire la întregul imobil înstrainat pârâtului P.M., iar ulterior acestei conventii partile nu s-au mai înteles asupra restrângerii acestui drept doar la o anumita camera din locuinta, nudul proprietar nu justifica un drept legal pentru ocuparea locuintei în timpul vietii beneficiarilor dreptului de habitatie.

În concluzie, constatându-se ca pârâtul a ocupat o parte din imobilul în litigiu fara acordul beneficiarilor dreptului de habitatie, urmeaza sa se admita recursul reclamantilor, si în baza art. 312 C.pr.civ. se vor modifica în parte decizia si sentinta recurate, în sensul admiterii cererii reclamantilor si evacuarii pârâtului P.M. din locuinta în litigiu.

În baza art. 274 C.pr.civ., obliga intimatul pârât la 518 lei cheltuieli de judecata reprezentând onorariu de avocat si taxa judiciara de timbru aferente cererii de evacuare.

Tags: procedura civila

Procedura civila. Uzucapiune. Conditii legale pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani. Situatia chiriasului-detentor precar al imobilului care, fara acordul proprietarului, edifica o alta constructie în imediata vecinatate

Elementele constitutive ale posesiei ce trebuie întrunite cumulativ sunt elementul material – contractul direct cu lucrul concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosinta, culegerea fructelor, efectuarea unor transformari etc.) si elementul psihologic – intentia celui care stapâneste bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar.

Dovada posesiei înseamna dovada existentei elementelor sale. Pentru elementul psihologic – care este mai greu de dovedit – codul civil a instituit doua prezumtii legale. Prima dintre ele este continuta de art.1854 C. civ. care prevede ca, posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a început a poseda pentru altul.

Este si situatia recurentilor care, în temeiul unor contracte de închiriere, începând cu anul 1979 au început sa foloseasca – în calitate de locatori – imobilul situat în mun. Constanta, bdul M. nr. 153 format din 3 camere si dependinte.

Fiind vorba despre acte efectuate cu îngaduinta proprietarului (în acceptiunea termenului astfel cum este amintit de art. 1853 alin. 2 Cod civil) o astfel de folosinta efectuata de recurenti nu poate fi calificata decât o detentie precara.

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta la 14.07.2005 sub nr.7541/2005 reclamantii A.S. si A.N. i-au chemat în judecata pe pârâtii C.M., M.V. pentru ca, prin hotarârea ce se va pronunta, sa constate – în principal – ca au dobândit prin prescriptie achizitiva dreptul proprietate asupra imobilului situat în Constanta, b-dul M. nr.153 compus din teren în suprafata de aprox. 400 mp si constructie veche P+l pe care l-au folosit de peste 30 de ani si ca, prin accesiune au dobândit dreptul de proprietate asupra constructiei P+l, constructie mai noua, edificata de ei pe acest teren; în subsidiar, s-a solicitat sa se constate ca sunt proprietarii constructiei P+l ridicata pe terenul din descris mai sus, pe cheltuiala lor .

În motivarea cererii lor, s-a aratat ca A.S. este fiul numitilor A.A. si A.Z. si, din anul 1949, parintii lui au locuit în imobilul mai sus descris în care a crescut; la momentul anului 1949, C.D., autorul pârâtilor, le-a permis sa foloseasca acest imobil pentru care s-a si încheiat o chitanta de mâna privind vânzarea bunului catre parintii sai, chitanta pe care nu o mai are; în anul 1950, acest imobil a fost nationalizat, dar ei nu 1-au parasit si au continuat sa locuiasca în el, lucru ce se întâmpla si în prezent, fara ca autorul pârâtilor sau chiar pârâtii sa tulbure în vreun fel aceasta posesie.

Reclamantii au mai precizat ca, în tot acest timp, C.D., fiind internat la azilul de batrâni, îi vizita des si ei chiar au avut grija de el, în sensul ca îi aduceau alimente, îi dadeau bani dupa trebuintele sale si îi respecta ca oameni precum si proprietatea, mai ales ca de mult întocmise actul de vânzare catre parintii sai cu privire la teren si cladirile existente pe acesta; folosinta nu a fost tulburata timp de peste 30 de ani si au exercitat asupra întregului imobil o posesie continua, netulburata, publica si sub nume de proprietar.

Referitor la capatul de cerere privind dreptul de proprietate asupra constructiei, reclamatii au aratat ca în temeiul art. 492 c.civ. are dreptul de a formula o cerere prin care solicita sa se constate în favoarea lor dreptul de proprietate asupra constructiei edificate pe cheltuiala sa pe terenul pe care pretinde caîl stapâneste de peste 30 de ani.

La data de 16.01.2006, reclamantii si-au modificat actiunea formulând un nou capat de cerere prin care au solicitat ca, în situatia în care nu se va constata dreptul lor de proprietate asupra constructiei nou edificate, sa fie obligati pârâtii sa le plateasca contravaloarea cladirii pe care au edificat-o pe cheltuiala lor.

Pârâtii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea actiunii, aratându-se ca imobilul în litigiu a apartinut parintilor lor, fiind preluat în mod abuziv de stat iar reclamantii având decât calitatea de chiriasi; au revendicat acest imobil si, prin decizia civila nr. 119/C/2003 a Curtii de Apel Constanta imobilul le-a fost restituit iar ulterior au notificat reclamantii sa se prezinte la biroul unui executor judecatoresc pentru a încheia contract de închiriere, însa acestia au refuzat.

În ce priveste uzucapiunea, pârâtii au aratat, ca pentru a putea dobândi dreptul de proprietate asupra unui imobil, este necesar sa fie îndeplinite mai multe conditii care tin de perioada exercitarii posesiei, de exercitarea unei posesii neviciate, adica o posesie continua, netulburata, exercitata sub nume de proprietar, iar calitatea de chirias o exclude pe aceea de posesor al bunului, cu atributele la care au facut referire.

În aparare, s-a mai precizat ca, imediat dupa anul 1989, familia C. a luat masuri de a împiedica edificarea altor constructii pe terenul proprietatea lor, sens în care C.J.E., tatal lui C.M. – decedat pe parcursul actiunii în revendicare, a notificat R.A.E.D.P.P. Constanta sa ia masuri de încetare a lucrarilor de edificare a unei constructii noi; Primaria Municipiului Constanta a emis somatii pentru încetarea constructiilor si pentru demolarea acestora, deoarece nu aveau acordul proprietarului si nu aveau autorizatie de constructie, fiind chiar promovata chiar o actiune de demolare ce a facut obiectul dosarului nr.5938/1991 al Judecatoriei Constanta – demersuri ce atesta ca posesia exercitata de catre chiriasi a fost una tulburata atât de catre proprietarul aparent al terenului în anul 1991, cat si de ei.

Cu privire la constatarea dreptului de proprietate asupra terenului si constructiei vechi, pârâtii au aratat ca, atât timp cât reclamantii nu au nici un drept asupra terenului si în mod special un drept de proprietate, nu pot pretinde ca sunt proprietarii constructiei abuziv edificate pe acest teren, neexistând nici un temei de drept pentru actiunea în constatare formulata .

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta la 12.09.2005 sub nr. 9661/2005, reclamantii C.M. si M.V.V. i-au chemat în judecata pe pârâtii A.S., A.N., A.S., A.E., A.G., A.G. si A.S. pentru ca, prin hotarârea ce se va pronunta, sa se dispuna evacuarea pârâtilor din imobilul situat în Constanta bdul M. nr.153, imobil proprietatea lor, demolarea constructiei edificate pe terenul proprietatea reclamantilor fara autorizatie de pârâti – parter si etaj -, obligarea pârâtilor la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea cererii lor, reclamantii au aratat ca sunt proprietarii imobilului situat în Constanta Bdul M. nr.153, imobil format din constructie si teren, fiind mostenitorii legali ai proprietarilor initiali C.D. si C.D., imobil ce le-a fost restituit prin decizia civila nr. 119/C/2003 a Curtii de Apel Constanta; au pus în executare aceasta hotarâre si, prin protocolul nr.9465/ 20.11.2000, li s-a predarea imobilului fiind radiat acestui imobil din patrimoniul R.A.E.D.P.P. .

Dupa preluarea imobilului, l-au notificat pe titularul de contract A.S., în conformitate cu O.U.G. 40/1999, sa se prezinte la biroul unui executor judecatoresc în vederea încheierii contractului de închiriere si a stabilirii nivelului chiriei si cu toate ca a fost prezent la acea data convocarii, pârâtul a refuzat încheierea contractului de închiriere; acest refuz da nastere la dreptul proprietarului de a solicita evacuarea chiriasilor din imobil, conform OG 40/1999, astfel cum a fost completata si modificata prin Legea 241/2001, cu atât mai mult cu cât pârâtii, cu rea credinta, au edificat pe terenul proprietatea lor o constructie cu etaj, extinzând a cladirea existenta, fara a avea autorizatie de constructie.

Reclamantii au aratat ca asupra executarii acestei lucrari de constructie înca din anul 1991, tatal reclamantului C.M., respectiv C.E., a sesizat RA C.U. Constanta, aratând ca imobilul face obiectul unor cereri de retrocedare; A.S. a fost somat sa înceteze lucrarile si sa aduca imobilul la starea initiala, fiind initiat si un proces în vederea demolarii acestor constructii înregistrat sub nr.5938/1991.

Prin încheierea din data de 18.09.2006, cele doua dosare au fost conexate, judecata ambelor cauze continuând în dosarul nr.7541/2005.

Prin sentinta civila nr. 344/25.02.2008, judecatoria Constanta a admis în parte cererea reclamantilor A. si a constat ca acestia sunt proprietarii imobilului situat în mun. Constanta, b-dul M. nr. 153 identificat în raportul de expertiza drept corpul nou (P+1 cu 5 camere si dependinte); de asemenea, a fost admisa, în parte, si cererea conexa a reclamantilor C.M. si M.V. dispunându-se evacuarea pârâtilor A. din imobilul proprietatea reclamantilor situat în mun. Constanta, b-dul M. nr. 153 (imobilul vechi) format din constructie si teren conform raportului de expertiza, cu exceptia terenului ocupat de corpul nou; au fost compensate cheltuielile de judecata.

Pentru a pronunta aceasta solutie, judecatoria a retinut ca reclamantii A. au fost chiriasi în imobilului situat în mun. Constanta, bdul M. nr. 153, conform contractului de închiriere nr. 4806/1979, astfel ca acestia nu au exercitat o posesie utila (sub nume de proprietar), conform art. 1847 C. civ., astfel încât acest capatul de cerere privind dobândirea, prin prescriptie achizitiva, dreptul proprietate asupra imobilului vechi apare ca neîntemeiat.

Cu privire la constatarea dreptului de proprietatea asupra noii constructii (alaturate celei vechi), judecatoria a constatat ca reclamantii A. au edificat un nou corp de cladire, alipit imobilului din mun. Constanta, bdul M. nr. 153 identificat în raportul de expertiza drept corpul nou (P+1 cu 5 camere si dependinte), nefiind de rea credinta, astfel ca nu pot fi obligati la demolarea imobilului corp nou, potrivit prevederilor art. 494 alin 3 c. civ..

Aceasta deoarece, desi reclamantii nu au exercitat o posesie utila asupra suprafetei de teren aferenta acestui corp nou de cladire – fiind notificata prin adrese repetate în vederea sistarii constructiei -, judecatoria a considerat ca aceasta a fost intervertita în posesie utila prin negarea dreptului celui de la care detinea posesiunea, prin acte de rezistenta la exercitiul dreptului sau, potrivit art. 1858 alin. 2 C. civ., adica prin continuarea constructiei si, în final, cu terminarea acesteia.

Pentru aceste motive desi nu sunt titularii dreptului de proprietate asupra suprafetei de teren aferente imobilului nou construit caci nu au trecut 30 de ani de la data intervertirii posesiei, judecatoria a considerat – în temeiul art. 492 C. civ. – ca totusi ei sunt proprietarii constructiei, pe care au ridicat-o pe cheltuiala lor si prin efort propriu, asa cum de altfel recunosc si pârâtii în întâmpinare.

Judecatoria a retinut ca, potrivit dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauza de utilitate publica si cu dreapta si prealabila despagubire; or, cum în cazul de fata interesele sunt private si nu publice, nu poate intra în discutie lipsirea de proprietate a reclamantilor, astfel ca se impunea a se constata ca acestia sunt proprietarii corpul nou (P+1 cu 5 camere si dependinte) respingându-se, în mod implicit, exceptia inadmisibilitatii ridicata de pârâti .

Prima instanta a aratat ca actiunea nu era inadmisibila întrucât reclamantii nu puteau cere realizarea dreptului, neavând un act de proprietate pe imobil, astfel încât numai aceasta hotarâre poate suplini lipsa acestui act pentru ca, pe viitor, în baza ei ar putea cere realizarea dreptului.

Cu privire la cererea conexa judecatoria a observat ca pârâtii-reclamanti sunt proprietarii imobilului situat în Constanta, bdul M. nr.153 (corpul vechi), imobil format din constructie si teren, ce le-a fost restituit prin decizia civila nr. 119/C/2003 a Curtii de Apel Constanta, pusa în executare hotarârea prin protocolul nr.9465 din 20 nov.2000 prin care s-a procedat la predarea imobilului si la radierea acestui imobil din patrimoniul RAEDPP.

Judecatoria a constatat ca, dupa preluarea imobilului, C.M., M.V. l-au notificat pe titularul de contract, reclamantul A.S. ca, în conformitate cu OG 40/1999, sa se prezinte la un executor judecatoresc în vederea încheierii contractului de închiriere si a stabilirii nivelului chiriei; din procesul verbal încheiat de executorul judecatoresc la 28.12.2000 a rezultat ca A.S. a fost prezent la biroul executorului, însa a refuzat încheierea contractului de închiriere.

Or, a stabilit prima instanta, acest refuz da nastere dreptului proprietarului de a solicita evacuarea chiriasilor din imobil, conform OG 40/1999, astfel cum a fost completata si modificata prin Legea 241/2001, aceasta încalcare a dispozitiilor legale, unita cu refuzul de a încheia contract de închiriere, permitând proprietarului potrivit art. 10 alin.3 sa promoveze o actiune de evacuare a tuturor locatarilor.

Împotriva acestei solutii au declarat apel atât pârâtii C. si M., cât si reclamantii A.N. si S.

În apelul lor, reclamantii pârâti A.S. si A.N. au criticat sentinta sub aspectul solutionarii cererii de constatarea a dreptului de proprietate asupra terenului aferent constructiei corp nou ca efect al uzucapiunii, sustinând ca instanta de fond nu le-a acordat oportunitatea de a-si dovedi pretentiile prin administrarea probi cu martori.

Pârâtii-reclamanti C.M. si M.V., în motivarea caii de atac au aratat ca hotarârea primei instante este gresita sub aspectul solutionarii actiunii principale cât si a cauzei conexe.

Apelantii au sustinut ca motivarea instantei este în contradictie cu solutia pronuntata întrucât au fost invocate mai multe texte de lege care nu-si gasesc aplicarea în cauza; instanta de fond nu s-a pronuntat asupra exceptiei inadmisibilitatii actiunii, sustinând doar ca aceasta este respinsa implicit, prin hotarârea pronuntata, instanta a constatat faptul constructiei fara a se face referire la temeiul dreptului obtinut, contrazicând toate principiile de drept si fara a se tine seama de probele administrate în cauza.

Prin decizia civila nr. 70/30.01.2009, Tribunalul Constanta a respins ca nefondat apelul declarat de A.S., A.N., A.S., A.E., A.G., A.G. si A.S. si a admis apelul declarat de C.M. si M.V. si, schimbând în parte sentinta apelata a respins în totalitate actiunea principala, ca nefondata si a admis în tot cererea conexa dispunând demolarea constructiei P+1 edificata de reclamantii A.S. si A.N., identificata ca fiind corpul nou, cu suprafata construita la sol de 88,75m.p., în raportul de expertiza întocmit de expert G. – anexa 1 si edificata pe terenul reclamantilor C. si M.

