Patrimoniul şi drepturile reale patrimoniale

PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE REALE PATRIMONIALE.

SISTEMUL DREPTURILOR REALE

I. 1. Noţiunea de patrimoniu.

I.1.1. Preliminarii. Înainte de a defini noţiunea de patrimoniu este necesar să precizăm că din punct de vedere structural raportul juridic civil este alcătuit, de regulă, din trei elemente: subiecte, conţinut şi obiect[1].

Subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice sau juridice. Prin conţinutul raportului juridic înţelegem drepturile şi obligaţiile corelative care se nasc în favoarea şi respectiv în sarcina subiectelor sau părţilor sale. Obiectul raportului juridic constă în acţiunea sau inacţiunea (conduita sau prestaţia) la care este îndrituit subiectul activ şi la care este îndatorat subiectul pasiv. Drepturile şi obligaţiile subiectelor raportului de drept civil sunt susceptibile de diverse clasificări în funcţie de anumite criterii. Una dintre cele mai importante clasificări este în drepturi şi obligaţii patrimoniale şi drepturi şi obligaţii nepatrimoniale. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale sunt acelea care pot fi evaluate în bani, în timp ce drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale sunt lipsite de valoare economică şi prin urmare nu pot fi evaluate pecuniar. Termenul de patrimoniu este circumscris exclusiv sferei drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale pot fi privite globalist, ca o totalitate sau „universalitate juridică aparţinând unei persoane, făcând abstracţie de individualitatea fiecărui drept şi a fiecărei obligaţii în parte. Acest mod de abordare a

drepturilor şi obligaţiilor ne conduce la noţiunea de patrimoniu.”[2]

I.1.2. Definiţia patrimoniului. Se ajunge de multe ori ca în materie juridică să se facă apel la conceptul de „patrimoniu”[3], amploarea sferei de acoperit fiind pe de altă parte foarte variabilă, nu numai în dreptul privat. În Codul Civil nu există o definiţie clară şi precisă a patrimoniului, un rudiment putând fi găsit în art. 1718 C. civ., care, fără a utiliza explicit termenul, precizează: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.” Sintetizând diversele definiţii formulate în doctrină, putem spune că patrimoniul este o entitate juridică distinctă ce reprezintă totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane. Astfel, activul patrimonial este format din valoarea tuturor drepturilor patrimoniale iar pasivul patrimonial constă în valoarea tuturor obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane. Drepturile ( latura activă) a patrimoniului şi obligaţiile ( latura pasivă ) se găsesc într-o strânsă legătură, putând fi asemănate cu un cont curent al unei persoane a cărui valoare este supusă unor fluctuaţii succesive, prin naşterea de noi drepturi şi obligaţii precum şi prin modificarea celor existente, aceste schimbări valorice neafectând existenţa şi identitatea universalităţii.

I.1.3. Caracteristicile patrimoniului. Trecând peste diversele teorii referitoare la patrimoniu, dintre care amintim succint teoria personalistă a patrimoniului, teoria patrimoniului afectaţiune sau teoria mixta (eclectică) a patrimoniului[4]

A) Patrimoniul este o universalitate juridică. El se prezintă ca o entitate juridică independentă şi distinctă de elementele sale componente ( activ şi pasiv) . Drepturile şi obligaţiile patrimoniale, privite în individualitatea lor, pot suferi modificări (naştere, transformare, transmisiune, creştere, stingere, micşorare). Aceste modificări au ca efect creşterea sau micşorarea activului şi pasivului patrimonial, dar nu afectează existenţa

patrimoniului, ce entitate juridică de sine stătătoare. Ca o consecinţă directă, pe de o parte patrimoniul unei persoane, înţeles ca un ansamblu, răspunde de obligaţiile ce îl afectează; creditorii pot să urmărească bunurile

dobândite de debitor posterior naşterii creanţelor lor. Pe de altă parte, o altă consecinţă directă a universalităţii patrimoniului rezidă în subrogaţia reală despre care vom discuta mai jos. Patrimoniul, înţeles ca o universalitate de drept sau juridică, nu se confundă cu universalitatea de fapt. Spre deosebire de universalitatea de drept, universalitatea de fapt este un ansamblu sau o grupare de bunuri a căror unitate se întemeiază pe o simplă legătură de fapt, neprevăzută de lege[5] ( de exemplu un buchet de flori, cărţile dintr-o bibliotecă, o turmă de animale, etc.) creată exclusiv prin voinţa persoanei căruia îi aparţin aceste bunuri. Bunurile care compun universalitatea de fapt nu sunt distincte de această universalitate, astfel explicându-se faptul că prin pieirea sau înstrăinarea lor universalitatea de fapt dispare.

B) Orice persoană are necesarmente un patrimoniu. Atât persoanele fizice, cât şi cele juridice, fiind subiecte de drept, au în mod necesar aptitudinea permanentă de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, existenţa lor neputând fi concepută fără un patrimoniu. Patrimoniul este indisolubil legat de personalitatea juridică, fiind o emanaţie a acesteia. La fel, existenţa patrimoniului nu poate fi concepută fără un titular.

C) Patrimoniul este inalienabil. Patrimoniul este strâns legat de persoana căreia îi aparţine, atâta timp cât aceasta există ca subiect de drept. Persoanele fizice pot înstrăina drepturi sau chiar obligaţii ( în anumite cazuri) ut singuli, dar nu pot transmite prin acte inter vivos, întreg patrimoniul lor. Acesta va putea fi transmis numai prin succesiune, în momentul încetării din viaţă a titularului lui[6].