Pentru a pronunta aceasta solutie, asupra apelului declarat de reclamantii A.N. si A.S., tribunalul a retinut ca reclamantii A. au avut calitatea de chiriasi în imobilul situat în Constanta, bdul M. nr.153, astfel cum rezulta din protocolul de predare primire a imobilului încheiat cu proprietarii, acestia având beneficiul contractului de închiriere nr.7860/8.06.1999, reînnoit în temeiul prevederilor OUG nr.40/1999.

Tribunalul a amintit ca uzucapiunea constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate si consta în exercitarea unei posesii utile asupra unui bun în termenul prevazut de lege; pentru a avea posesia unui bun, o persoana, trebuie sa întruneasca ambele elemente ale acesteia, animus si corpus.

Elementul psihologic sau intentional, animus, consta în intentia sau vointa celui ce stapâneste bunul de a efectua aceasta stapânire pentru sine, adica de a se comporta cu privire la lucru ca un adevarat proprietar; lipsa elementului intentional face ca cel care detine bunul sa nu aiba calitatea de posesor, ci pe aceea de detentor precar.

Or, a constatat tribunalul, în speta, reclamantii-chiriasi ai bunului nu au stapânit bunul pentru sine, ci pentru proprietarul aparent de la data încheierii contractului de locatiune, astfel ca au avut constiinta faptului ca bunul nu este proprietatea lor si îl folosesc cu acordul proprietarului, în schimbul folosintei platind o suma de bani cu titlu de chirie; prin urmare, nu se pune problema îndeplinirii conditiilor posesiei pentru a uzucapa, întrucât lipseste posesia însasi de vreme ce reclamantii detin bunul cu titlu precar.

Referitor la apelului declarat de C. si M., tribunalul a observat reclamantii A. nu îndeplinesc conditiile pentru a uzucapa, folosinta exercitata asupra bunului având titlu precar si nu util; cu privire la constructia nou edificata de acestia pe terenul apartinând pârâtilor reclamanti în cererea conexa, tribunalul a apreciat ca nu sunt îndeplinite conditiile accesiunii imobiliare artificiale, întrucât conditiile art. 492 C. civ. nu sunt întrunite în cauza, reclamantii A. neavând calitatea de proprietari asupra terenului pentru a opera, în favoarea lor, prezumtia de proprietate continuta de lege.

Tribunalul a retinut ca este supus analizei sale o situatie in care s-a edificat o constructie pe terenul altuia, retinând ca reclamantii nu au fost constructori de buna credinta astfel ca, în acord cu prevederile art.494C.civ., acestia trebuie obligati la demolarea edificiului, având în vedere ca proprietarii terenului nu au optat pentru alternativa despagubirii constructorului si pastrarea constructiei.

Tribunalul a observat ca reclamantii cunosteau faptul ca nu sunt proprietarii imobilului teren – chiar îi stiau si pe adevaratii proprietari din partea carora primisera o notificare în vederea eliberarii bunului; mai mult, reclamantii au fost somati de administratorul anterior al bunului în vederea sistarii lucrarilor de construire si a aducerii imobilul la stare initiala, sens în care au fost chiar chemati în judecata si amendati contraventional.

Cat priveste sustinerea potrivit cu care prima instanta nu s-a pronuntat asupra exceptiei inadmisibilitatii actiunii, tribunalul a constatat ca aceasta aparare a pârâtilor a fost analizata, iar împrejurarea ca ea nu se regaseste în dispozitiv ca atare nu este de natura a aduce atingere drepturilor procesuale ale acestora, mai mult cu cat cererea lor este analizata tinându-se seama de fondul raporturilor juridice dintre parti si respinsa ca atare.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantii-pârâti A., prin care au criticat hotarârea instantei de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 5, pct.7, pct.8 si 9 C. pr. civ., solicitând casarea în totalitate a deciziei civile nr. 70/2009 si mentinerea ca legala a sentintei civile nr. 3400/2008 a Judecatoriei Constanta precum si admiterea si a dreptului asupra terenului situat la adresa mentionata, întrucât din probele existente la dosar, rezulta cu certitudine, aceasta stare de fapt.

În motivarea caii de atac, s-au invocat dispozitiile art. 304 pct. 5 Cod procedura civila, aratându-se ca apelul pârâtilor este tardiv, în raport cu termenul comunicarii deciziei tribunalului.

Recurentii mai arata ca explicatia instantei asupra starii de fapt din considerente sunt total în contradictie cu realitatea obiectiva, bazata pe înscrisuri, din dosar, despre care, nu se comenteaza si nu se sprijina în solutia data; fiind motive contrare adevarului, solutia este straina de natura pricinii, fiind astfel îndeplinite dispozitiile art. 304 pct. 7 Cod procedura civila.

În opinia recurentilor, instanta a facut abstractie de realitatea obiectiva ca o familie, prin parinti, apoi copii, intervenind jonctiunea posesiilor prevazuta de art. 1860 Cod civil, despre care s-a detaliat în actiune, coroborând si cu existenta unei chitante încheiata cu autorul care a consimtit la edificarea constructiei noi; deci, exista animus în comportarea reclamantilor, ca adevarati proprietari, având consimtamântul lui C.D., care nu avea mostenitori si niciodata nu a fost cautat de acestia, dânsul locuind si decedând la Caminul de Batrâni Constanta.

Mai mult, recurentii arata ca pârâtii au fost de totala rea credinta, acestia judecându-se în 2003 – decizia civila nr. 119/C/2003 a Curtii de Apel Constanta – si nu au fost chemati, citati niciodata; de asemenea, certificatul de mostenitor care a stat la baza acestei decizii, nu se refera si la imobilul situat la adresa b-dul M. nr. 151. Sunt astfel îndeplinite dispozitiile art. 304 pct. 8 Cod procedura civila, caci, prin interpretarea gresita a actului dedus judecatii, s-a schimbat întelesul si, desigur, s-a modificat si solutia.

Analizând decizia recurata prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenti, raportat de situatia de fapt retinuta de instantele de fond, curtea constata ca recursul este neîntemeiat si urmeaza a fi respins ca atare.

Referitor la motivul de recurs în care se invoca tardivitatea apelului promovat de reclamantii C.M. si M.V.V., curtea constata ca aceasta critica este neîntemeiata.

Astfel, analizând continutul dosarului tribunalului, se observa ca aceste parti au declarat apel la 16.05.2008, învederând expres ca sentinta judecatoriei nu le-a fost comunicata la data depunerii caii de atac; într-adevar, conform dovezilor de comunicare, C.M. si M.V.V. au primit sentinta civila nr. 3400/25.02.2008 la 12.08.2008, hotarârea fiind afisata la domiciliul acestora; motivele de apel au fost înregistrate la Judecatoria Constanta la 15.09.2008, primul termen în fata instantei de apel fiind fixat la 17.10.2008, iar prima zi de înfatisare abia la 13.01.2009, datorita unor repetate situatii de nelegala citare a partilor.

În fata instantei de apel nu s-a invocat exceptia tardivitatii formularii apelului, aceasta critica fiind formulata direct în recurs.

Conform art. 304 pct. 5 Cod procedura civila, casarea unei hotarâri se poate cere când, prin hotarârea data, instanta a încalcat formele de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 alin. 2.

Desi textul nu face distinctie dintre nulitatea absoluta si nulitatea relativa totusi aceasta distinctie trebuie facuta din perspectiva regimului juridic diferit care guverneaza aceste doua tipuri de sanctiuni procedurale.

Astfel, daca nulitatile absolute pot fi invocate de oricare dintre parti sau chiar de instanta din oficiu si direct în fata instantei de recurs, nu aceeasi este situatia pentru cauzele de nulitate relativa.

Nulitatea relativa poate fi invocata în recurs numai de catre partea ocrotita de norma încalcata, cu conditia ca neregularitatea sa nu se datoreze chiar acesteia si doar daca a invocat-o în fata instantei a carei hotarâre se ataca, la primul ce a urmat savârsirii neregularitatii si înainte de a pune concluzii pe fond, dar instanta a respins exceptia de nulitate ori a omis sa se pronunte cu privire la ea.

O astfel de nulitate relativa este si cea derivând din nerespectarea termenului imperativ de exercitare a unei cai de atac, neregularitate care însa nu a fost indicata în fata instantei învestite cu acea cale de atac, ci în fata instantei de control judiciar superioara acesteia.

Desi termenul de apel este unul absolut (a carui nerespectare afecteaza validitatea actelor de procedura) totusi neregularitatea izvorând din ignorarea prevederilor art. 284 Cod procedura civila este una ce poate fi invocata doar în conditiile art. 108 alin. 3 Cod procedura civila, daca instanta de apel nu a sesizat-o din oficiu.

Pe lânga aceste consideratii doctrinare, curtea observa ca, pe fond, critica privind tardivitatea apelului este nejustificata, sentinta – desi pronuntata la 25.02.2008 – a fost comunicata intimatilor C.M. si M.V.V. la 12.08.2008, iar ei au declarat apel înainte de comunicare la 16.05.2008.

Referitor la motivul de recurs privind nemotivarea hotarârii (ca decizia pronuntata în apel este inexacta si insuficienta), curtea constata ca si aceasta critica nu este întemeiata, motivarea tribunalului cuprinzând argumentele de fapt si drept ce au format convingerea instantei.

Astfel, tribunalul are o motivare suficienta a solutiei pronuntate asupra ambelor apeluri; în apelul reclamantilor A.N. si A.S. s-au identificat corect institutiile juridice aplicabile: uzucapiunea si posesia si s-au expus considerente pertinente în legatura cu aceste probleme de drept; de asemenea, în apelul reclamantilor C.M. si M.V.V., tribunalul a analizat textele legale în discutie referitoare la accesiunea imobiliara prevazuta de art. 494 Cod civil si s-a pronuntat cu privire la buna sau reaua credinta cu care reclamantii A. au ridicat o noua constructie pe terenul reclamantilor C.M. si M.V.V.

Cu privire la analiza dovezilor pe care tribunalul si-a bazat decizia, curtea aminteste ca, în principiu, prin abrogarea prevederilor pct. 10 si 11 ale art. 304 prin O.U.G. nr. 138/2000, verificarea situatiei de fapt stabilita de instantele de fond, în conditiile în care aceasta s-a facut cu respectarea conditiilor prevazute de pct. 1–5 al art. 304 Cod procedura civila, excede competentelor instantei de recurs.

Deoarece motivele de recurs vizeaza exclusiv nelegalitatea, recursul fiind o cale de atac extraordinara, instanta de recurs nu are dreptul de a face un control complet al hotarârii atacate, ci unul limitat la nelegalitate, pentru motivele invocate expres, legiuitorul întelegând sa excluda din atributiile instantei de recurs controlul oricarei netemeinicii, hotarârea pronuntându-se fara posibilitatea readministrarii probelor si fara o noua judecata în fond.

De aceea, motivele faptice de recurs invocate pârâti vor conduce doar la o verificare tangentiala a situatiei de fapt stabilite de tribunal doar prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 – când hotarârea pronuntata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a legii – indicate în cererea de recurs, referitor la aceasta problema.

Referitor la modul de solutionare a cererii în constatarea prescriptiei achizitive, curtea învedereaza ca uzucapiunea (prescriptia achizitiva) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun prin posedarea neîntrerupta a acestuia în termenul si conditiile prevazute de lege si ca cerinta esentiala a uzucapiunii este existenta unei posesii.

Art. 1847 C. civ. învedereaza ca posesia poate conduce la dobândire numai daca a fost exercitata în mod util, adica fara a fi afectata de vreun viciu; conform art. 1890 C. civ., toate actiunile reale se vor prescrie prin 30 de ani, fara ca cel ce invoca aceasta prescriptie sa fie obligat a produce vreun titlu sau fara sa i se poata opune reaua-credinta.

Desi art. 1846 al. 2 C. civ. defineste posesia drept „detinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi însine sau de altul în numele nostru”, totusi, în mod riguros, posesia este caracterizata ca fiind stapânirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real.

Pentru a se produce efectele prevazute de lege nu este necesara existenta numai a elementelor constitutive ale posesiei ci si întrunirea anumitor calitati (conditii de eficacitate) de natura sa caracterizeze o posesie utila.

Interpretarea art. 1847 C. civ. poate conduce la identificarea viciilor posesiei a caror constatare ar face ca sa nu „se poata prescrie” anume: discontinuitatea, violenta, clandestinitatea si echivocul.

Posesia este discontinua când posesorul o exercita în mod neregulat, adica cu intermitente anormale; posesia este tulburata atunci când posesorul actual a dobândit-o prin violenta; posesia este clandestina când posesorul o exercita pe ascuns de adversarul sau încât acesta este nu este în stare de a putea sa o cunoasca; posesia este echivoca în acea situatie în care nu este sigura nici existenta, dar nici lipsa, elementului psihologic, anume vointa celui care stapâneste bunul de a se comporta cu privire la bun ca un proprietar.

Daca din perspectiva celui ce invoca posesia îndelungata, uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietatii, din punctul de vedere al proprietarului neposesor, aceasta apare ca o sanctiune caci, prin pasivitatea lui, a facut ca, timp îndelungat, bunul sa se afle în posesia unei alte persoane care s-a comportat ca proprietar adevarat.

Spre diferenta, detentia constituie întotdeauna o stare de drept rezultând – astfel cum prevede si art.1853 C. civ. – din dreptul de folosinta ce include încheierea anumitor contracte (de locatie, de depozit, de uzufruct etc.).

Analiza prevederilor aliniatului 2 al art.1853 C. civ., duce la aceeasi concluzie desi formularea este aparent diferita. „Îngaduinta proprietarului” este în fapt tot un contract (ca si cel de locatiune, uzufruct etc.) care însa nu s-a concretizat prin întocmirea unui act scris instrumentum – ca în situatia alin.1 – fiind un negotium iuris ce urma a fi dovedit cu alte mijloace de proba decât înscrisuri.

În acest mod, detentorul, care detine bunul de la o alta persoana, întotdeauna în puterea unui act juridic, nu stapâneste bunul pentru sine, ci pentru altul.

Astfel, detentorul nu neaga ci, dimpotriva, recunoaste dreptul de proprietate a celui de la care si pentru care detine bunul, întotdeauna pe baza unei situatii juridice nascuta dintr-un act juridic si nu dintr-o situatie de fapt.

Elementele constitutive ale posesiei ce trebuie întrunite cumulativ sunt elementul material – contractul direct cu lucrul concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosinta, culegerea fructelor, efectuarea unor transformari etc.) si elementul psihologic – intentia celui care stapâneste bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar.

Dovada posesiei înseamna dovada existentei elementelor sale. Pentru elementul psihologic – care este mai greu de dovedit – codul civil a instituit doua prezumtii legale. Prima dintre ele este continuta de art.1854 C. civ. care prevede ca, posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a început a poseda pentru altul.

Fiind vorba de o prezumtie legala simpla, aceasta poate fi rasturnata de dovada contrarie (art. 1202 al. 2 C. civ.) cerinta prevazuta expres de art.1845 C. civ. si care, în circumstantele date, nu poate fi decât un act (negotium iuris) care sa dea (doar) dreptul de folosinta. În prezenta acestei contraprobe, beneficiarul prezumtiei continute de art.1854 C. civ. nu se mai poate bucura de efectele acesteia.

În final, se impune concluzia ca proprietarul stapâneste un bun în puterea dreptului sau de proprietate, posesia fiind un atribut al acestui drept: starea de fapt se suprapune starii de drept. Posesorul stapâneste bunul în puterea sa – ca si cum ar fi proprietar – desi nu este; el are numai o putere de fapt asupra bunului, nefiind nici titularul unui drept real, nici titularul unui drept de creanta; în sfârsit, detentorul precar stapâneste pentru proprietar, pe temeiul unui act încheiat cu acesta; starea de fapt se suprapune din nou cu starea de drept.

Este si situatia recurentilor care, în temeiul unor contracte de închiriere, începând cu anul 1979 au început sa foloseasca – în calitate de locatori – imobilul situat în mun. Constanta, bdul M. nr. 153 format din 3 camere si dependinte.

Fiind vorba despre acte efectuate cu îngaduinta proprietarului (în acceptiunea termenului astfel cum este amintit de art. 1853 alin. 2 Cod civil) o astfel de folosinta efectuata de recurenti nu poate fi calificata decât o detentie precara.

De aceea, în mod corect, tribunalul a respins reclamantilor A.N. si A.S. de constatare a interventiei prescriptiei achizitive, constatând ca aceste parti nu au avut niciodata calitatea de posesori, ci doar de detentori precari, astfel ca lipsa posesiei împiedica orice analiza a conditiilor uzucapiunii (termen, jonctiunea posesiilor, s.a.).

Referitor la modul de solutionare a cererii de chemare în judecata a reclamantilor C.M. si M.V.V., pe care recurentii o contesta într-o modalitate indirecta, în sensul ca solicita casarea deciziei pronuntate în apel si mentinerea hotarârii judecatoriei, curtea constata ca, si din punctul de vedere al acestei cereri, tribunalul a dat o solutie judicioasa.

Concluzia se bazeaza pe situatia de fapt retinuta de instantele de fond referitoare la împrejurarea edificarii de catre reclamantii A. a unui corp nou de constructie (pe acelasi teren situat în Constanta, bdul M. nr.153) alaturat corpului închiriat de la R.A.E.D.P.P.; ridicarea imobilului s-a facut, în lipsa autorizatiei de constructie, dupa anul 1990 (conform sustinerilor recurentilor, chiar ei calificând constructia drept abuziva); pe lânga aceasta atitudine subiectiva a recurentilor, la dosarul cauzei exista documente (adresa nr. 3998/18.11.1991 a R.A. „C.U.” Constanta) din care reiese refuzul proprietarilor – de la acel moment – de a permite continuarea constructiei; nu numai ca recurentii au ignorat complet notificarile autoritatilor, dar au si finalizat constructia si apoi au extins-o (la data adresei în discutie corpul era alcatuit din 2 camere si dependinte, pentru ca la întocmirea expertizei dispuse în prezenta cauza sa aiba 5 camere si configuratia P+1); astfel, recurentii au ignorat si actiunea în demolarea noilor edificii promovate de R.A. „C.U.” (perimata, este drept) dar care, odata în plus, întareste ideea lipsei acordului proprietarului la ridicarea constructiei.

Accesiunea – ce constituie temeiul juridic al pretentiilor recurentilor – este un mod de dobândire a proprietatii prin care, tot ce se uneste cu un lucru sau se încorporeaza în acesta, devine proprietatea celui caruia îi apartine lucrul la care s-a facut unirea sau incorporatiunea.

Accesiunea imobiliara reglementata de art. 489-503 Cod civil are la baza ideea centrala ca pamântul este considerat lucrul principal, iar tot ce se încorporeaza în acesta are caracter accesoriu.

Unul dintre cazurile de accesiune imobiliara artificiala (ce presupune interventia omului si implica si plata unor despagubiri catre cel în detrimentul caruia opereaza conform principiului îmbogatirii fara justa cauza) este reglementat de art. 494 Cod civil, ce vizeaza situatia în care constructiile sunt facute de o persoana cu materialele sale pe terenul proprietatea altcuiva.

Niciuna dintre cele doua ipoteze reglementate de art. 494 Cod civil nu se regaseste în cazul de fata.

Oricum distinctia dintre buna sau reaua credinta a constructorului facuta de art. 494 Cod civil nu produce consecinte de natura a crea în patrimoniul recurentilor a unui drept de proprietate asupra noilor edificii, ci doar cu privire la posibilitatea de a solicita ridicarea constructiilor, respectiv la întinderea obligatiei de dezdaunare.

Când tertul a construit fara a sti ca terenul apartine altcuiva, proprietarul acestui teren nu va putea cere ridicarea lucrarii. El devine proprietar al edificiilor si este obligat sa-l dezdauneze pe constructor, însa conform unui drept de optiune ce prevede alegerea între contravaloarea materialelor si pretului muncii si sporul de valoare.

În materia accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra constructiei se naste în patrimoniul proprietarului terenului odata cu încorporarea constructiei în teren, dreptul de accesiune – adica legea – fiind cel care creeaza în favoarea proprietarului un titlu legal de proprietate.

Concluzia este justificata de conceptia Codului civil, conform caruia accesiunea se produce de plin drept la momentul edificarii constructiei, nefiind conditionata de existenta unui acord între constructor si proprietarul terenului.

Art. 494 al. 3 Cod civil, face o diferentiere (rezultând dintr-o interpretare per a contrario) a situatiei juridice pentru doua ipoteze: constructorul este de buna-credinta respectiv, constructorul este de rea-credinta.

Deoarece legiuitorul nu a considerat necesar sa dea un înteles specific notiunii de „persoana de buna credinta”, reiese ca semnificatia acestei sintagme se va extrage din reglementarea cu caracter general continuta de art. 1898 alin. 1 Cod civil conform caruia buna-credinta este credinta posesorului ca, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însusirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.

Va fi deci considerat constructor de buna-credinta persoana care ridica noi constructii sau lucrari pe teren despre care considera – în mod legitim, în opinia sa – ca îi apartine în proprietate, apreciind ca persoana de la care l-a dobândit avea, la rândul ei, calitatea de proprietar.

Cea de-a doua situatie – constructorul de rea-credinta – îsi gaseste întelesul în interpretarea contrarie a prevederilor art. 1898 alin. 2 Cod civil: constructorul poseda un teren despre care stie ca este în proprietatea altei persoane, teren fata de care întelege sa se comporte însa ca un adevarat proprietar.

Curtea considera ca situatia constructorului de rea-credinta ce se regaseste în ipoteza posesiei se aplica, cu atât mai puternic cuvânt, în situatia detentiei care, asa cum s-a aratat, este o stare de drept.

Aceasta, deoarece având drepturi limitate la prerogativele conferite de contractul în temeiul caruia îsi exercita folosinta bunului, recurentii nu puteau considera niciodata ca au facultatea de a exercita si alt tip de acte materiale de exploatare a bunului pe care îl tin: schimbari de destinatie a bunului, extinderi, modificari acte de dispozitie, s.a.

Având în vedere dispozitiile art. 274 C. pr. civ. conform carora partea care a cazut în pretentii va fi obligata la plata cheltuielilor de judecata, fata de situatia ca intimatii au achitat avocatului ales un onorariu de 1.190 lei prin chitanta seria CTPPM nr. 43/21.06.2009, vor fi obligati recurentii la plata acestei sume.

Tags: procedura civila

Procedura civila. Uzucapiune. Dovada calitatii procesual pasive. Valoarea certificatului de mostenitor.

Recunoasterea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unui imobil nu poate fi opusa decât proprietarului bunului sau mostenitorilor acestuia pentru ca, fiind un mod de dobândire a proprietatii sau altor drepturi reale, uzucapiunea reprezinta, în acelasi timp, o sanctiune civila împotriva vechiului proprietar care, dând dovada de lipsa de diligenta, a lasat vreme îndelungata bunul sau în mâna altor persoane.

Hotarârea judecatoreasca declarativa de uzucapiune constata pierderea dreptului de catre vechiul proprietar si dobândirea lui de catre posesor, astfel ca ea nu poate fi pronuntata decât în contradictoriu cu cel care justifica în mod legal si fara putinta de tagada calitatea de titular al bunului si care, prin lipsa de diligenta, a permis posesorului si autorilor acestuia sa stapâneasca imobilul în tot timpul fixat de lege.

Prin actiunea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta sub nr. 13056/212/2008, reclamantul C.L.D. a chemat în judecata pe pârâta U.A. din România – Filiala Constanta si a solicitat instantei ca prin hotarâre judecatoreasca sa constate intervenita uzucapiunea de 30 ani pentru terenul situat în Constanta, str. P. nr. 43A, în suprafata de 165 mp.

În motivarea cererii s-a aratat ca imobilul a fost detinut din anul 1929 si pâna in anul 1978, cu titlu de proprietari, de familia P., conform certificatului de mostenitor nr. 785/1978. In anul 1978 s-a realizat partajul imobilului, iar coindivizarul caruia acesta i-a revenit l-a transmis reclamantului pe cale succesorala, instituindu-l legatar universal.

S-a mai pretins ca, de-a lungul timpului, toti posesorii au stapânit ca adevarati proprietari întregul teren de 565 mp, desi în acte este înscrisa doar suprafata de 400 mp.

Prin sentinta civila nr. 3577/26.02.2009, Judecatoria Constanta a respins actiunea ca neîntemeiata.

La pronuntarea hotarârii s-a avut în vedere ca potrivit certificatului de mostenitor nr.758/22.07.1978, prin care s-a dezbatut succesiunea defunctului P.A., succesori ai defunctului au ramas P.P. si P.L., iar masa succesorala era constituita din cota de ˝ din imobilul situat în str. T. nr.12.

Prin decizia civila nr. 168/13.02.1979 bunul succesoral a fost atribuit în totalitate numitei P.P., iar la data de 21.06.1988 a fost transmis prin succesiune testamentara reclamantului C.L.D., conform testamentului autentificat sub nr. 9047 si sentintei civile nr. 500/12.02.1990 a Judecatoriei Constanta.

Din continutul înscrisurilor aflate la dosar s-a constatat ca str. T. nr.12 si-a schimbat denumirea în str. P. nr. 43 A si ca reclamantul detine cu titlu suprafata de 400 mp teren, astfel cum se arata si în raportul de expertiza efectuat în cauza.

A mai retinut instanta ca întrucât uzucapiunea, ca institutie de drept civil, apare ca o sanctiune împotriva vechiului proprietar, care da dovada de lipsa de diligenta, în raportul juridic dedus judecatii trebuie gasit proprietarul lipsit de diligenta, care a permis reclamantului si autorilor lui sa stapâneasca, pe lânga terenul asupra caruia aveau titlu, si o alta suprafata, pe care au ocupat-o fara a detine vreun drept.

Pornindu-se de la aceasta premisa s-a retinut ca în speta nu este facuta dovada calitatii de proprietar a pârâtei U.A. din România – Filiala Constanta, certificatul de mostenitor anexat la dosar referindu-se la cu totul alt imobil, de la numarul 45, iar nu de la numarul 43A, care face obiectul cererii reclamantului.

Apelul declarat împotriva acestei sentinte de reclamant a fost respins ca nefondat de Tribunalul Constanta prin decizia civila nr. 356/16.06.2009 în considerentele careia s-au retinut urmatoarele:

– uzucapiunea reprezinta o sanctiune împotriva proprietarului care a dat dovada de lipsa de diligenta, prin lasarea imobilului în posesia altei persoane, iar actiunea în constatarea dreptului de proprietate prin efectul prescriptiei achizitive se îndreapta împotriva vechiului proprietar.

– în sustinerea dreptului de proprietate al pârâtei asupra terenului pe care reclamantul pretinde ca l-a uzucapat se invoca certificatul de mostenitor nr. 785/22.07.1978, în care se consemneaza ca masa succesorala ramasa de pe urma defunctului O.B., autorul pârâtei, se compune din dreptul de proprietate asupra imobilului situat in Constanta, str. P. nr.45, compus dintr-o locuinta cu o camera si bucatarie si teren în suprafata de 1000 mp, iar ca mod de dobândire – certificatul de mostenitor nr.846/1991 emis de Notariatul de Stat Judetean Constanta.

– în cuprinsul acestui din urma certificat – care a dezbatut succesiunea defunctului B.O. si a constatat ca masa succesorala era compusa din imobilul situat în Constanta, str. Primaverii nr. 41, format dintr-o locuinta cu o camera, bucatarie si teren în suprafata de 1000 mp., dobândit de defunct prin cumparare, dupa decesul sotiei – nu se individualizeaza actul translativ de proprietate în baza caruia B.O. ar fi devenit titularul bunului – notarul mentionând doar faptul ca nu s-au prezentat acte de proprietate.

– în lipsa unui asemenea înscris ori a elementelor necesare identificarii lui, dar si în lipsa oricaror alte probe din care sa rezulte, dincolo de orice îndoiala, dreptul de proprietate al autorului pârâtei asupra terenului în litigiu, nu se poate considera ca aceasta se legitimeaza ca proprietar si ca, prin urmare, îi poate fi aplicata sanctiunea uzucapiunii, în beneficiul reclamantului, simplul acord al pârâtei la admiterea actiunii nefiind suficient pentru a justifica demersul judiciar de fata.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.L.D. si a criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie aratând, în esenta, ca instanta de apel a apreciat gresit asupra calitatii de proprietar a pârâtei asupra terenului în litigiu.

S-a aratat ca, potrivit probelor cauzei, suprafata pentru care se invoca uzucapiunea este situata pe latura de nord a proprietatii reclamantului, latura care se învecineaza cu terenul pârâtei, ca limitele celor doua proprietati nu s-au modificat din 1930 pâna în prezent si ca dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului aflat în litigiu a fost demonstrat cu certificatul de mostenitor nr.80/1996, cu certificatul de mostenitor nr.846/28.05.1991 – potrivit caruia imobilul de pe strada P. nr.45 a fost mostenit de O.B. de la tatal sau, B.O. si cu testamentul olograf al acestuia din urma.

În sustinerea calitatii de proprietar a pârâtei s-a invocat si o notificare a Filialei Constanta a U.A. din România din 06.06.2009, precum si declaratiile martorilor audiati în cauza.

Analizând legalitatea hotarârii atacate în raport cu criticile formulate instanta retine urmatoarele:

Recunoasterea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unui imobil nu poate fi opusa decât proprietarului bunului sau mostenitorilor acestuia pentru ca, fiind un mod de dobândire a proprietatii sau altor drepturi reale, uzucapiunea reprezinta, în acelasi timp, o sanctiune civila împotriva vechiului proprietar care, dând dovada de lipsa de diligenta, a lasat vreme îndelungata bunul sau în mâna altor persoane.

Hotarârea judecatoreasca declarativa de uzucapiune constata pierderea dreptului de catre vechiul proprietar si dobândirea lui de catre posesor, astfel ca ea nu poate fi pronuntata decât în contradictoriu cu cel care justifica în mod legal si fara putinta de tagada calitatea de titular al bunului si care, prin lipsa de diligenta, a permis posesorului si autorilor acestuia sa stapâneasca imobilul în tot timpul fixat de lege.

În cauza, reclamantul a invocat dobândirea prin uzucapiune a dreptului sau de proprietate asupra terenului în suprafata de 154,56 mp situat în Constanta, str. P. nr. 43 A si a opus pretentia sa pârâtei U.A. din România – Filiala Constanta, cu care se învecineaza pe latura de nord a imobilului pe care îl stapâneste în calitate de proprietar.

În justificarea calitatii pârâtei, de proprietar al terenului asupra caruia se pretinde exercitarea posesiei, s-au invocat certificatele de mostenitor nr. 846/1991 – prin care a fost dezbatuta succesiunea defunctului B.O. si s-a constatat ca masa succesorala include imobilul situat în Constanta, str. P. nr.41, compus din constructie si teren în suprafata de 1000 mp, pentru care nu s-au prezentat acte de proprietate, si ca unic mostenitor al defunctului este O.B. – si nr. 80/22.05.1996 eliberat de B.N.P. G.P., prin care a fost dezbatuta succesiunea defunctului O.B., constatându-se ca masa succesorala este compusa din imobilul situat în Constanta, str. P. nr.45, format din constructie si teren, dobândit cu certificatul de mostenitor nr. 846/1991, mentionat anterior, si ca succesiunea a fost transmisa pe cale testamentara pârâtei U.A. din România – Filiala Constanta.

Înscrisurile mentionate nu fac, însa, dovada calitatii de proprietar a pârâtei asupra terenului ce constituie obiectul material al litigiului pentru ca certificatul de mostenitor, ca si testamentul olograf, nu constituie titlu de proprietate, în sensul ca nu poate proba ca terenul aflat în posesia reclamantului a fost proprietatea lui de cujus si, ca urmare, prin efectul transmisiunii succesorale, este si proprietatea pârâtei mostenitoare.