D) Patrimoniul este unic şi divizibil. Spre deosebire de indivizibilitatea patrimoniului clamată de adepţii teoriei personaliste conform căreia universalitatea de drept, atribut al personalităţii, la fel ca şi aceasta nu poate fi divizată[7], în teoriile moderne patrimoniul, deşi unic, are aptitudinea de a fi împărţit în mai multe grupe de drepturi sau obligaţii, fiecare cu o destinaţie sau afectaţiune distinctă şi determinată. Izvorâtă din concepţia germană a patrimoniului afectaţiune (Zweckvermörgen), această orientare şi-a găsit şi exprimarea legislativă în art. 30 C. Fam privind comunitatea matrimonială. Astfel, patrimoniul unei persoane căsătorite este divizat în masa bunurilor comune şi în cea a bunurilor proprii. Prin urmare, dacă un imobil înstrăinat face parte de masa bunurilor proprii ale unui soţ, suma primită drept preţ va intra prin efectul subrogaţiei reale cu titlu universal în aceeaşi masă comună, deşi principiul comunităţi matrimoniale este că orice bun dobândit în timpul căsătoriei este bun comun al soţilor. La fel, creditorii personali ai unuia dintre soţi pot urmări doar bunurile proprii ale acestuia.[8] În materia succesiunilor există situaţii în care aceeaşi persoană se regăseşte titulară a două mase patrimoniale. În principiu, la decesul unei persoane, patrimoniul defunctului se „topeşte” automat în patrimoniul succesorului care este ţinut astfel de datoriile lui de cujus chiar dacă depăşesc activul succesiunii. Această situaţie poate fi dezastruoasă pentru erede, legea acordându-i dreptul de a accepta succesiunea sub beneficiu de inventar . În urma acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar, cu toate că succesorul este proprietarul bunurilor devoluate, rezultă în acelaşi timp o separaţie între bunurile sale şi cele ale lui de cujus. Prin urmare, moştenitorul va fi ţinut de plata datoriile defunctului în limita activului succesoral. Fuziunea bunurilor defunctului cu cele ale succesorului poate fi de asemenea dezastruoasă pentru creditorii succesiunii, deoarece ei riscă să fie concuraţi în satisfacerea creanţelor lor de creditorii unui succesor insolvabil. Pentru a evita această situaţie, legea acordă creditorilor defunctului dreptul de a cere separaţia de patrimonii între cel al defunctului şi cel al moştenitorului ceea ce le conferă un drept de preferinţă; în speţă, ei vor fi plătiţi cu prioritate din bunurile defunctului înaintea creditorilor personali ai eredelui. Un alt exemplu de afectare a unor grupe de patrimoniu apare şi în cazul în care un comerciant îşi divide patrimoniul în masa drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc un fond de comerţ afectat desfăşurării unei activităţi comerciale şi celelalte drepturi şi obligaţii.

I.1.4 Funcţiile patrimoniului . Patrimoniul îndeplineşte trei funcţii, esenţiale în importanţa lor: patrimoniul constituie gajul general al creditorilor, realizează subrogaţia reală cu titlu universal şi face posibilă transmisiunea universală şi cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor.

I.1.4.1.Gajul general al creditorilor Patrimoniul constituie singura garanţie generală a tuturor creditorilor titularului său, astfel încât acesta din urmă răspunde, potrivit art.1718 C. civ., mai sus citat, cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Astfel creditorii chirografari vor urmări în comun şi proporţional oricare din bunurile aflate în patrimoniul debitorului lor pentru a-şi satisface creanţele, fără însă a îl putea

opri să le înstrăineze. Deoarece obiectul gajului general nu îl reprezintă bunurile individual determinate, debitorul poate să încheie acte de dispoziţie juridică asupra acestora, opozabile creditorilor. Pe cale de consecinţă, în momentul execuţiei silite,

creditorul va putea urmări doar bunurile existente în patrimoniul debitorului precum şi bunurile ce vor intra, între timp, în acelaşi patrimoniu. Spre deosebire de dreptul de gaj, care este un drept real accesoriu dreptului de creanţă, cu rol de garanţie specială a creditorilor asupra unor bunuri mobile determinate, gajul general al creditorilor ca funcţie a patrimoniului nu beneficiază de atributul de urmărire ( posibilitatea de a urmări bunul gajat în mâna oricărei terţe persoane) şi de atributul de preferinţă ( recuperarea creanţei cu prioritate înaintea creditorilor gajişti ulteriori sau a creditorilor chirografari), fiind însă aplicabil întregului patrimoniu.

I.1.4.2.Subrogaţia reală cu titlu universal. Ea este în dreptul civil de două categorii, reală şi personală[9]. Subrogaţia personală este înlocuirea unuia dintre subiectele raportului de drept civil cu o altă persoană, cum ar fi în cazul delegaţiei prin schimbare de debitor, a novaţiei, a cesiunii de creanţă. Aceste instituţii vor fi tratate la materia teoriei generale a obligaţiilor civile. Subrogaţia reală semnifică înlocuirea unei valori cu o altă valoare şi poate fi subrogaţie reală cu titlu universal sau subrogaţie reală cu titlu particular.