De altfel, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia asupra valabilitatii dreptului transmis pe cale succesorala în temeiul certificatelor de mostenitor mentionate anterior se constata ca acesta priveste doar suprafata de 1000 mp, ori din fisa corpului de proprietate situat în Constanta, str. P. nr.45 rezulta ca terenul aflat în posesia pârâtei are o suprafata de 1396,48 mp. Cum aceasta întindere este superioara celei mentionata în actul succesoral invocat drept înscris doveditor al calitatii de proprietar a U.A. din România – Filiala Constanta nu se poate pretinde cu temei ca pârâta justifica vreun drept real asupra terenului în litigiu, nefiind dovedit ca suprafata de 154,56 mp, pentru care reclamantul invoca uzucapiunea, face parte din suprafata mentionata în certificatul de mostenitor nr.80/1996 eliberat de B.N.P. G.P.

În sustinerea acestei pretentii nu se poate invoca nici împrejurarea ca loturile si-au pastrat aceeasi configuratie în timp si ca limita dintre proprietatile partilor este cea existenta în urma cu 30 de ani pentru ca aceste aspecte de fapt nu prezinta relevanta în aprecierea calitatii pârâtei, de proprietar al terenului asupra caruia se pretinde exercitarea posesiei pe durata si în conditiile stabilite de lege.

Considerentele ce preced conduc la concluzia ca instanta de apel a facut o corecta aplicare a dispozitiilor legale incidente cauzei astfel ca, în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedura civila, recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.

Tags: procedura civila

Procedura civila. Contestatie la executare silita. Bun imobil care nu este proprietatea exclusiva a debitorului urmarit. Nulitatea actelor de executare. Limitele anularii executarii silite.

Pentru a asigura desfasurarea legala a procedurii de executare s-a prevazut un mijloc procedural prin care partile din raportul de executare, sau terte persoane vatamate, se pot plânge instantei competente în scopul de a obtine desfiintarea actelor ilegale de executare – calea contestatiei la executare.

Deoarece executarea silita este supusa de lege sub controlul instantei, art. 399 Cod procedura civila prevede principiul general ca împotriva executarii silite, precum si împotriva oricarui act de executare se poate face contestatie de catre cei interesati sau vatamati prin executare; de asemenea, daca nu s-a utilizat procedura prevazuta de art. 2811, se poate face contestatie si în cazul în care sunt necesare lamuriri cu privire la întelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum si în cazul în care organul de executare refuza sa înceapa executarea silita ori sa îndeplineasca un act de executare în conditiile prevazute de lege. Nerespectarea dispozitiilor privitoare la executarea silita însasi sau la efectuarea oricarui act de executare atrage sanctiunea anularii actului nelegal.

În cazul în care procedura urmaririi silite se desfasoara în baza altor titluri decât hotarâri care emana de la organele cu activitate jurisdictionala, debitorul (sau cel care pretinde ca drepturile sale legitime ar fi efectuate prin executarea unor acte procedurale) are drept de a invoca, pe calea contestatiei, toate apararile de fond referitor la existenta, întinderea si valorificare creantei; aceasta posibilitate exista numai în masura în care legea nu deschide celui interesat o cale speciala.

Prin actiunea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta la 28.06.2007, reclamantii I.I. si S.C. A. S.A. i-au chemat în judecata pe pârâtii S.I., S.P. si A.I. pentru ca, prin hotarârea ce se va pronunta, pe cale de contestatie la executare, sa se dispuna anularea publicatiei de vânzare din 05.06.2007, anularea executarii silite din dosarul nr. 32/2007, suspendarea executarii silite în dosarul sus-mentionat, cu obligarea pârâtilor la plate cheltuielilor de judecata.

La 17.07.2007, contestatorii au formulat o cerere modificatoare a actiunii, solicitând constatarea nulitatii partiale a contractului de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 de B.N.P. N.C., anularea procesului verbal privind calculul penalitatilor din data de 06.07.2007 din dosarul de executare nr. 32/2007 al BEJ M.I. în ceea ce priveste stabilirea penalitatilor de întârziere si a procesului-verbal de licitatie si anularea actului de adjudecare.

Prin sentinta nr. 16600/30.09.2008, Judecatoria Constanta a admis, în parte, contestatia la executare si a constatat nulitatea partiala a contractului de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 de BNP N.C. în ceea ce priveste inserarea clauzei penale de 1% pe zi de întârziere pentru depasirea termenului de 01.03.2007, a fost anulat în parte procesul verbal privind calculul penalitatilor din data de 06.07.2007 din dosarul de executare nr. 32/2007 al BEJ M.I. în ceea ce priveste stabilirea penalitatilor de întârziere datorate de catre debitorii S.I. si S.P. catre creditorul A.I., respingând ca nefondate celelalte capete de cerere ale contestatiei la executare.

Pentru a pronunta aceasta solutie, judecatoria a retinut ca I.I. si S.C. A. S.A nu justifica vreun drept de proprietate asupra imobilului urmarit, derivând din contractele de împrumut si de închiriere cu debitorii urmariti, S.I. si S.P.

În data de 16.01.1997 s-a încheiat între I.I., în calitate de creditor si S.I. si S.P., în calitate de împrumutati, un contract de împrumut autentificat sub nr. 34/16.01.1997 la B.N.P. D.G.; suma împrumutata – 15300 USD – a fost restituita de catre acestia, iar din probatoriile administrate în cauza nu a rezultat ca în contractul de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 la B.N.P. D.G., este stipulata vreo promisiune unilaterala de vânzare cumpararea având ca promitenti vânzatori pe debitorii S.I. si S.P. si ca promitenti cumparatori pe contestatorii I.I. si S.C. A. S.A.

Judecatoria a constatat ca actul de închiriere mentionat a fost încheiat pe o durata de 15 ani, chiria fiind achitata, în avans si în totalitate proprietarului la data de 27.12.1996, contract ce trebuia înscris în cartea funciara pentru opozabilitate, fiind încheiat dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996.

A mai retinut judecatoria ca valoarea îmbunatatirilor aduse imobilului au fost incluse în pretul pentru care a fost adjudecat imobilul de la licitatie de catre creditorul A.I.

În ceea ce priveste cererea precizatoare, judecatoria a constatat nulitatea partiala a contractului de împrumut aut. sub nr. 142/31.01.2007 de B.N.P. N.C., deoarece acest contract stipuleaza o clauza penala.

Instanta a retinut ca în cauza sunt incidente dispozitiile art. 1 din Legea 313/1879, potrivit cu care „clauza penala este interzisa în contractele de împrumut”, act normativ ce nu distinge între un împrumut civil si unul comercial, astfel încât dispozitiile sale erau aplicabile si în speta.

Judecatoria a avut în vedere si dispozitiile art. 1 alin.2 din Codul comercial privind completarea legii comerciale cu dispozitiile C.civ. astfel ca, ori de câte ori în contractele de împrumut sunt inserate clauze penale, instanta va constata nulitatea absoluta a acestora si va respinge cererea eventualilor reclamanti de obligare a eventualilor pârâti la plata penalitatilor de întârziere.

Tinând cont de principiul accesorium sequitur principale, judecatoria a anulat în parte procesul verbal privind calculul penalitatilor din data de 06.07.2007 din dosarul de executare nr. 32/2007 al BEJ M.I. în ceea ce priveste stabilirea penalitatilor de întârziere datorate de catre debitorii S.I. si S.P. creditorului A.I.

Judecatoria a respins, ca nefondate, celelalte capete ale contestatiei la executare, deoarece contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/2007 la B.N.P. N.C. este lovit doar de nulitate absoluta partiala, neputând avea drept consecinta nulitatea actului de adjudecare încheiat în dosarul nr. 32/2007 la BEJ M.I.

Împotriva sentintei civile sus mentionate au formulat apel contestatorii I.I. si S.C. A. S.A si recurs, calificat apel în temeiul art. 401 alin.2 C.pr.civ., precum si creditorul A.I., în raport de calitatea de terti fata de executare a contestatorilor.

În motivarea apelului lor, contestatorii I.I. si S.C. A. S.A au învederat ca executarea silita a fost pornita asupra unui bun care nu apartine debitorilor S.I. si S.P., deoarece prin actul aditional nr. 1/1997 la contactul de închiriere autentificat sub nr. 22/14.01.1997, pârâtii au recunoscut dreptul de proprietate asupra extinderii realizate de catre S.C. A. S.A, în baza autorizatiei de construire nr. 629/28.05.1997.

Prin acest contract, S.I. si S.P. au permis chiriasului sa efectueze lucrari de reparatii, modernizari, precum si lucrari de extindere care au fost realizate în baza autorizatie de construire nr. 629/28.05.1997, iar la terminarea lucrarilor de construire a extinderii s-a încheiat procesul verbal de receptie nr. 128/10.04.1998, care a fost înscris la Administratia Financiara si pentru care S.C. A. S.A plateste impozit.

Astfel, arata apelantii, dreptul de proprietate s-a dobândit prin faptul construirii în sensul extinderii unei constructii deja existente, fara a se pune problema accesiunii imobiliare, deoarece proprietarul terenului nu este S.I. si S.P., ci Municipiul Constanta.

Contestatorii au mai învederat ca prin expertiza efectuata în dosarul de executare de catre expert B.E., s-a stabilit valoarea de circulatie actuala a imobilului, valoare în care a fost inclus si imobilul ce se afla în proprietatea S.C. A. S.A – schimbat în mod esential prin reparatiile si modernizarile efectuate -, situatie ce este confirmata si în expertiza efectuata în cauza de expert S.O., rezultând ca prin licitatia publica efectuata în dosarul de executare au fost vândute si spatiile ce apartin S.C. A. S.A, astfel ca se impune executarea întregii executarii silite.

În ceea ce priveste contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la BNP N.C. intitulat contract de împrumut fara dobânda, acesta contine o clauza privind penalitatea de 1% pe zi de întârziere, ce are caracter de dauna moratorie, respectiv dauna cauzata pentru executarea cu întârziere a obligatiei, daune moratorii care în materia contractului de împrumut de numesc dobânzi, sens în care sunt si dispozitiile art. 6 din OG 9/2000, potrivit cu care prin dobânda se întelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar si alte prestatii sub orice titlu sau denumire la care debitorul se obliga drept echivalent al folosintei capitalului.

De asemenea, se mai învedereaza ca instanta de fond nu s-a pronuntat asupra nulitatii absolute a procesului verbal de distribuire si eliberarea a debitului încheiat de catre executorul judecatoresc care a încalcat si dispozitiile art. 570 alin.2 C.pr.civ., conform carora distribuirea si eliberarea pretului erau suspendate de drept,.

Prin motivele de apel, creditorul A.I. a criticat hotarârea instantei de fond sub aspectul constatarii nulitatii partiale a contractului de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la BNP N.C.

Prin încheiere pronuntata în sedinta publica din 26.03.2009, instanta a admis exceptia tardivitatii apelului formulat de apelantul creditor A.I., pentru considerentele expuse în acea încheiere.

Prin decizia civila nr. 317/18.05.2009, Tribunalul Constanta a admis apelul contestatorilor si, schimbând în tot sentinta civila nr. 16600/30.09.2008 a admite contestatia la executare formulata si a constatat nulitatea absoluta partiala a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la Biroul Notarului Public N.C. – Constanta, în ceea ce priveste clauza referitoare la plata penalitatilor de 1%/zi de întârziere, din valoarea sumei împrumutate; de asemenea, a fost anulata executarea silita însasi precum si toate actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 32/2007 al Biroului Executorului Judecatoresc M.A., în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la Biroul Notarului Public N.C. – Constanta.

În fine, având în vedere solutionarea exceptiei tardivitatii apelului formulat de apelantul creditor A.I., a fost respins apelul acestuia.

Pentru a pronunta aceasta solutie, tribunalul a retinut ca prin executarea silita pornita în dosarul nr. 32/2007 al B.E.J. M.I. împotriva debitorilor S.I. si S.P. s-a scos la licitatie imobilul situat în Constanta b-dul F. nr. 51B, compus din parter compus initial din doua camere si dependinte, extins cu înca doua camere si un hol si mansarda, compusa din camera, hol, grup sanitar si o chicineta.

Tribunalul a observat ca titlul de proprietate al debitorilor S.I. si S.P. îl constituie contractul de vânzare cumparare nr. 28365/27.12.1996, prin care au dobândit dreptul de proprietatea asupra constructiei compusa din 2 camere, cu o suprafata utila de 40,56 mp, concluzionând astfel ca imobilul scos la licitatie – cum a fost identificat în raportul de expertiza întocmit de exp. B.E. – nu apartine debitorilor în întregime.

De asemenea, tribunalul a considerat ca, în cauza, nu sunt incidente nici dispozitiile art. 492 cod civil, deoarece debitorii S.I. si S.P. nu sunt proprietarii terenului pentru a prezuma ca sunt, prin accesiune, si proprietarii constructiei.

Tribunalul a mai constatat ca reclamantii-contestatori au facut însa dovada ca imobilul asupra caruia s-a pornit executarea se afla în proprietatea S.C. A. S.A., în baza autorizatiei de construire nr. 629/28.05.1997 si a procesului verbal de receptie nr. 128/10.04.1998, societatea fiind cea care a edificat constructia, iar pâna la dovada contrara, societatea cerea a edificat constructia, fiind prezumata ca proprietara.

În ceea ce priveste nulitatea clauzei penale inserata în contractul de împrumut aut sub nr. 142/31.01.2007, tribunalul a considerat ca aceasta intervine în baza art. art. 1 din Legea 313/1979, care interzice clauza penala în contractele de împrumut, dispozitii care sunt înca în vigoare si constitutionale, astfel cum în mod corect a retinut si instanta de fond.

Nulitatea clauzei penale atrage nulitatea partiala a contractului de împrumut aut sub nr. 142/31.01.2007, cu privire la clauza ce reglementeaza plata penalitatilor de 1% pe zi de întârziere, din valoarea sumei împrumutate.

Retinând ca imobilul asupra caruia s-a pornit executarea nu apartine debitorilor si faptul ca s-a constatat nulitatea partiala a titlului executoriu în baza caruia s-a pornit executarea, tribunalul a stabilit ca actele de executare – printre care si procesul verbal de distribuire a pretului – si executarea însasi sunt nelegale.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtul A.I., prin care a criticat hotarârea instantei de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 8 si 9 C. pr. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei civile nr. 317/18.05.2009 a Tribunalului Constanta, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de contestatorii I.I. si S.C. A. S.A. împotriva sentintei civile nr. 16600/30.09.2008 a Judecatoriei Constanta, cu consecinta mentinerii hotarârii instantei de fond, ca legala si temeinica.

În motivarea caii de atac s-a aratat ca aratat ca instanta de apel a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii, a omis a avea în vedere dispozitii legale aplicabile cauzei sau le-a aplicat eronat ca, interpretând gresit actul juridic dedus judecatii si eludând si aplicând eronat dispozitiile legale incidente în speta, instanta de apel a retinut ca proprietatea imobilului urmarit silit, situat în Constanta, bd. F. nr. 51B, nu ar apartine în întregime debitorilor urmariti S.I. si S.P., „acestia legitimându-se ca proprietari numai asupra constructiei compusa din doua camere, cu o suprafata utila de 40,56 mp, situata la parter”, aspect de natura a conduce la anularea executarii silite însesi.

Recurentul a precizat ca faptul edificarii unei constructii (fie el chiar si dovedit prin prezentarea unei autorizatii de construire si a unui proces – verbal de receptie la terminarea lucrarilor) nu reprezinta un mod (originar sau derivat) de dobândire a proprietatii, astfel cum eronat a retinut instanta de apel.

Pe de alta parte, statuând în sensul ca imobilul supus urmaririi silite nu s-ar afla doar în proprietatea debitorilor S., ci si în cea a con testatoarei S.C. A. S.A., instanta de apel s-a marginit a analiza – formal – autorizatia de construire nr. 629/28.05.1997 si procesul-verbal de receptie nr. 128/10.04.1998, retinând (eronat) ca acestea ar face dovada proprietatii S.C. A. S.A. asupra constructiei si nu analizat raporturile juridice dintre debitori si contestatori, conventiile lor si dispozitiile art. 977, art. 982 si art. 984 din C. civ.

S-a mai aratat ca, prin contractul de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 la BNP D.G. ce s-a încheiat între debitori, în calitate de locatori, si contestatoarea S.C. A. SA, în calitate de locatar, s-a intentionat asigurarea folosintei imobilului proprietatea debitorilor (art. 1 din Contract), pentru o perioada determinata de 15 ani, în schimbul platii chiriei achitate integral în avans.

Un al doilea contract perfectat între debitori si contestatorul I.I. (reprezentant al SC A. SA) este Contractul de împrumut garantat cu ipoteca, autentificat sub nr. 34/16.01.1997 la BNP D.G., în temeiul caruia contestatorul a împrumutat debitorilor suma de 15.300 USD a carui restituire a fost garantata prin instituirea unei ipoteci asupra imobilului situat în Constanta, bd. F. nr. 51B, proprietatea debitorilor împrumutati.

Astfel, învedereaza recurentul, la data eliberarii autorizatiei de construire nr. 628/28.05.1997, raporturile juridice dintre contestatori si debitori erau guvernate de conventiile mai sus mentionate: un contract de închiriere, pe de o parte si un contract de împrumut dublat de o promisiune bilaterala de vânzare-cumparare, pe de alta parte.

În contextul în care, prin contractul de împrumut, se convenise si cu privire la o eventuala vânzare-cumparare a bunului imobil la pretul determinat de 15.300 USD, pentru recurent este evident ca, prin modificarea art. 7 din Contractul de închiriere prin Actul aditional nr. 1/05.05.1997, nu s-a urmarit recunoasterea vreunui drept al contestatoarei SC A. SA asupra extinderii, ci faptul ca, în eventualitatea înstrainarii, debitorii nu vor pretinde majorarea pretului vânzarii cu contravaloarea acesteia.

În acelasi sens, recurentul solicita a fi avuta în vedere si declaratia autentificata sub nr. 890/28.05.1998 la B.N.P. D.G., în cuprinsul careia debitorii nu recunosc dreptul de proprietate al contestatoarei asupra extinderii aduse imobilului, ci arata numai ca nu au pretentii asupra acesteia la o eventuala vânzare a imobilului catre contestatoare.

În plus, acestia se obliga a plati catre S.C. A. S.A. suma de 28.000 USD reprezentând contravaloarea lucrarilor de consolidare si renovare a spatiului de la parterul imobilului, iar în situatia nerespectarii obligatiilor asumate prin aceasta declaratie, prin contractul de închiriere si prin actul aditional la acest contract, se obliga sa plateasca SC A. SA contravaloarea lucrarilor de consolidare si renovare, diferenta chiriei platite anticipat si o despagubire în cuantum de 30.000 USD.

Nu în ultimul rând, recurentul considera ca, în mod gresit, instanta de apel a retinut ca debitorii nu se pot legitima ca proprietari ai întregii constructii (inclusiv ai extinderii), întrucât nu sunt proprietari ai terenului, astfel ca, prin raportare la dispozitiile art. 492 din C. civ., nu pot fi prezumati proprietari ai constructiei edificate pe acesta.

Se învedereaza ca instanta de apel a nesocotit însa faptul ca, în regula generala, accesiunea, ca mod de dobândire a proprietatii, reprezinta încorporarea materiala a unui bun considerat mai putin important într-un bun mai important, cu efectul dobândirii dreptului de proprietate asupra primului bun de catre proprietarul celui de-al doilea.

În acest sens, art. 488 din C. civ. – dispozitie ce nu a fost avuta în vedere de instanta de apel – dispune ca „tot ce se uneste si se încorporeaza cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului”.

Recurentul pretinde ca, deoarece art. 492 din C. civ. nu îsi afla aplicabilitatea în cauza, întrucât debitorii nu sunt proprietari ai terenului pe care se afla constructia litigioasa, astfel ca situatia de fapt dedusa judecatii nu se bucura de o reglementare proprie, apreciaza ca fiind incidente dispozitiile art. 516 din C. civ., potrivit caruia principiile regulilor de mai sus vor servi judecatorilor si în deciziunea cazurilor analoge cu cele precedente”.

Recurentul considera astfel aplicabile, prin analogie, regulile defipte de art. 504 – 505 din C. civ care conduc la concluzia ca debitorii se legitimeaza ca proprietari ai întregului imobil, caci lucrarile efectuate de contestatori asupra acestuia nu pot fi privite decât ca fiind realizate pentru uzul si pentru completarea constructiei initiale ce are caracter de bun principal.

Chiar daca nu se va aprecia astfel, recurentul pretinde ca la aceeasi concluzie conduce si art. 507 din C. civ., aplicabil tot prin analogie, caci valoarea întregului imobil din Constanta, bd. F. nr. 51 B este, potrivit Raportului de expertiza efectuat în cauza de expert S.O., de 496.440 lei, dintre care 156.944 lei reprezinta contravaloarea lucrarilor (inclusiv extinderilor) realizate de contestatori, iar diferenta în cuantum de 339.496 lei este valoarea constructiei initiale.

În fine, recurentul considera criticabila si opinia instantei de apel, potrivit careia constatarea nulitatii absolute partiale a titlului executoriu ar fi de natura a conduce la anularea în tot, iar nu doar în parte, a actelor de executare si a executarii silite.

Analizând decizia recurata prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurent, raportat de situatia de fapt retinuta de instantele de fond, curtea constata ca recursul este neîntemeiat si urmeaza a fi respins ca atare.

Prealabil verificarii solutiilor pronuntate de cele doua instante de fond se impune relevarea situatiei de fapt retinuta doar fragmentar în cele doua hotarâri.

Astfel, prin contractul de vânzare–cumparare nr. 28355/27.12.1996, intimatii S.I. si S.P. au dobândit de la Municipiul Constanta proprietatea unui apartament format din 2 camere în suprafata utila de 40,56 mp si folosinta terenului aferent locuintei în aceeasi suprafata; s-a mentionat în contract interdictia de înstrainare – stabilita de art. 9 din Legea nr. 112/1995 în baza careia s-a vândut locuinta – timp de 10 ani a bunului astfel dobândit; bunul situat în Constanta, B-dul F. nr. 51 B, parter, a fost identificat printr-o schita din care reiese ca apartamentul masoara în total 55,3 mp.

Pentru acest imobil, proprietarii S.I. si S.P. au încheiat cu reclamanta S.C. A. S.A., reprezentat de I.I., un contract de închiriere pentru o perioada de 15 ani începând cu 01.02.1997, pentru care chiria a fost calculata la suma de 8.298 lei, partile stipulând ca a fost achitata în avans proprietarilor la 27.12.1996.

În contractul de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 la B.N.P. D.G., s-a mentionat ca da acordul chiriasului sa execute în numele si pe cheltuiala sa lucrari de reparatii, modificari, modernizari, extinderi, constructii si alte amenajari, obtinerea avizelor si autorizatiilor intrând în sarcina si pe cheltuiala chiriasului (art.6 pct.1 si 2).

În contract, s-a mai prevazut ca la data încetarii locatiunii (31.01.2012), proprietarul va achita contravaloarea lucrarilor prevazute la art. 6, efectuate si justificate cu documente înregistrate în evidenta contabila; în situatia în care nu va fi posibila efectuarea acestei plati, închirierea urma a se prelungi cu un numar egal de luni si cu contravaloarea lucrarilor împartita la o chirie lunara de 46, 1 USD pe luna (art. 7 pct. 1 si 3); de asemenea, s-a instituit un drept de preemtiune conventional în favoarea chiriasului în eventualitatea în care proprietarul se va hotarî sa vânda apartamentul.

La doua zile de la încheierea contractului de închiriere, s-a încheiat între proprietarii S.I. si S.P. si administratorul S.C. A. S.A., I.I., „contract de împrumut garantat cu ipoteca imobiliara” autentificat sub nr. 34/16.01.1997, prin care familia S. primea de la contestator suma de 15.300 USD pentru care s-a stabilit ca termen de restituire data de 15.04.2007; restituirea a fost garantata prin instituirea unei ipoteci asupra unui apartament al debitorilor (altul decât cel cumparat prin contractul nr. 28365/27.12.1996).

Fara legatura aparenta cu împrumutul, s-a mai stipulat ca – daca pâna la împlinirea termenului de restituire, legea va permite înstrainarea imobilului dobândit conform Legii nr. 112/1995 – debitorii se obliga sa încheie cu creditorul un contract de vânzare-cumparare în forma autentica pentru apartamentul situat în Constanta, b-dul F. nr. 51, parter, pretul constituindu-l împrumutul de 15.300 dolari USD; în situatia încheierii acestui contract de vânzare-cumparare creditorul se obliga sa radieze ipoteca si sa nu mai pretinda restituirea împrumutului.

La 28.05.1995, S.C. A. S.A. a obtinut autorizatia de construire nr. 628/1997 prin care lui S.I. pentru S.C. A. S.A. si S.C. C. S.R.L. i s-a permis sa execute lucrari de extindere a constructiei existente în b-dul F. nr. 51 B, cu doua birouri si hol la parter si la etaj mansardarea în vederea realizarii a 2 garsoniere; autorizatia a fost emisa în baza certificatului de urbanism obtinut tot de S.I. si L.P. pentru S.C. A. S.A. si S.C. C. S.R.L.

Dupa obtinerea autorizatiei de construire, S.I. si S.P. si S.C. A. S.A. au încheiat un act aditional la contractul de închiriere (autentificat sub nr. 586/05.06.1997) prin care s-a modificat art. 7, ale carei noi prevederi stipulau ca „proprietarul nu are si nu va avea nici un fel de pretentii asupra extinderilor realizate de catre S.C. A. S.A. în baza autorizatiei nr. 628/1997, respectiv doua camere si grup sanitar la parte si o garsoniera la mansarda peste etajul 1”; de asemenea, s-a convenit ca „la data întocmirii actului de vânzare cumparare a imobilului ce face obiectul contractului de închiriere proprietarii nu vor pretinde nici o suma de bani pentru extinderea care urmeaza a fi înstrainat catre S.C. A. S.A.

Dupa cum reiese din procesul-verbal de receptie nr.128/10.04.1998, lucrarile de extindere au fost finalizate la 25.03.1998, actul confirmând respectarea prevederilor autorizatiei de constructiei nr. 628/1997.

În fine, dupa terminarea constructiei partile au mai încheiat un contract intitulat „declaratie” (autentificata sub nr. 890/28.05.1998 la B.N.P. D.G., Ovidiu), prin care proprietarii S.I. si S.P. au recunoscut ca toate drepturile si obligatiile izvorâte din autorizatia de construire nr. 628/1997 trec în sarcina S.C. A. S.A., aceasta societate fiind cea care avea obligatia de a executa lucrarile de extindere (parter, 2 camere si garsoniera la etajul 2) si de achitare a contravalorii acestora catre terti, familia S. neavând nicio obligatie; de asemenea, familia S. s-a declarat de acord ca înregistrarea fiscala sa se efectueze în numele S.C. A. S.A. (lucru care s-a si facut), asigurând ca nu vor avea nicio pretentie, societatea fiind cea care are toate drepturile izvorâte din extindere.

De asemenea, S.I. si S.P. au recunoscut ca S.C. A. S.A. a efectuat lucrari de consolidare-renovare la imobilul închiriat în valoare de 28.000 USD, pentru care, în situatia în care, la 30.01.2007 nu o vor putea achita, creditorul S.C. A. S.A. va putea trece la executarea silita asupra imobilului din Constanta, b-dul F. nr. 51 B.

Prin contractul autentificat sub nr. 142/31.01.2007, la B.N.P. N.C., S.I. si S.P. au primit cu titlu de împrumut de la recurentul A.I., suma de 120.000 euro pentru care s-a stabilit drept termen de restituire data de 01.03.2007 a carui nerespectare atrage o penalitate în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere.

În baza acestui contract de împrumut – titlu executoriu conform art.66 din Legea nr. 36/1995 -, creditorul A.I. s-a adresat B.E.J. M.I. pentru recuperarea sumei; acesta a deschis dosarul de executarea nr. 32/2007, în care a pornit la executarea silita a bunului apartinând debitorilor, situat în Constanta, b-dul F. nr. 51 B, identificat de expert B.E. (la solicitarea executorului judecatoresc) ca fiind alcatuit din 2 camere si beci modernizat în suprafata totala de 65, 33 mp si mansarda în suprafata de 32, 94 mp (camera, hol, incinta terasei, grup sanitar) toate în valoare de 151.780 euro la data întocmirii raportului -19.05.2007.

Executorul judecatoresc a procedat la calcularea penalitatilor datorate de S.I. si S.P. în baza contractului nr. 142/2007 pâna la data de 06.07.2007, rezultând un total a acestor penalitati de 152.400 euro, care astfel se adauga la debitul initial de 120.000 euro.

Executarea silita s-a concretizat prin scoaterea, în data de 06.07.2007, la licitatie a imobilului din b-dul F. nr. 51 B, care a fost adjudecat în favoarea creditorului urmaritor A.I. în contul creantei sale de 272.400 euro.

În urma pronuntarii sentintei civile nr. 16600/30.09.2008 a Judecatoriei Constanta prin care – între altele – s-a admis, în parte, contestatia la executare si a constatat nulitatea partiala a contractului de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 de BNP N.C. în ceea ce priveste inserarea clauzei penale de 1% pe zi de întârziere pentru depasirea termenului de 01.03.2007 si drept consecinta a respingerii ca tardiv formulat a apelului lui A.I. în care se critica aceasta hotarâre, solutia de nulitate a clauzei penale are caracter irevocabil.

Consecinta este aceea ca debitul pentru care se putea porni executarea silita era doar creanta nominala din contractul nr. 142/2007, respectiv împrumutul de 120.000 euro.

De asemenea, analiza coroborata a hotarârii instantei de fond raportata la solutia de respingere a apelului lui A.I. contureaza si limitele investirii instantei de recurs conform principiului tantum devolutum, qantum judicatum: recursul nu mai poate viza solutia de anulare a procesului verbal de calcul a penalitatilor din 06.07.2007 (analiza devenind irevocabila prin respingerea apelului), ci doar hotarârea de anulare a executarii silite însasi si a tuturor actelor de executare-altele decât procesul-verbal de calcul a penalitatilor.

Solutia tribunalului se întemeiaza (într-o motivare extrem de sumara, dar totusi inteligibila) pe doua considerente: 1. constatarea ca bunul urmarit nu apartine în întregime celor împotriva carora s-a pornit executarea silita si 2. faptul ca nulitatea partiala a titlului executoriu atrage si nulitate tuturor actelor de executare si a executarii însasi.

Ambele argumente în pronuntarea deciziei sunt pertinente deoarece debitorii urmariti într-adevar, nu erau proprietarii întregului bun scos la licitatie situat în Constanta, b-dul F. nr. 51 b, astfel cum a fost identificat înca dinaintea vânzarii, de expert B.E. iar nulitatea partiala a titlului executoriu, cu consecinte asupra sumei de recuperat pentru care s-a pornit executarea silita, afecteaza legalitatea tuturor actelor de executare.

În mod corect, tribunalul a considerat ca intimatii S.I. si S.P. sunt doar proprietarii partii de constructie formata din 2 camere, 2 holuri si bucatarie în suprafata totala de 55,3mp (util 40,56) astfel cum apartamentul era individualizat în schita anexa a contractului nr. 28365 /27.12.1996.

Astfel, intimatii S.I. si S.P. nu sunt proprietarii extinderii de la parter în suprafata de 28,78 mp (util 24,77 mp) rezultând din adaugarea unei camere, refacerea si marirea holului principal, mutarea grupului sanitar, refacerea holului camere de intrare si mutarea usii de acces principal în apartamentul initial (schita de la fila 33 dosar judecatorie, prin comparatie cu cea de la fila 17).

De asemenea, intimatii nu sunt proprietarii garsonierei de la mansarda în suprafata de 47,88 mp (util 32,94 mp) alcatuita din camera, chicineta, grup sanitar si terasa.

Referitor la proprietatea „extinderilor”, în primul rând, curtea observa ca în apararile din actiunea introductiva (pe care intimatul-recurent le-a concretizat abia în concluziile scrise, desi a beneficiat de aparare calificata înca de la primul termen de judecata) s-a aratat ca debitorii S.I. si S.P. ar avea în proprietate aceste noi constructii „în baza principiului accesiunii imobiliare artificiale” (dosar judecatorie); nu se indica în continuare care dintre dispozitiile legale reglementând institutia accesiunii ar fi incidente în cauza.