I.1.4.2.1. Subrogaţia reală cu titlu universal înseamnă schimbarea automată în cadrul unui patrimoniu a unei valori, privite din punct de vedere juridic, cu o altă valoare[10]. În cadrul subrogaţiei reale cu titlu universal se face abstracţie de individualitatea lucrului care iese şi a celui care intră în patrimoniu în locul lui. Valoarea

de înlocuire nou intrată în patrimoniu va avea regimul juridice al valorii înlocuite. Subrogaţia reală cu titlu universal este subordonată divizibilităţii patrimoniului[11]. Având în vedere că debitorul poate înstrăina bunurile din patrimoniul său, acestea nefiind indisponibilizate de creditorii săi chirografari, subrogaţia reală cu titlu universal asigură conţinutul gajului general, valoarea primită în schimb înlocuind din punct de vedere juridic valoarea înstrăinată. Aceasta nu înseamnă că strict din punct de vedere al valorii intrinseci patrimoniul

rămâne intact. De exemplu, dacă se înstrăinează un bun mobil ( de 10 mil. Lei) la un preţ sub valoarea sa reală, ( 7 mil lei) în termeni reali valoarea patrimoniului a scăzut ( – 3 mil. lei) dar din punct de vedere juridic a rămas neschimbat deoarece o valoare (suma primită drept preţ) a înlocuit în patrimoniul debitorului o altă valoare (bunul mobil), fapt care face ca această vânzare să fie opozabilă creditorilor chirografari (beneficiari ai gajului general), cu excepţia dovedirii unei fraude a intereselor lor efectuată de debitor în înţelegere cu terţul dobânditor al imobilului. Spre deosebire, creditorii care beneficiază de dreptul de gaj asupra bunului mobil îl pot urmări în mâna terţului dobânditor în virtutea atributului de preferinţă conferit de acest drept.

I.1.4.2.2.Subrogaţia reală cu titlu particular este o excepţie, aplicându-se numai în cazurile expres prevăzute de lege. Ea constă în înlocuirea unui bun individual determinat cu un alt bun individual determinat, privite izolat.

a) Potrivit art.1721 C. civ., subrogaţia reală cu titlu particular se produce în cazul în care un bun ipotecat, gajat sau grevat de un privilegiu special a fost distrus sau deteriorat de un caz asigurat sau de o faptă ilicită, ipoteca, gajul sau privilegiul special se strămută de drept în baza normei de mai sus asupra sumei primită drept indemnizaţie asigurare sau asupra sumei primită cu titlu de despăgubire datorată de autorul prejudiciului.

b) Potrivit art.12 alin.4 din L.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor[12], în cazul schimburilor de terenuri, fiecare teren primit în schimb va avea situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, cu respectarea drepturilor şi sarcinilor legal constituite anterior.

c) Potrivit art. 28 alin.2 din L.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică[13], dreptul de ipotecă şi privilegiul special imobiliar care grevează un imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirilor stabilite conform procedurii şi în condiţiile prevăzute de lege.

I.1.4.3.Transmisiunea universală şi cu titlu universal[14].

Transmisiunea universală intervine atunci când se transmite întregul patrimoniu nefracţionat de la o persoană la altă persoană. Acest tip de transmisiune apare în cazul persoanelor fizice doar în ipoteza decesului când întregul patrimoniu este cules în totalitate de un singur moştenitor care are vocaţie universală legală sau testamentară. În cazul persoanelor juridice apare în situaţia reorganizării acestora prin absorbţie sau

fuziune. Transmisiunea cu titlu universal constă în transmiterea fracţionată al întregului patrimoniu al unei persoane la două sau mai multe persoane sau în desprinderea unei părţi dintr-un patrimoniu pentru a reveni altei persoane. Prin transmisiunea universală se dobândeşte totalitatea valorilor active şi pasive care alcătuiesc întregul patrimoniu iar prin transmisiunea cu titlu universal se dobândeşte doar o fracţiune, o cotă-parte matematică din aceste valori.

I. 2. Drepturile patrimoniale

I.2.1. Noţiune şi clasificare

Drepturile patrimoniale se împart în diverse categorii: drepturi reale, drepturi personale sau drepturi de creanţă şi drepturi intelectuale Diviziunea drepturi reale drepturi personale, ce îşi are originea în dreptul roman, este considerată de doctrina mai veche ca fiind diviziunea supremă, opinie nuanţată în prezent de autorii moderni[15].

I.2.1.1. Drepturi reale şi personale. Revenind la cele două mari categorii pe care le vom studia, arătăm că drepturile reale au fost definite ca drepturi subiective patrimoniale care conferă titularului lor anumite prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun, pe care el le poate exercita în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia oricărei alte persoane. Din contră, toţi ceilalţi au obligaţia de a nu întreprinde nimic de natură a împiedica exerciţiul netulburat al acestor drepturi de către titularii lor[16]. Drepturile de creanţă ( personale) sunt acele drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor sau subiectul activ, numit creditor, are posibilitatea juridică de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor, persoană determinată, să dea ( dare), să facă (facere) sau să nu facă (non facere) ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat[17]. Drepturile reale sunt drepturi absolute opozabile erga omnes, deoarece toţi au obligaţia generală de a nu face nimic pentru a aduce atingere exercitării libere şi depline a acestor drepturi. Astfel, din punct de vedere al subiectelor, dreptul real presupune existenţa unui subiect activ determinat şi a unui subiect pasiv nedeterminat, format din toţi ceilalţi. Spre deosebire, drepturile de creanţă presupun subiecte (atât creditor, cât şi debitor) determinate, debitorul având obligaţia, corelativă dreptului creditorului de a cere acest lucru, de a da, a face sau a nu face ceea ce ar fi putut face în lipsa acelei obligaţii. Drepturile reale prezintă comportă două specificităţi faţă de drepturile personale: ele comportă dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.

Dreptul de urmărire prezentat de un drept real dă posibilitatea titularului său să urmărească în orice mâini s-ar afla bunul care îi aparţine sau care este grevat de un drept real în favoarea sa. Astfel, proprietarul unu imobil şi-l poate revendica de la orice detentor; uzufructuarul poate să îşi reclame bunul pentru a-l folosi, şi asta în faţa oricărui proprietar al bunului. Din contră, dreptul de creanţă comportă prin sine dreptul la urmărire. Rezultă de aici că creditorul beneficiază de un drept general de gaj asupra patrimoniului debitorului, neavând un drept special de urmărire asupra unor bunuri determinate din patrimoniul acestuia. Un creditor chirografar nu poate urmări bunurile decât în mâinile debitorului său, pierzând această posibilitate în cazul înstrăinării către un terţ. Mi mult, dreptul de urmărire afectează de asemenea şi executarea obligaţiilor privind utilizarea unui bun. Dacă, de exemplu, A îi promite lui B că îi va împrumuta autoturismul pentru o călătorie, dacă acest autoturism este înstrăinat B nu poate să îi ceară cumpărătorului C să execute obligaţia, A fiind singurul obligat.

Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea titularului de a-şi realiza dreptul său cu prioritate la acelaşi bun, în raport cu titularii altor drepturi. De exemplu, dacă un drept de creanţă este însoţit şi garantat de un drept de gaj, titularul dreptului de gaj (creditorul gajist) are posibilitatea de a obţine realizarea dreptului de creanţă cu prioritate, din preţul bunului gajat, faţă de ceilalţi creditori ai aceluiaşi debitor. Conform opiniilor clasice, drepturile reale sunt limitate, fiind expres reglementate de lege, în timp ce drepturile de creanţă sunt practic, nelimitate, deoarece se nasc din orice acte juridice valabile, din fapte juridice, licite sau ilicite ( adică din acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuşi, în temeiul legii: plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, distrugerea de bunuri care atrage răspunderea civilă delictuală, etc.) Potrivit teoriilor moderne, şi alte drepturi reale se pot naşte, deoarece nu există un text expres de lege care să interzică acest lucru prin voinţa părţilor, dacă nu se încalcă însă dispoziţii de ordine publică1[18].

I.2.1.2. Obligaţiile reale . Obligaţiile reale reprezintă o categorie intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă. Ele se împart în obligaţii propter rem şi scriptae in rem şi se caracterizează printr-o opozabilitate mai restrânsă decât cea a drepturilor reale şi de una mai extinsă decât cea a raporturilor de creanţă.

Obligaţiile propter rem[19] sunt îndatoriri pozitive (de a face) sau negative (de a nu face) care decurg din stăpânirea unui bun şi obligă numai în legătură cu acele bunuri pe titularii drepturilor reale asupra lor. Aceste obligaţii se transmit oricăror deţinători ai bunului, odată cu acesta. Obligaţiile propter rem sunt de două categorii: legale (cele prevăzute de art. 74, art.80-83 din L.18/1994[20], art. 16 din L.103/1996[21], obligaţia de grăniţuire reglementată de art. 584 C. Civ, obligaţia de a contribui la cheltuielile de întreţinere şi construire a

zidului comun prevăzută de art. 592 C. civ., precum şi obligaţiile reglementate de Codul Civil ca fiind servituţi naturale sau legale: servitutea distanţei plantaţiilor, servitutea negativă de vedere, servitutea izvorului, servitutea de scurgere a apelor naturale) şi convenţionale ( care se nasc prin acordul părţilor , cum ar fi obligaţia reglementată de art.620 C. civ. prin care proprietarul unui fond aservit se obligă să efectueze lucrările necesare constituirii unei servituţi de trecere). Obligaţiile scriptae in rem corespund unor drepturi de creanţă, dar sunt intrinsec legate de stăpânirea unor bunuri de către altă persoană decât proprietarul sau titularul unui drept real asupra acelor lucruri. Potrivit art.1441 C. civ., cel care dobândeşte proprietatea unui imobil închiriat sau arendat este obligat să respecte contractul de locaţiune sau de arendare încheiat de proprietarul anterior până la expirarea termenului pentru care a fost închiriat/ arendat, dacă nu există o clauză contrară de încetare a contractului în momentul înstrăinării. După cum se vedea, proprietarul actual, terţ faţă de contractul încheiat anterior, este obligat să respecte drepturile şi obligaţiile izvorâte din acest contract în baza unei obligaţii scriptae in rem.

I. 3. Sistemul drepturilor reale în România.

I.3.1. Clasificare

A. Din punct de vedere al naturii bunurilor asupra cărora poartă, drepturile reale se împart în două categorii: drepturi reale mobiliare (purtând asupra bunurilor mobile corporale sau incorporale ) şi drepturi reale imobiliare (purtând asupra bunurilor imobile).