Din pozitia procesuala exprimata în aceste concluzii si din cea reiesind din lipsa oricarei opuneri la sustinerile contestatorilor potrivit carora ei au edificat noile constructii, reiese ca ar fi aplicabile dispozitiile art. 494 Cod civil (art. 492 si 493 Cod civil fiind excluse prin chiar afirmatia intimatului A.I. ca S.C. A. S.A. a ridicat constructia, respectiv de înscrisurile aflate la dosarul cauzei – în special procesul-verbal de receptie nr. 128/10.04.1998, dar si recunoasterile S.I. si S.P. – din care rezulta ca noile lucrari s-au facut cu cheltuiala altor persoane decât proprietarii apartamentului de la parterul imobilului situat în b-dul F. nr. 51 B).

Accesiunea – ce constituie temeiul juridic al apararii pârâtului – este un mod de dobândire a proprietatii prin care, tot ce se uneste cu un lucru sau se încorporeaza în acesta, devine proprietatea celui caruia îi apartine lucrul la care s-a facut unirea sau incorporatiunea.

Accesiunea imobiliara reglementata de art. 489-503 Cod civil are la baza ideea centrala ca pamântul este considerat lucrul principal, iar tot ce se încorporeaza în acesta are caracter accesoriu.

Unul dintre cazurile de accesiune imobiliara artificiala (ce presupune interventia omului si implica si plata unor despagubiri catre cel în detrimentul caruia opereaza conform principiului îmbogatirii fara justa cauza) este reglementat de art. 494 Cod civil, ce vizeaza situatia în care constructiile sunt facute de o persoana cu materialele sale pe terenul proprietatea altcuiva.

Niciuna dintre cele doua ipoteze reglementate de art. 494 Cod civil (în lipsa indicarii din partea intimatului A.I. daca cel care a edificat lucrarile a actionat cu buna sau cu rea-credinta), nu se regaseste în cazul de fata.

Oricum distinctia dintre buna sau reaua credinta a constructorului facuta de art. 494 Cod civil nu produce consecinte de natura a crea în patrimoniul pârâtilor S.I. si S.P. a unui drept de proprietate asupra noilor edificii, ci doar cu privire la posibilitatea de a solicita ridicarea constructiilor, respectiv la întinderea obligatiei de dezdaunare.

Când tertul a construit fara a sti ca terenul apartine altcuiva, proprietarul acestui teren nu va putea cere ridicarea lucrarii. El devine proprietar al edificiilor si este obligat sa-l dezdauneze pe constructor, însa conform unui drept de optiune ce prevede alegerea între contravaloarea materialelor si pretului muncii si sporul de valoare.

În materia accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra constructiei se naste în patrimoniul proprietarului terenului odata cu încorporarea constructiei în teren, dreptul de accesiune – adica legea – fiind cel care creeaza în favoarea proprietarului un titlu legal de proprietate.

Concluzia este justificata de conceptia Codului civil, conform caruia accesiunea se produce de plin drept, la momentul edificarii constructiei, nefiind conditionata de existenta unui acord între constructor si proprietarul terenului.

Observatia care se impune în concluzia celor expuse este aceea ca, vorbind despre „proprietatea pamântului”, nici art. 494 Cod civil nu îsi gaseste aplicarea lui prin analogie si la situatia în care noile lucrari sunt facute asupra unor constructii.

Chiar si în lipsa acestei excluderi (care ar putea rezulta dintr-o interpretare logica cu argumentul a pari), dispozitiile legale privind accesiunea imobiliara artificiala nu este incidenta în situatia unei întelegeri dintre proprietarul lucrului cu care se face incorporarea si tertul care efectueaza noi lucrari.

Art. 494 al. 3 Cod civil, face o diferentiere (rezultând dintr-o interpretare per a contrario) a situatiei juridice pentru doua ipoteze: constructorul este de buna-credinta respectiv, constructorul este de rea-credinta.

Deoarece legiuitorul nu a considerat necesar sa dea un înteles specific notiunii de „persoana de buna credinta”, reiese ca semnificatia acestei sintagme se va extrage din reglementarea cu caracter general continuta de art. 1898 alin. 1 Cod civil conform caruia buna-credinta este credinta posesorului ca, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însusirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.

Va fi deci considerat constructor de buna-credinta persoana care ridica noi constructii sau lucrari pe teren despre care considera – în mod legitim, în opinia sa – ca îi apartine în proprietate, apreciind ca persoana de la care l-a dobândit avea, la rândul ei, calitatea de proprietar.

Având în vedre atitudinea psihica a constructorului de a se crede proprietar, reiese ca nu poate fi vorba despre o „întelegere” dintre cele doua persoane: constructor si titularul dreptului de proprietate pe teren, din moment ce, în opinia constructorului, el întruneste cea de-a doua calitate.

Cea de-a doua situatiei – constructorul de rea-credinta – îsi gaseste întelesul în interpretarea contrarie a prevederilor art. 1898 alin. 2 Cod civil: constructorul poseda un teren despre care stie ca este în proprietatea altei persoane, teren fata de care întelege sa se comporte însa ca un adevarat proprietar.

Curtea considera ca situatia constructorului de rea-credinta se regaseste doar în ipoteza posesiei si nu a detentiei care, în esenta ei este o stare de drept.

Desi art. 1846 al. 2 C. civ. defineste posesia drept „detinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi însine sau de altul în numele nostru”, totusi, în mod riguros, posesia este caracterizata ca fiind stapânirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real.

Spre diferenta, detentia constituie întotdeauna o stare de drept rezultând – astfel cum prevede si art.1853 C. civ. – din dreptul de folosinta ce include încheierea anumitor contracte (de locatie, de depozit, de uzufruct etc.).

Analiza prevederilor aliniatului 2 al art.1853 C. civ., duce la aceeasi concluzie desi formularea este aparent diferita. „Îngaduinta proprietarului” este în fapt tot un contract (ca si cel de locatiune, uzufruct etc.) care însa nu s-a concretizat prin întocmirea unui act scris instrumentum – ca în situatia alin. 1-, fiind un negotium iuris ce urma a fi dovedit cu alte mijloace de proba decât înscrisuri.

În acest mod, detentorul, care detine bunul de la o alta persoana, întotdeauna în puterea unui act juridic, nu stapâneste bunul pentru sine, ci pentru altul.

Astfel, detentorul nu neaga ci, dimpotriva, recunoaste dreptul de proprietate a celui de la care si pentru care detine bunul, întotdeauna pe baza unei situatii juridice nascuta dintr-un act juridic si nu dintr-o situatie de fapt.

De aceea, având în vedere caracterul de stare juridica, reglementata între parti printr-un act juridic, situatia edificarii unor noi constructii de catre detentor îsi va regasi rezolvarea fie în întelegerea partilor, fie în actul de îmbogatire fara justa cauza.

Rezulta ca – pentru ipoteza art. 494 al.3 Cod civil – constructorul de rea-credinta având calitatea de posesor – element constitutive ale posesiei fiind întrunite cumulativ: elementul material – contractul direct cu lucrul concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosinta, culegerea fructelor, efectuarea unor transformari etc.) si elementul psihologic – intentia celui care stapâneste bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar -, nu poate actiona nici el în temeiul unui acord cu proprietarul terenului.

Or, în cazul de fata, S.C. A. S.A. a executat lucrarile de extindere si adaugare în temeiul unei întelegeri cu proprietarii – atât cu proprietarii constructiei initiale, cât si cu proprietarii bunului principal-terenul.

Astfel, din toate contractele pe care societatea le-a încheiat cu S.I. si S.P. (în ciuda formularilor ezitante, contradictorii si insuficiente, desi au fost întocmite de un specialist – un notar public) reiese cu evidenta un aspect: S.C. A. S.A. are dreptul sa execute „în numele si pe cheltuiala sa” (art. 6 alin. 1 din contractul de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997), lucrari de reparatii, modificari, modernizari, extinderi, s.a.

Apoi în actul de modificare a art. 7 din contractul de închiriere, precum si în declaratia autentificata sub nr. 890/28.05.1998, intimatii S.I. si S.P. au aratat ca nu au si nu vor avea nici un fel de pretentii asupra extinderilor (conform formularii din actul aditional), respectiv ca „toate drepturile si obligatiile izvorâte din autorizatia de constructie nr. 628/1997 trec în sarcina S.C. A. S.A.” („declaratie”).

Coroborat cu continutul autorizatiei de constructie si certificatului de urbanism în care S.I. actiona pentru S.C. A. S.A., rezulta ca în temeiul întelegerilor expuse si autorizatiei de construire, societatea contestatoare a devenit înca de la edificare, proprietara extinderilor de la parter si a garsonierei de la mansarda.

Aceasta deoarece – contrar sustinerii recurentului care a invocat prevederile art. 644 Cod civil – faptul edificarii în temeiul unei conventii cu proprietarii constructiei si terenului si în baza unei autorizatii de constructie constituie o modalitate de dobândire a proprietatii: efectele coroborate ale conventiei si legii.

În privinta acordului proprietarilor terenului la înfaptuirea lucrarilor de extindere, este neîndoielnic ca el exista, fiind concretizat într-o forma specifica (si atipica în cazul de fata) prin eliberarea autorizatiei de construire: terenul apartine Municipiului Constanta care este una si aceeasi persoana cu emitentul autorizatiei.

Autorizatia de construire este actul de autoritate al administratiei publice locale în baza caruia se pot edifica/desfiinta constructii cu respectarea prevederilor legale referitoare la amplasarea proiectarea, executarea si functionarea constructiei, în concordanta cu cerintele deciziei de urbanism si amenajare a teritoriului (art. 2 din Legea nr. 50/1991, în forma publica în Monitorul Oficial nr. 3/13.01.1997).

Astfel definita autorizatia de constructie, reiese ca, în principiu, aceasta nu confirma decât respectarea imperativelor de urbanism si disciplina în constructii; situatia ca proprietarul terenului era chiar autoritatea care a emis autorizatia de constructie, face ca, prin forta acestei situatii, prin chiar eliberarea autorizatiei aceasta autoritate sa îsi exprima neechivoc acordul la edificarea de catre un tert a unor lucrari, tert ce va deveni astfel proprietarul noilor constructii si titularul dreptului de folosinta pe teren.

În privinta titularului autorizatiei, este neîndoielnic ca acestia nu sunt pârâtii S.I. si S.P. (care nu au pretins ca ar fi proprietarii extinderilor niciodata, desi prin executare silita pierdeau un bun foarte valoros) caci, pentru obtinerea autorizatiei Stefan Ion nu a actionat în nume propriu ci „pentru S.C A. S.A.”.

Or, efectul contactului de mandat ce rezulta din art. 6 al contractului de închiriere, era acela ca drepturile si obligatiile rezultate din îndeplinirea acestuia reveneau direct persoanei care a dat însarcinarea (aici, S.C. A. S.A.) si nu celui care s-a îndatorat a executa mandatul (în speta S.I. si S.P.), conform art. 1532 si 1546 Cod civil.

În fine, intentia partilor ca extinderile sa devina proprietatea societatii contestatoare reiese si din continutul actelor succesive referitoare la apartamentul dobândit de S.I. si S.P. conform Legii nr. 112/1995.

Interpretarea coroborata a prevederilor contractului de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 si a contractului de împrumut autentificat sub nr. 34/16.01.1997 (desi ambele contracte au fost întocmite de notar a carui pregatire juridica ar fi trebuit sa faca inutila operatiunea de lamurire a continutului si sensului clauzelor în scopul justei lor aplicari si încadrarii în diferite situatii ce s-ar putea ivi, totusi acest demers este imperios necesar) duc la concluzia indubitabile ca S.I. si S.P. au intentionat sa înstraineze apartamentul cu 2 camere situat în b-dul F. nr. 51 B, încercând sa eludeze interdictia continuta de art. 9 din Legea nr. 112/1995).

Astfel, pentru bunul în cauza partile au încheiat o locatiune pe o perioada extrem de lunga a carei contravaloare a fost achitata integral în avans la 27.12.1996 – chiar data cumpararii apartamentului; dovada ca nu le prisosea folosinta acestui bun – astfel încât sa simta nevoia unei bune administrari a bunului, prin închiriere – este si declaratia autentificata sub nr. 3459/24.08.2000 la B.N.P. E.T. (aflata în copia dosarului de executare atasat la cel al judecatoriei) din care reiese ca S.I. si S.P. au închiriat un alte apartament în loc. Ovidiu.

Imediat dupa „închiriere” administratorul societatii locatare a acordat proprietarilor un împrumut fara dobânda în suma de 15.300 USD pentru care s-a stabilit un termen de restituire de peste 10 ani (15.04.2007), epoca în care expira si interdictia de înstrainare a locuintei (achizitionate la 27.12.1996 cu plata integrala, în aceeasi zi în care S.I. si S.P. primisera suma ce reprezinta chiria pe 15 ani).

Dupa cum precizeaza si recurentul în calea de atac, conventia de împrumut era dublata de o promisiune bilaterala de vânzare-cumparare a imobilului închiriat (doua negotium continute de un singur instrumentum), prin care S.I. si S.P. se obligau sa încheie un contract de vânzare-cumparare în forma autentica a apartamentului în care pretul asupra caruia partile au convenit sa fie exact suma împrumutata a carei restituire promitentii cumparatori se obligau sa nu o mai solicite.

Or, faptul ca pârâtii S.I. si S.P. au parasit în fapt locuinta (situatie necontestata în cauza) înca de la întocmirea contractului de închiriere primind anticipat suma reprezentând chiar contravaloarea proprietatii, desi au cedat doar folosinta au promis numai vânzarea ulterioara, duce la concluzia ca acestia au intentionat parasirea definitiva a locuintei.

De aceea, vointa de scoatere a bunului din patrimoniul lor are drept consecinta concluzia ca S.I. si S.P. nu au avut niciodata intentia de a emite vreo pretentie asupra extinderilor (dupa cum reiese din actul aditional la contractul de împrumut si declaratia din 28.05.1998).

Pentru aceste motive – conventia partilor prin care s-a dat acordul la edificarea noilor lucrari, eliberarea autorizatiilor pe numele S.C. A. S.A. si vointa interna a contractantilor S.I. si S.P., respectiv S.C. A. S.A., de a vinde-cumpara apartamentul de la parter pe care l-au predat-primit anticipat – curtea considera ca, în mod corect, tribunalul a stabilit ca urmarirea silita s-a pornit asupra unui bun care nu apartine în întregime debitorilor S.I. si S.P.

Referitor la aceasta constatare, curtea observa ca invocarea prevederilor art. 504-505 raportat la art. 516 Cod civil (dupa ce, în prealabil, recurentul a recunoscut – contrar pozitiei anterioare constante din prima instanta si apel – inaplicabilitatea prevederilor art. 492 Cod civil) constituie o cauza noua, prohibita în recurs.

Potrivit art. 294 Cod procedura civila (aplicabil conform art. 316 Cod procedura civila si în recurs), în apel/recurs nu se poate schimba calitatea partilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecata si nici nu se pot face alte cereri noi. Exceptiile de procedura si alte asemenea mijloace de aparare nu sunt considerate cereri noi.

Recursul este o cale de atac comuna, extraordinara, de reformare si nedevolutiva în temeiul careia partile pot invoca doar nemultumiri legate de nelegalitatea fata de hotarârea primei instante/instantei de apel (în functie de incidenta art. 2821 Cod procedura civila).

Recursul nu provoaca o noua judecata în fond cu privire la toate problemele de fapt, cât si cele de drept, ci implica doar verificarea corectei aplicari a legii la o situatie de fapt definitiv stabilita în limita a doua reguli: una impusa de aplicarea principiului disponibilitatii si în calea de atac a recursului si cealalta de atributiile de control judiciar ce se exercita de instanta prin intermediul cailor de atac.

Efectul enuntat anterior este deci restrâns de regula „tantum devolutum quantum judicatum” potrivit carora prin recurs nu se poate largi cadrul procesual stabilit în fata primei instante. Astfel, instanta superioara este chemata sa judece numai ce a judecat si prima instanta, nefiind posibile modificarea elementelor cererii de la prima instanta si nici sa se formuleze cereri noi.