B. Principala clasificare a drepturilor reale este aceea în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii. Obligaţiile propter rem regăsite în acest act normativ se referă la obligaţia deţinătorilor de terenuri pe care sunt arondate fonduri de vânătoare să permită exercitarea vânătorii şi aplicarea măsurilor de protecţie a vânatului, să permită amplasarea instalaţiilor şi amenajărilor vânătoreşti provizorii, să ia măsuri pentru protecţia vânatului etc.

B.1 Drepturile reale principale sunt acele drepturi reale care au o existenţă independentă, de sine stătătoare, în raport cu alte drepturi reale sau de creanţă. La rândul lor, ele se împart în dreptul de proprietate (publică sau privată) şi drepturi reale derivate din dreptul de proprietate. Din raţiuni didactice, dreptul de proprietate se divide în drept de proprietate particulară, care aparţine persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip particular, şi drept de proprietate privată al statului, unităţilor administrativ – teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună), precum şi altor persoane juridice înfiinţate de către stat şi autorităţile locale, cum sunt regiile autonome sau societăţile naţionale. Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate pot să fie la rândul lor desprinse din dreptul de proprietate privată sau constituite pe dreptul de proprietate publică.

B.1.1.Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate publică sunt, potrivit reglementărilor actualmente în vigoare:

a) dreptul real de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice asupra bunurilor din domeniul public.

b) Dreptul de concesiune asupra bunurilor din domeniul public.

c) Dreptul real de folosinţă asupra unor bunuri imobile constituit în favoarea unor persoane juridice fără scop lucrativ.

Aceste drepturi reale se constituie prin acte administrative, în cadrul unor raporturi juridice de putere. De aceea. Ele nu dezmembrează proprietatea publică, fiind inopozabile proprietarului pe cale administrativă, fiind însă opozabile pe cale civilă erga omnes.

B.1.2. Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate privată (denumite şi desmembrămintele dreptului de proprietate) sunt opozabile erga omnes, inclusiv proprietarului. Desmembrămintelor le lipsesc unele din atributele proprietăţii, titularul lor având posesia, folosinţa, dispoziţia materială sau (parţial ) juridică, în timp ce proprietarul va avea întotdeauna dispoziţia juridică asupra bunului. Desmembrămintele dreptului de proprietate sunt:

a) dreptul de uzufruct.

b) Dreptul de uz.

c) Dreptul de abitaţie.

d) Dreptul de servitute.

e) Dreptul de superficie

f) Dreptul real de folosinţă funciară recunoscut de L.18/1991

B.2 Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi reale care se constituie pentru a însoţi şi garanta alte drepturi de creanţă fără a avea independenţă sau existenţă de sine stătătoare. Ele sunt: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile speciale şi dreptul de retenţie. Ca o regulă, drepturile reale accesorii beneficiază de atributele de urmărire şi preferinţă, aceasta însemnând că un creditor garantat prin gaj, ipotecă sau privilegiu special are dreptul de a urmări bunul obiect al garanţiei în mâna oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate din preţul acelui bun, înaintea creditorilor chirografari sau ai altor creditori garantaţi ulteriori.

a) Dreptul de gaj este dreptul real constituit în favoarea unui creditor asupra unui bun mobil sau bunuri mobile determinate ale debitorului sau ale unui terţ pentru a garanta executarea obligaţiei asumate de debitor. Poate fi cu deposedare sau fără deposedarea debitorului de bunul gajat. Dreptul de gaj beneficiază de atributele de urmărire şi preferinţă.

b) Dreptul de ipotecă este dreptul real constituit asupra unui imobil sau imobile determinate, fără deposedare, care îi conferă titularului său, denumit creditor ipotecar, posibilitatea de a urmări bunul în mâna oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate din preţul acelui bun.

c) Privilegiile speciale sunt drept reale aparţinând unor creditori care datorită calităţii creanţelor lor, au posibilitatea de a fi plătiţi cu prioritate din valoarea unor bunuri mobile sau imobile determinate ale debitorului, chiar în faţa unor creditori gajişti sau ipotecari posteriori.

d) Dreptul de retenţie[22] este acel drept real care conferă posibilitatea creditorului, în acelaşi timp şi debitor al obligaţiei de restituire sau predare a bunului altuia, de a reţine acel lucru şi a refuza restituirea lui până în momentul când debitorul său, creditor al lucrului, va executa obligaţia născută în legătură cu cheltuielile ocazionate de păstrarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea lui.

---

[1] A se vedea L.Pop „Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale”, ediţie revăzută şi adăugită, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.8-10.

[2] A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan, „Drept Civil. Teoria Generală a drepturilor reale”, Universtatea din Bucureşti,1988, p.4.

[3] Pentru o viziune globală a noţiunii de patrimoniu şi în domeniile tehnic, economic sau sociologic a se vedea Fr.Terré, Ph.Simler, „Droit Civil. Les biens” 4e éd., Précis Dalloz, 1992, Paris, p.3-5.

[4] Pentru dezvoltarea şi analiza acestor teorii a se vedea L.Pop, op.cit. p.10-15; Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit. p.5-10.

[5] A se vedea L.Pop, op.cit. p.16.

[6] L.Pop, op.cit. idem., Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit. p. 6-7.

[7] Pentru detalii, Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit. p.7.

[8] A se vedea L.Pop, op.cit. p. 17-18.

[9]A se vedea L.Pop, op.cit. p. 20.

[10] A se vedea L.Pop, op.cit. p. 21, C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit. p. 15.

[11] L.Pop, op.cit. idem, C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit. idem.

[12] Publicată în M.Of. nr.102/4 martie 1998.

[13] Publicată în M.Of. nr.139/2 iunie 1994.

[14] Pentru definirea transmisiunilor universale şi cu titlu universal a se vedea L.Pop, op.cit. p.24-25.

[15] În categoria drepturilor intelectuale intră drepturile asupra operei literare sau artistice, asupra modelelor şi desenelor, brevetelor de invenţii, mărcilor de fabrică, denumirilor de provenienţă etc. Aceste drepturi sunt, vorbind în mod strict, incomod situate faţă de clasificarea tradiţională în drepturi reale şi de creanţă. Nu sunt drepturi de creanţă, deoarece nu au un debitor individualizat. Ele coexistă mai mult în exploatarea unei idei, a unui nume, a unei clientele sau a unei invenţii. Din acest punct de vedere, se apropie de drepturile reale, analizând ca şi acestea un drept exclusiv de exploatare. Pe de altă parte, adevărata lor natură diferă de aceea a unui drept de proprietate, deoarece au ca obiect un element imaterial, fiind de multe ori ataşate intim de personalitatea titularului lor. A se vedea pentru mai multe detalii Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit., p.28-30.

[16]L.Pop, op.cit., p.26.

[17] Ibidem.

[18] A se vedea Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit., p. 35

[19] A se vedea L.Pop., op.cit., p. 28-32, I.Lulă „Privire generală asupra obligaţiilor propter rem” în Dreptul

nr.8/2000, p. 8 şi urm.

[20] Legea fondului funciar, republicată şi modificată în M.Of. , partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998. Această lege stabileşte în sarcina deţinătorilor de terenuri obligaţiile de a cultiva terenurile, de a conserva calităţile productive ale solului, de a executa lucrări de îmbunătăţiri funciare, de a permite efectuarea lucărrilor de regularizare a scurgerii apelor pe versanţi şi de colectare a torenţilor etc.

[21] Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, publicată în M.Of. partea I, nr.235 din 27 septembrie 1996.

[22] A se vedea L.Pop, op.cit., p. 36-37.

Leasingul operational

Leasingul operaţional, denumit şi leasing funcţional este o afacere cu caracter de serviciu pe termen mediu sau scurt, în  care finanţatorul predă pentru utilizare, desigur contra unor plăţi regulate a ratelor de leasing şi pe o anumită perioadă strict determinată bunul de leasing care reprezintă proprietatea acestuia şi care corespunde exigentelor utilizatorului, iar după expirarea perioadei contractuale utilizatorul resituie bunul a cărui drept de proprietate rămâne în continuare la finanţator.

Denumirea provine pe de o parte din faptul că, scopul utilizatorului este exclusiv utilizarea (şi nu obţinerea dreptului de proprietate), iar pe de alta parte finantatorul oferă un serviciu prin care face posibilă utilizarea propriilor active astfel încât el să rămână suportatorul riscurilor şi a cheltuielilor de funcţionare, iar pentru acest serviciu – şi nu pentru cumpărarea bunului – percepe un anumit tarif.

Acest tip de leasing se aseamănă foarte mult cu închirierea simplă, cu deosebirea că  riscul de păgubire al bunului închiriat este suportat într-o măsură mai mare de către locator decât de către finanţatorul leasingului.

În cazul operaţiunilor de leasing operaţional, finanţatorul este de multe ori întreprinderea producătoare sau o filială a acesteia din urmă sau eventual o societate de leasing, colaborator important al acesteia. Pe această piaţă există foarte rar societăţi de leasing independente care îşi cumpără bunuri pe cont propriu, cu scopul  ca acestea să devină ulterior obiecte ale contractelor de leasing. Explicaţia constă în faptul că în operaţiunea de leasing operaţional, întreţinerea, repararea şi schimbarea în caz de defecţiuni a bunului de leasing cade în sarcina finanţatorului, ceea ce impune existenţa unei reţele de service proprie sau cel puţin subcontractate, lucru pe care societăţile de leasing independente, de obicei nu şi-l pot permite.

Finanţatorul îşi asumă obligaţii de garanţie şi răspundere, deci  el este responsabil în ceea ce priveste corespunderea bunului de leasing cu necesităţile pentru care va fi utilizat şi ca pe parcursul perioadei de leasing defecţiuni de natura celor de fabricaţie să nu împiedice utilizarea. Cel îndreptăţit la încasarea veniturilor provenite din utilizarea obiectului contractului de leasing este şi în acest caz exclusiv utilizatorul. Însă, în contradicţie cu leasingul financiar el nu este obligat la asumarea tuturor riscurilor funcţionării. De pildă, în cazul unei reparaţii serioase intervenite din cauza unei defecţiuni sau în caz de stricare completă a bunului (dacă aceasta nu s-a produs din vina utilizatorului), finanţatorul îi va asigura un alt bun, aici neputându-se deci întâmpla ca utilizatorul să fie nevoit la plata ratelor chiar dacă nu utilizează bunul. În plus, cheltuielile de reparaţie a defecţiunilor în a căror producere este nevinovat nu sunt suportate sau sunt suportate doar parţial de către utilizator.