Controlul judiciar trebuie înteles ca fiind ansamblul drepturilor si obligatiilor pe care le au – în cadrul unui sistem judiciar – instantele de judecata superioara de a verifica, în conditiile si procedura prevazuta de lege, legalitatea si temeinicia hotarârilor pronuntate de instantele inferioare lor si de a desfiinta acele hotarâri care sunt gresite sau de a le confirma pe cele care sunt legale si temeinice.

Revenind la prevederile art. 294 alin. 1 Cod procedura civila, prin acest text este instituita regula conform careia în recurs nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecata (printre altele) si a cauzei.

Obiectul cererii îl constituie pretentia concreta a reclamantului – restituirea unei sume, executarea unei obligatii, etc. Lucrul reclamant nu poate fi, însa, conceput independent de calificarea juridica în virtutea careia s-a facut cererea si în virtutea careia ar putea fi primita de judecator.

De aceea, pretentia nu este doar un lucru (sume, bunul, etc.), ci un drept subiectiv asupra lucrului reclamat, prin care pretentia devine juridica.

Strâns legata de problema obiectului cauzei este si notiunea de „cauza” din perspectiva dispozitiilor art. 294 Cod procedura civila, textul referindu-se „cauza dreptului – causa debendi”, înteles ca fundamentul dreptului invocat de cel care a formulat pretentia.

Or, întemeindu-si apararile si apelul – în privinta problemei de drept în discutie – doar pe dispozitiile art. 492 C. civ., creditorul urmaritor A.I. nu poate invoca, direct în recurs, pentru prima oara, prevederile art. 504-505 C. civ., deoarece actiunea a fost analizata de instantele de fond numi prin prisma art. 492 C. civ., astfel ca nu se poate stabili nelegalitatea deciziei din punctul de vedere al altor prevederi legale decât cele referitor la care partile si-au exprima pozitia în conditii de contradictorialitate, oralitate si respectarea dreptului la aparare.

Si cel de al doilea argument al tribunalului care a dus la admiterea apelului contestatorului – conform caruia nulitatea partiala a titlului executoriu în baza caruia s-a pornit executarea atrage anularea tuturor actelor de executare si a executarii însesi – este corect, din perspectiva continutului executarii silite, al solutiilor ce se pot pronunta în contestatia la executare si al posibilitatii invocarii nelegalitatii unor acte de executare pe calea executarii silite.

Executarea silita este o procedura prin intermediul careia creditorul (titularul unui drept recunoscut printr-o hotarâre judecatoreasca sau un alt titlu executoriu) constrânge – cu concursul organelor competente – pe debitorul sau, care nu îsi executa de buna voie obligatiile decurgând dintr-un asemenea titlul, de a-si aduce la îndeplinire în mod silit.

În cazul în care obligatia stabilita printr-un titlu executoriu nu se aduce la îndeplinire de buna voie, legea prevede posibilitatea recurgerii la procedura executarii silite pâna la realizarea integrala a dreptului recunoscut prin titlul care se executa, inclusiv debite sau penalitati precum si a cheltuielilor la executare.

Procedurile de executare sunt realizate de executorul judecatoresc cu încuviintarea/sub controlul instantei judecatoresti, pentru ca exista si posibilitatea interventiei instantei pentru rezolvarea unor incidente procedurale ivite în cursul executarii sau pentru solutionarea contestatiei la executare.

De aceea, executarea silita trebuie vazuta ca un proces complex, de acte succesive si interdependente, întocmite de organul competent cu respectarea stricta a unor dispozitii legale imperative (de ordine publica pentru ca, în cele mai multe cazuri, este o faza de continuare a procesului civil, care urmeaza judecatii) care se circumscriu unui scop unic, realizarea efectiva a unui drept recunoscut printr-un titlu executoriu.

În temeiul raspunderii debitorului cu toate bunurile sale, mobile si imobile, în baza dreptului de gaj general si comun al creditorilor chirografari, persoana care are a-si realiza o creanta baneasca, poate cere ca executarea silita sa se îndrepte împotriva unor bunuri aflate în patrimoniul debitorului sau, care, fiind indisponibilizate si apoi valorificate, în conditiile legii, permit ca, din sumele astfel detinute, sa fie îndestulata creanta pusa în executare.

Actele de executare trebuie îndeplinite cu stricta respectare a prevederilor legale pentru a nu prejudicia dreptul partilor sau au altor persoane. De aceea, pentru a asigura desfasurarea legala a procedurii de executare s-a prevazut un mijloc procedural prin care partile din raportul de executare, sau terte persoane vatamate, se pot plânge instantei competente în scopul de a obtine desfiintarea actelor ilegale de executare – calea contestatiei la executare.

Deoarece executarea silita este supusa de lege sub controlul instantei, art. 399 Cod procedura civila prevede principiul general ca împotriva executarii silite, precum si împotriva oricarui act de executare se poate face contestatie de catre cei interesati sau vatamati prin executare; de asemenea, daca nu s-a utilizat procedura prevazuta de art. 2811, se poate face contestatie si în cazul în care sunt necesare lamuriri cu privire la întelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum si în cazul în care organul de executare refuza sa înceapa executarea silita ori sa îndeplineasca un act de executare în conditiile prevazute de lege. Nerespectarea dispozitiilor privitoare la executarea silita însasi sau la efectuarea oricarui act de executare atrage sanctiunea anularii actului nelegal.

Art. 399 Cod procedura civila, în alin. 1 si alin. 2, stabileste obiectul contestatiei: se poate pune în discutie legalitatea executarii silite însasi sau a oricarui act de executare, precum si – în cazuri particulare – legalitatea chiar a titlului executoriu.

Contestatia la executare poate avea temeiuri diferite precum alegerea procedurii executionale, vicii de forma ale titlului sau ale altor acte de executare (ex.: somatia de executare sau publicatia de vânzare), încalcarea oricaror forme în cadrul executarii, modul în care se desfasoara executarea, inopozabilitatea titlului executoriu fata de o terta persoana cu drepturi proprii asupra bunului urmarit.

În cazul în care procedura urmaririi silite se desfasoara în baza altor titluri decât hotarâri care emana de la organele cu activitate jurisdictionala, debitorul (sau cel care pretinde ca drepturile sale legitime ar fi efectuate prin executarea unor acte procedurale) are drept de a invoca, pe calea contestatiei, toate apararile de fond referitor la existenta, întinderea si valorificare creantei; aceasta posibilitate exista numai în masura în care legea nu deschide celui interesat o cale speciala.

Conditia de admisibilitate a contestatiei la executare astfel impusa este în concordanta cu natura juridica a contestatiei la executare – o adevarata actiune în realizare si nu o cale de atac (ea judecându-se dupa procedura pentru judecarea în prima instanta) – putându-se astfel obtine reducerea sumelor datorate când titlul executoriu este modificat în conditiile stabilite de lege.

Solutia ce se poate pronunta în urma analizarii contestatiei la executare difera în functie de ratiunile care au fundamentat actiunea si actele vizate de contestatie: daca admite contestatia la executare, instanta, dupa caz, anuleaza actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executarii însesi, anularea ori lamurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a carui îndeplinire a fost refuzata (art. 404 alin. 1); solutiile sunt în concordanta cu cele prevazute de art. 399, în special alin. 2 potrivit caruia nerespectarea dispozitiilor privitoare la executarea silita însasi sau la efectuarea oricarui act de executare atrage sanctiunea anularii actului nelegal

Se observa o abatere de la regimul general al nulitatii procedurale stabilite de art. 105 alin. 2 conform caruia actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un functionar necompetent se vor declara nule numai daca prin aceasta s-a pricinuit partii o vatamare ce nu se poate înlatura decât prin anularea lor.

De aceea, ori de câte ori se va constata „nerespectarea dispozitiilor …” instanta investita cu contestatia va pronunta una dintre solutiile conturate de art. 404 alin. 1 Cod procedura civila, indiferent daca vatamarea poate sau nu fi înlaturata altfel decât anularea actelor de executare.

În urmarirea silita care face obiectul prezentei actiuni s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, ca prevederea contractuala – din contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la B.N.P. N.C. privind stabilirea unei penalitati de 1% pentru fiecare zi de întârziere de la expirarea termenului de restituire – este nula absolut.

Desi aceasta nulitate nu afecteaza existenta obligatiei principale – restituirea sumei împrumutate de 120.000 euro -, caracterul complex al procedurii executarii silite, situatia ca executarea se concretizeaza într-o serie de acte întocmite de organele competente, cu respectarea unei proceduri guvernate de norme imperative, aceasta succesiune gasindu-si singura justificare în obiectul executarii silite, realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, face ca întreaga executare silita contestata sa fie afectata de nulitate.

Astfel, curtea observa ca, în chiar cererea de executare silita înregistrata la B.E.J. M.I. sub nr. 22/05.03.2007, creditorul urmaritor a solicitat ca urmarirea silita sa se efectueze asupra imobilului proprietatea debitorilor din Constanta, b-dul F. nr. 51 B, iar suma de recuperat sa includa si penalitatile de 1% pe zi de întârziere.

Pentru realizarea acestei creante, executorul judecatoresc a emis, la 28.03.2007, o somatie de executare, în care a pus în vedere debitorilor urmaritii S.I. si S.P. ca în termenul de 15 zile, sa achite suma de 120.000 euro si penalitatile de 1% pentru fiecare zi de întârziere de la 02.032007, în caz contrar urmând a se trece la vânzarea prin licitatie publica a imobilului proprietatea acestora format din constructie parter patru camere si mansarda cu terasa (imobil astfel identificat cu largul concurs al reprezentantei conventionale debitorilor).

Pentru evaluarea acestui bun s-a numit un expert (proces-verbal din 20.04.2007) si, dupa stabilirea valorii de 151.780 euro s-a emis publicatia de vânzare din 05.06.2007, stabilindu-se termen de licitatie 06.07.2007; chiar în ziua emiterii publicatiei de vânzare, executorul judecatoresc a înregistrat o noua cerere a creditorului A.I. de calculare a penalitatilor la suma de 152.400 euro (stabilita de executor la data vânzarii, întâmplator probabil, chiar la suma de 152.400 euro).

Dupa adjudecarea bunului de catre creditor, în contul creantei si satisfacerea creantelor altor persoane care si-au depus titlurile pâna la concurenta sumei de 115.205 lei, s-a emis actul de adjudecare si s-a procedat la distribuirea sumelor rezultate din executarea silita.

Actele enumerate (amintite tocmai în dovedirea caracterului interdependent si al situatiei ca fiecare dintre ele sunt o consecinta fireasca a celor anterioare) sunt lovite de nulitate.

Pentru executarea silita imobiliara, legea a stabilit minutios un cadru ce cuprinde o serie de formalitati premergatoare ce se constituie în tot atâtea operatiuni distincte în executare.

Dupa primirea cererii (si eventual, încuviintarea executarii silite de instanta) se întocmeste actul începator de executare – somatiei de executare – care, datorita caracterului sau de act autentic cu continut formal bine stabilit, nu reprezinta doar o simpla înstiintare premergatoare executarii silite.

Din punctul de vedere al debitorului, somatia îl încunostinteaza despre initierea procedurii, dar îi permite sa ia toate masurile sau sa stinga urmarirea începuta, platind – pâna la termenul fixat pentru vânzare – întreaga datorie si cheltuielile, de orice natura, exigibile în momentul platii.

De asemenea, debitorul se poate folosi de facultatea conferita de art. 499 Cod procedura civila potrivit caruia, dupa primirea somatiei, acesta poate cere instantei de executare, în termen de 10 zile de la comunicare, sa-i încuviinteze ca plata integrala a datoriei, inclusiv dobânzile si cheltuielile de executare, sa se faca din veniturile imobilului urmarit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni. (alin. 1).

Continutul somatiei de executare este stabilit – în mod imperativ – de art. 387 Cod procedura civila, potrivit caruia, în afara de cazurile în care legea prevede altfel, executarea poate începe numai dupa ce se va comunica debitorului o somatie care va cuprinde urmatoarele: 1. denumirea si sediul organului de executare; 2. data emiterii somatiei si numarul dosarului de executare; 3. numele si domiciliul sau, dupa caz, denumirea si sediul debitorului; 4. aratarea titlului executoriu anexat în baza caruia urmeaza sa se faca executarea silita; 5. termenul în care cel somat urmeaza sa-si execute de bunavoie obligatia prevazuta în titlul executoriu si aratarea consecintelor nerespectarii acesteia; 6. semnatura si stampila organului de executare; în plus, legiuitorul a stabilit ca încalcarea dispozitiilor art. 384, 385, 387 si 389 atrage anularea executarii (art. 391 Cod procedura civila).

Rezultat de aici, caracterul esential al somatiei, importanta sa capitala în ansamblul executarii silite, orice abatere de al continutul art. 387 Cod procedura civila este sanctionata cu nulitatea întregii executari.

Este si cazul somatiei emise la 28.03.2007 care, contrar prevederilor art. 387 pct. 5, nu contine indicatia obligatiei prevazute în titlul executoriu – astfel cum ea a fost stabilita în urma constatarii nulitatii absolute partiale.

Lipsa indicarii cuantumului creantei a carei realizare se intentioneaza a se face silit, priveaza de orice efect practic termenul acordat pentru executarea de buna voie stabilita conform art. 387 pct. 5 Cod pr. civ. (fiind evident ca neprecizarea obligatiei se face imposibila plata când, potrivit art. 3715 Cod pr. civ., executarea silita ar înceta; de asemenea, este frustrat de consecinte art. 3714 Cod pr. civ., partile nemaiputând conveni ca vânzarea sa se faca prin buna învoiala, din moment ce suma care se urmareste nu este cunoscuta).

Pentru aceleasi argumente, dispare posibilitatea acordata de art. 499 alin. 1 de acordare a unui termen – altul decât cel stabilit de art. 500 alin. 1 Cod pr. civ. – pentru plata integrala a datoriei; determinarea exacta a cuantumului sumei datorate are relevanta si asupra incidentei prevederilor art. 510 alin. 2 Cod pr. civ. – aplicat în vânzarea silita de fata – când creditorul urmaritor are facultatea de a adjudeca bunuri oferite spre vânzare la un pret de cel mult 75 % valoarea imobilului (în aceasta situatie este evident ca procentul fixat de lege va da un alt pret de adjudecare daca el se raporteaza la creanta nominala sau si la penalitatile nelegale – spre exemplu, în cazul de fata, A.I. nu ar fi putut adjudeca bunul în contul creantei).

Pentru aceste argumente (expuse doar pentru a justifica solutia legala de anulare a întregii executari, pentru ca art. 391 Cod procedura civila nu conditioneaza anularea executarii de producerea unei vatamari, în sensul ca este suficienta constatarea ignorarii dispozitiilor legale, fara a fi necesar sa rezulte si o paguba efectiva pentru parte sau tertul interesat – ca în cazul de fata), curtea constata ca, în mod legal, tribunalul a procedat la anularea tuturor actelor de executare (în care sunt deci incluse publicatia, somatia de executare, pâna la ultimul, în cazul de fata procesul-verbal de distribuire a sumelor rezultate din executare) motiv pentru care recursul se impune a fi respins.

Tags: procedura civila

PROCEDURA CIVILA

TITLU-Procedura civila

DOMENIU ASOCIAT- Suspendare a judecatii

TIP DOCUMENT-incheiere

NUMAR DOCUMENT-6126

DATA-20.06.2007

Reclamantul S.G. a solicitat instantei in contradictoriu cu paratul L.G.D. ca prin hotararea ce o va pronunta sa dispuna anularea certificatului de mostenitor emis pe numele acestuia din urma .

Prin incheierea de sedinta din data de 28.02.2007, instanta a suspendat judecata cauzei in temeiul art. 155/1 C.p.civ., pana la depunerea de catre reclamant la dosar a copiilor certificatelor de mostenitor a caror anulare o solicita prin actiunea introductiva si a precizarilor privind motivul nulitatii absolute sau relative, precum si a temeiului legal al cererii .

Prin incheierea de sedinta din data de 20.06.2007, instanta a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, constatand cauza suspendata in continuare pentru motivele indicate in incheierea de sedinta din 28.02.2007 .