La expirarea contractului utilizatorul restituie bunul finanţatorului deoarece nu-şi doreste să procure dreptul de proprietate asupra acestuia. Iar pentru că durata perioadei de leasing operaţionale este mult mai scurtă decât cea de viaţă a bunului de leasing, finanţatorul îl poate utiliza din nou  la încheierea unui nou contract de leasing sau îl poate vinde. Riscul venitului incasat din încheierea unui contract de leasing sau dintr-o revalorificare a bunului este suportat exclusiv de către finanţator, neputându-şi permite deci,  ca acesta să uzeze prea tare deci cu ocazia derulării primului contract. De aceea, el este cel care execută întreţinerea, repararea şi încheierea asigurării  bunului. Costurile acestor ultime operaţii sunt suportate desigur până la urmă de către utilizator prin intermediul ratelor de leasing.

Datorită prestării serviciilor menţionate şi a necesitaţii de acoperire a riscului de replasare a bunului de către societatea de leasing, costul relativ, raportat la timp a operaţiunii de leasing operaţionale este mai ridicat decât cel al unui leasing financiar  având ca obiecte bunuri de aceleaşi valori. Riscul de  replasare şi concomitent diferenţa de preţ este cu atât mai mare cu cât bunul constituie mai mult un unicat.  De obicei, bunurile de capital care satisfac necesităţi cu totul speciale nu pot face obiectul contractelor de leasing operaţionale pentru că replasarea sau revalorificarea lor este cu siguranţă imposibilă, în timp ce pentru leasingul financiar al unor astfel de bunuri putem găsi exemple, desigur cu condiţia restituirii şi a altor garanţii corespunzătoare. De asemenea, din cauza replasării, finanţatorii de leasing operaţional nu prea dau permisiunea pentru modificarea bunului de leasing, care se obţine mult mai des în cazul leasingului financiar.

Contractul de leasing operaţional este reziliabil în orice moment de către utilizator prin restituirea bunului de leasing. Ratele de leasing aferente perioadei neutilizării nu mai trebuie plătite. În cazul în care utilizatorul a plătit în avans o parte a ratelor pentru o anumită perioadă, dar după puţin timp desface contractul, decizia de rambursare din acest avans de către finanţator depinde de întelegerea celor doi, condiţia de bază fiind că în interiorul perioadei respective finanţatorul să poată încheia un nou contract de leasing. Această procedură demonstrează unanim rudenia pe care leasingul operaţional o are cu închirierea şi  diferă  esenţial de cea  practicată  în  cazul  leasingului financiar.

În unele ţări – de exemplu în Germania – reglementarea leasingului operaţional s-a soluţionat în aşa fel încât contractul să fie reziliabil doar după trecerea unei anumite perioade, utilizatorul putând decide doar în acest moment de restituirea bunului sau de utilizarea în continuare a acestuia.

În ceea ce priveşte mărimea şi eşalonarea plăţii ratelor de leasing, posibilităţile sunt teoretic aceleaşi  ca şi în cazul leasingului financiar, dar practica arată că şi aici caracteristice sunt plăţile lunare, iar ratele diferite de cele constante sunt şi mai rare. Ca urmare, în bugetele de cheltuieli şi în cele de trezorerie ratele de leasing constituie elemente de calculaţie extrem de simple.

Tranzacţia de leasing operaţional nu presupune plata unei rate iniţiale ridicate, deoarece în cadrul acesteia,  în contradicţie cu leasingul financiar valoarea bunului de leasing poate constitui şi fără acesta acoperire satisfăcătoare pentru obligaţia de plată a utilizatorului.

Taxa de leasing şi astfel mărimea ratelor de leasing, în Europa Occidentală, asemănător leasingului financiar nu se modifică pe parcurs. Acest lucru pare şi mai evident pentru leasingul operaţional, deoarece în cazul acestuia perioada contractuală este mai scurta, deci probabilitatea modificării pe parcurs a cheltuielilor de refinanţare este mai mica

Despre practica românească nu pot să fac nici o afirmaţie datorită slabei dezvoltări a acestei ramuri în ţara noastră, dar probabil că fluctuaţia puternică a ratelor de dobândă a pieţelor financiare ar impune unele clauze de modificare a ratelor de leasing asemănătoare cu cele existente în contractele de leasing financiar.

Garanţiile utilizabile pentru operaţiunile de leasing operaţional sunt aceleaşi ca şi ale celuilalt tip. Valoarea de acoperire a bunului de leasing – ca garanţie primordială – este însă aici considerată mai mare. Cauza parţială a acestuia este faptul că societatea de leasing este bine pregătită pentru reluarea şi revalorificarea bunului de leasing, cunoscând piaţa acestuia şi ca urmare putând estima cu o mai mare precizie veniturile posibile de încasat în viitor dintr-o încheiere a unui nou contract sau dintr-o revânzare şi astfel nu trebuie să ţină seama de o acoperire de risc chiar aşa de mare ca şi în cazul leasingului financiar. Pe de alta parte, acest lucru devine posibil  prin posibilitatea finanţatorului  de  urmărire a stării  tehnice a bunului, stare  tehnică care  determină preţul de revalorificare a acestuia, datorită efectuării de către acesta  a lucrărilor de întreţinere.

Valoarea bunului ce face obiectul unui contract de leasing operaţional este în cele mai multe cazuri superioară valorii obligaţiei de plată – cu titlu de rate – al utilizatorului, de aceea în astfel de cazuri finanţatorii, în cele  mai  multe  cazuri  nu solicita alte garanţii, cu excepţia acelor categorii  de bunuri la care pot apărea utilizatori rău credincioşi.