Impotriva acestei incheieri a declarat recurs reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate, aratand ca a depus toate actele necesare judecarii cauzei si pentru anularea actului intocmit ilegal.

Prin decizia civila nr. 312 din 15.11.2007, Tribunalul Braila a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant, considerand neintemeiate criticile aduse hotararii. Astfel, acesta a apreciat ca instanta de fond a retinut in mod corect ca nu se poate relua procesul civil in masura in care reclamantul nu depune actele solicitate, necesare judecarii cauzei si nici nu indica motivele pentru care considera ca certificatele de mostenitor sunt nule .

Tags: procedura civila

PROCEDURA CIVILA

TITLU-Procedura civila

DOMENIU ASOCIAT- Ordonanta Presedintiala

TIP DOCUMENT-sentinta civila

NUMAR DOCUMENT-4513

DATA-05.09.2007

Reclamanta SC M.I. SRL a solicitat instantei in contradictoriu cu paratul P.V. ca prin hotararea ce o va pronunta sa dispuna obligarea acestuia din urma la sistarea lucrarilor de constructie pe care le-a efectuat in beciul imobilului pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti ce urmeaza a se pronunta in cauza si care face obiectul unui alt dosar .

La termenul din 05.09.2007 instanta a constatat ca reclamanta este decazuta din dreptul de a solicita modificarea cererii de chemare in judecata, in conformitate cu dispozitiile art. 132 C.p.civ. si a apreciat ca in conformitate cu dispozitiile art. 134 C.p.civ. prima zi de infatisare este ziua cand partile, legal citate, pot pune concluzii, indiferent daca la acel termen partile au pus sau nu concluzii. Imprejurarea ca la termenul anterior reclamantul a inteles sa solicite acordarea unui nou termen pentru a lua la cunostinta de actele depuse intre termene la dosar nu conduce la concluzia ca acesta nu ar fi putut pune concluzii la acel termen, ci numai ca a preferat sa nu o faca. Pozitia reclamantei fata de gestionarea propriei cauze nu este insa de natura sa schimbe caracterul primei zile de infatisare .

Prin sentinta civila nr. 4513 din 05.09.2007 Judecatoria Braila a respins cererea ca ramasa fara obiect.

Pentru a pronunta aceasta sentinta instanta a retinut ca lucrarile de constructie a caror sistare s-a solicitat a fost finalizata pe parcursul desfasurarii procesului .

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate, intrucat a depus o cerere de modificare a actiunii, in sensul de a se judeca cererea pe calea dreptului comun in loc de ordonanta presedintiala, cerere ce a fost respinsa de instanta de fond cu motivarea ca la acea data partile nu se mai aflau la prima zi de infatisare cand partile legal citate pot pune concluzii .

Prin decizia civila nr. 161 din 22.10.2007, Tribunalul Braila a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant, considerand neintemeiate criticile aduse hotararii . Astfel, acesta a apreciat ca instanta de fond a retinut in mod corect ca potrivit dispozitiilor art. 134 C.p.civ. prima zi de infatisare este data cand partile legal citate pot pune concluzii, termen care a fost la data de 29.08.2007, cand partile au fost legal citate, reprezentate de avocati, iar paratul a depus intampinare si nu termenul din 05.09.2007, cand cauza s-a judecat in fond. Totodata, instanta de control judiciar a apreciat ca reclamanta interpreteaza in mod gresit dispozitiile art. 134 C.p.civ., in sensul ca prima zi de infatisare este atunci cand partile pot pune concluzii pe fondul cauzei .

Tags: procedura civila

Procedura civila

Prin cererea formulata la data de 14.04.2006 contestatatorii M.M., C.M., P.M., G.A., B.C., Y.M., M.S., D.M., B.D. si B.R. au solicitat in contradictoriu cu A.J.V.P.S. Braila anularea hotararlor adunarii generale din data de 21.05.2005, deoarece la data de 16.05.2006 consiliul AJVPS Braila a convocat Adunarea Generala in data de 21.05.2005., iar conform prevederilor statutului AJVPS trebuia ca anterior adunarii generale sa aiba loc adunarile generale ale grupelor, in conformitate cu art. 32 din statut, insa aceste adunari nu s-au tinut .

Prin decizia civila nr. 98 din 13.04.2006 a Tribunalului Braila s-a casat incheierea de sedinta din data de 04.11.2005, dispunandu-se trimiterea spre rejudecare a cauzei.

Prin sentinta civila nr. 2542 din 03.05.2006 a Judecatoriei Braila, instanta, in rejudecare, a admis exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor C.M., B.D., D.M. si B.R. si a admis cererea formulata de P.M., G.S.L., Z.M. si a anulat hotararile adunarii generale a AJVPS Braila din data de 21.05.2006.

Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta a retinut ca potrivit art. 39 din statutul AJVPS Braila, adunarile generale ale grupelor de vanatori nu au fost statutar intrunite.

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs AJVPS Braila, invocand nelegalitatea ei deoarece potrivit art. 23 din O.G. nr. 26/2000 hotararile adunarii generale atacate de cei in drept se solutioneaza in camera de consiliu de catre judecatoria in circumscriptia careia asociatia isi are sediul, iar instanta a solutionat cererea in sedinta publica si ca in mod gresit instanta de fond a retinut ca adunarile generale de grupe s-au tinut fara o norma de reprezentare.

Prin decizia civila nr. 6 din 14.12.2006 Tribunalul Braila a respins recursul ca nefondat si a retinut ca motivul invocat de catre recurenta cu privire la nesolutionarea in camera de consiliu este neintemeiat si nu poate duce la casarea hotararii deoarece incalcarea normei speciale de procedura privind solutionarea cererii in camera de consiliu nu atrage nulitatea hotararii atacate, avand in vedere ca nu s-a dovedit ca prin incalcarea acestei norme au fost lezate interese de ordine publica si nici nu sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii hotararii . Pe fondul cauzei Tribunalul Braila a apreciat ca in mod corect instanta de fond a retinut ca adunarile generale locale ale membrilor asociatiei de vanatori si pescari a avut loc fara o norma de reprezentare, iar adunarea generala fost nestatutara, iar procesele verbale nu au facut dovada ca a fost intrunita majoritatea membrilor grupei de participanti la adunarile generale si ca nu s-a tinut a doua convocare a adunarilor potrivit art. 39 alin. 1 din Statutul asociatiei .

Potrivit art. 21 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, adunarea generala este organul de conducere alcatuit din totalitatea asociatilor, iar potrivit alin. 5 al aceluiasi articol, regulile privind organizarea si functionarea adunarii generale se stabilesc prin statut, iar incalcarea prevederilor legale, cat si a celor prevazute in statutul asociatiei, privind adunarea generale atrage anularea hotararilor luate, daca nu au fost respectate prevederile privind convocarea si reprezentarea membrilor sai.

Tags: procedura civila

Procedură civilă

Pronunţând sentinţa civilă nr.1701 din 1.10.2009 Judecătoria Moineşti a admis acţiunea formulată de reclamantul S.G. în contradictoriu cu pârâta U.A.T., a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientele S.V., S.C.M. şi S.M., a constatat că reclamantul este proprietarul suprafeţei de 1300 m.p. teren arabil situat în intravilanul jud. Bacău, cu vecinii: izlaz comunal, H.D., A.T., DS şi V.L., prin efectul prescripţiei achizitive şi a obligat intervenientele la 900 lei cheltuieli de judecată către reclamant,reprezentând onorariu expert, luând act că pentru onorariul de avocat, nu s-a depus chitanţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, a reţinut judecătoria că reclamantul a solicitat a se constata că este proprietarul suprafeţei de 1392 m.p. teren arabil, ca efect al prescripţiei achizitive, depunând la dosar adeverinţa nr.3774/11.12.2007 eliberată de Primăria B. din care se reţine că figurează în registrul agricol al satului B. vol. I, poziţia 52, cu suprafaţa de 0,12 ha teren situată în pct. H.(fila 5), adeverinţa nr.2353/30.07.2008 din care se reţine că reclamantul figurează cu 0,14 ha teren arabil în satul H. în perioada 1975 – 2008.

Din schiţa terenului depusă la dosar(fila 6), rezultă că această suprafaţă de teren se învecinează cu drumul comunal, V.L., drumul comunal şi A.T.

Intervenientele au depus adeverinţa nr.3221/18.10.2007 eliberată de Primăria B., din care se reţine că defunctul S.D. figura la rolul agricol la data decesului fiului său, S., cu mai multe suprafeţe de teren la poziţia 100, fila 40 (fila 18 dosar).

S.D. a decedat la data de 28 martie 1978, conform certificatului de deces depus în copie la dosar (fila 42).

Intervenientele au depus la dosar testamentul lăsat de defunctul S.D., în copie, în cuprinsul căruia figurează suprafaţa de 1790 m.p. teren grădină, curte şi arabil în sat H., cu vecinii: T.M., drumul comunal H., A.T. şi A.G., lăsată fiului său, S.S., teren despre care intervenientele susţin că este cel din acţiunea reclamantului S.G. (fila 19).

Conform actelor de stare civilă depuse la dosar, S.V. este soţia supravieţuitoare a defunctului S.S. iar celelalte interveniente sunt fiicele acestuia.

Constatând că între cererea de intervenţie formulată şi obiectul cauzei există legătură, impunându-se administrarea de probe în vederea identificării terenului, la termenul din 5.06.2008, instanţa a încuviinţat cererea de intervenţie în principiu, în temeiul art.52 alin.1 C.pr.civilă.

S-a depus la dosar copie după acţiunea de partaj ce face obiectul dosarului de partaj aflat pe rolul instanţei.

Din declaraţiile martorilor T.T. şi V.G., a reţinut instanţa că terenul stăpânit de către reclamant nu provine de la tatăl său S.D., ci de la o soră a tatălui reclamantului, respectiv P.M.

Întra-adevăr, soţul intervenientei S.V., respectiv S.S., a avut în acelaşi punct H. suprafaţa de 9 prăjini teren ce provenea de la tatăl său, S.G., pe care însă l-a înstrăinat numitului V.L..

Din declaraţiile acestor martori, instanţa a reţinut că reclamantul stăpâneşte terenul menţionat în acţiune din anul 1973, deci chiar dinainte de a deceda tatăl său.

A doua soţie a lui S.G. după decesul soţului, a locuit într-un grajd care a fost tras de pe terenul stăpânit de reclamant pe un teren vecin.

Martorul V.G. a declarat că S.G. a cultivat terenul de când i-a fost dat de P.M. fără a fi deranjat de cineva. A mai arătat martorul că P.M. era verişoara bunicilor lor.

Deoarece din declaraţiile martorilor a reieşit că soţul intervenientei S.V. a înstrăinat în punctul H. o suprafaţă de teren lui V.L., instanţa din oficiu a dispus audierea în calitate de martor a acestuia.

Fiind audiat în instanţă, V.L., a declarat că stăpâneşte suprafaţa de 10 prăjini teren arabil în sat H. pe care a cumpărat-o de la S.S.. Unde a cumpărat acest teren mai exista o suprafaţă de teren ce aparţinea P.M. care a fost sora lui S.D..

Când a cumpărat terenul pe acesta se afla o casă în care locuia mama lui S.S. şi după ce a cumpărat terenul în casa respectivă a locuit martorul.

Pe acelaşi teren cumpărat de martor era şi un grajd pe care martorul l-a tras pe o suprafaţă de teren aparţinând lui H.D.

Martorul a construit gard între terenul pe care l-a cumpărat de la S.S. şi cel al P.M.

Înainte de revoluţie martorul s-a întors în sat , deoarece locuia la Braşov şi de la întoarcerea sa l-a văzut pe reclamant că foloseşte terenul ce provine de la P.M.. Tatăl martorului a fost văr cu P.M. şi ştie de la unchii tatălui şi de la vecini că terenul stăpânit de reclamant provine de la P.M..

În cauză s-a efectuat o expertiză tehnică topo şi un supliment de expertiză.

Expertul a concluzionat în urma identificării terenului că suprafaţa de teren este de 1300 m.p. şi nu de 1392 m.p. câr reclamantul a menţionat în acţiunea sa.

Deşi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză se reţine că reclamantul a stăpânit acest teren din anul 1973, acesta nu l-a înregistrat în registrul agricol, însă terenul pentru care solicită reclamantul a se constata că este proprietar nu are nimic în comun cu terenul pe care Sergiu Sandu l-a primit prin testamentul nr.654/2.03.1972, pct.5 b în suprafaţă de 1790 m.p., ci doar se învecinează cu acesta.

Că nu este vorba despre aceeaşi suprafaţă de teren, a dedus prima instanţă şi din următorul fapt.

Defunctul S.S. a primit prin testament suprafaţa de 1790 m.p. teren grădină curte şi arabil,o casă şi un grajd,imobile înstrăinate în totalitate martorului V.L..

Prin testament, defunctul S.S. nu a mai primit alt teren în satul H..

Prin urmare cererea de intervenţie în interes propriu a fost considerată nefondată.

Terenul identificat de expert coincide cu suprafaţa de teren din planul de amplasament depus de reclamant la dosar.

Cu privire la îndeplinirea condiţiilor pentru ca reclamantul să fie considerat proprietarul terenului de 1300 m.p. ca efect al prescripţiei achizitive, instanţa a constatat că, deşi terenul nu a fost înscris în rolul agricol, condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, deoarece cu martorii audiaţi în cauză reclamantul a făcut dovada că a exercitat o posesiune îndelungată cu intenţia de a dobândi proprietatea terenului din anul 1973.

Reclamantul a stăpânit această suprafaţă de teren continuu, neîntrerupt public şi sub nume de proprietar în sat, fiind cunoscut ca şi proprietarul terenului pe care l-a primit de la M.P.

De altfel, până la interveniente nici o persoană nu a ridicat pretenţii privind acest teren şi aşa cum s-a arătat în considerente, terenul din acţiunea reclamantului este complet diferit de cel pe care intervenientele susţin că ar face parte din masa succesorală rămasă după defunctul S.D..

Apărătorul intervenientelor a depus la dosar o adeverinţă eliberată de Primăria com. B., privind înregistrările în rolurile agricole ale E.S. şi V.L., după închiderea dezbaterilor şi după ce ambele părţi au pus concluzii pe fond, respectiv după ce cauza a fost lăsată în pronunţare, adeverinţă ce nu a fost avută în vedere la motivarea hotărârii.

În drept, a reţinut judecătoria ca fiind aplicabile dispoziţiile art.1890 ş.u. din C.civil, în temeiul cărora a admis acţiunea reclamantului, precum şi pe cele ale art.49 ş.u. din C.pr.civilă, în temeiul cărora a respins ca nefondată cererea de intervenţie în interes propriu.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs intervenientele, d-nele S.V., S.C.M. şi S.M., care au solicitat modificarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii în uzucapiune, arătându-se în motivare, în esenţă, că prima instanţă nu a reuşit să înţeleagă resortul introducerii acţiunii, acela de a obţine de către intimat în mod fraudulos dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 1392 mp teren situat în jud. Bacău, suprafaţă inclusă în masa de partajat a acţiunii ce formează obiectul dosarului nr.97/260/2008 al Judecătoriei Moineşti, martorul V.G. fiind audiat cu încălcarea art.189 Cpc iar depoziţiile celorlalţi doi martori audiaţi (T.T. şi V.L.) nesusţinând pretenţiile intimatului.

Recursul declarat se constată, însă, a fi neavenit, în temeiul art.56 Cpc, urmând a fi respins ca atare, având în vedere faptul că, deşi intitulată „cerere de intervenţie în interes propriu”, încuviinţată în principiu ca atare de prima instanţă (f.37), însă respinsă pe fond ca urmare a admiterii acţiunii principale, calificarea corectă a cererii, faţă de obiectul său (f.14,15) este aceea de intervenţie în interes alăturat pârâtei, solicitându-se de către interveniente doar respingerea acţiunii principale, fără ca acestea să emită pretenţii proprii.

Dând eficienţă dispoziţiilor art.274 cpc, instanţa va obliga recurentele să plătească intimatului-reclamant 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat.

Tags: procedura civila