Gestiunea contabilă a leasingului operaţional este unică pe plan internaţional şi porneşte de la trăsăturile comune cu închirierea. Bunul de leasing trebuie evidenţiat în toate ţările în activul bilantier al finanţatorului, în el trecând de asemenea şi amortizarea bunului la cheltuieli. Eşalonarea amortizării este în general identică cu cea efectuată în cazul închirierii, cotele de amortizare ale celor două operaţiuni fiind aceleaşi sau foarte apropiate. Utilizatorul poate trece în totalitate le cheltuieli ratele de leasing plătite.

Există o variantă a leasingului operaţional în care părţile contractante se înteleg încă de la început, ca la expirarea perioadei contractuale  (sau chiar mai devreme), utilizatorul restituie  (sau poate restitui) bunul de leasing, având posibilitatea de a încheia un nou contract având ca obiect un alt bun, mai performant, de tipul cel mai nou. Această operaţiune, denumită leasing reinoibil (revolving leasing) face posibilă ţinerea pasului de către utilizator cu progresul tehnic, pentru ca acesta să poată utiliza mijloacele cele mai performante în activitatea sa şi nu în ultimul rând că riscul deprecierii tehnice să nu fie suporatat de el, ci de finanţator, în contradicţie cu cei care au contractat un leasing financiar sau au cumpărat bunul respectiv.

Leasingul revolving se poate întâlni în diferite domenii, dar cel mai des se utilizează în domeniul tehnicii de calcul, tehnicii informaţionale şi al telecomunicaţiilor, respectiv în domeniul automobilelor, explicaţia constând în perioada ciclică de dezvoltare extrem de scurtă a acestora.

O altă variantă a leasingului operaţional este leasingul service, în care finanţatorul  prestează servicii complete de o sferă mai largă decât cele  obişnuite: efectuează lucrările de  întreţinere şi reparaţii, asigurând în orice împrejurare utilizabilitatea bunului, eventual şi prin punerea la dispoziţie a unor bunuri de schimb.

Prin intermediul încheierii unui astfel de contract, utilizatorul este scutit  de toate grijile legate de bunul de leasing şi poate fi linistit că bunul va fi capabil să-şi îndeplinească oricând funcţiile sale, neexpunând astfel la risc activitatea firmei sale şi succesul acesteia. Pentru aceste servicii complete se solicită desigur şi un preţ corespunzător, utilizatorul plătind rate de leasing mai ridicate.

Suspendarea judecăţii cauzei. Lipsa acţiunii în contencios administrativ.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 606 (05.10.2006)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Legea nr. 554/2004 – art. 12

C.E.D.O. – art. 6 alin. 1

Nu se încalcă dreptul la un proces echitabil, dacă reclamantul nu completează cererea de chemare în judecată cu actele impuse de instanţă, în condiţiile art. 112 C. pr. civ. şi art. 12 din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia civilă nr. 606/CA/R din 5 octombrie 2006

Prin încheierea de şedinţă din 5 iulie 2006, pronunţată în dosarul nr. 5378/CA/2006, Tribunalul Arad a suspendat judecarea cererii reclamantului persoană fizică împotriva pârâtei Societatea Română de Televiziune pentru anulare act administrativ, în temeiul prevederilor art. 112 pct. 5 alin. 2, art. 114 alin. 2, art. 304, 339, 336 C. pr. civ., precum şi în temeiul prevederilor art. 12 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva încheierii a declarat recurs reclamantul şi prin decizia civilă nr. 606 din 5 octombrie 2006, pronunţată în dosarul nr. 5184/59/2006, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul, în motivare reţinând că din cuprinsul prevederilor art.114 din Codul de procedură civilă rezultă că suspendarea judecăţii se dispune, de regulă, de preşedintele instanţei, iar în cazul acordării unui termen scurt pentru completarea cererii, este obligatorie menţiunea că neîndeplinirea în acest termen a obligaţiilor privind completarea acesteia atrage suspendare judecăţii. În fine, încheierea de suspendare în cazul necompletării cererii se pronunţă în condiţiile art.339 din Codul de procedură civilă, în cel mult 3 zile de primirea cererii.

În privinţa art. 112 pct. 5 C. pr. civ. se constată că acest text legal se referă la cuprinsul cererii de chemare în judecată, şi anume la unele din elementele de conţinut ale cererii, respectiv arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

Art. 12 din Legea contenciosului administrativ stipulează în termeni inderogabili că reclamantul trebuie să anexeze la acţiune copia actului pe care-l atacă, sau după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale, iar în situaţia în care nu a primit un răspuns, trebuie să depună la dosar copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea publică.

În speţă, instanţa a constatat că, în privinţa cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, aceasta nu cuprinde elementele obligatorii menţionate în art. 112 din Codul de procedură civilă, respectiv nu au fost indicate dovezile pe care se sprijină cererea, iar reclamantul nu a respectat nici dispoziţiile art. 12 din Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004. Prima instanţă i-a cerut reclamantului să depună copia certificată a petiţiei adresate Societăţii Române de Televiziune Bucureşti şi cu toate demersurile făcute pentru a-l determina să facă precizările necesare, reclamantul a refuzat categoric să se conformeze dispoziţiilor Tribunalului.

Este evident că, în situaţia dată, continuarea procesului este împiedicată exclusiv din vina reclamantului, persoană fizică, care a formulat cerere de chemare în judecată fără însă a respecta condiţiile prescrise în termeni inderogabili în prevederile legale mai sus menţionate şi cu toate că i s-a adus la cunoştinţă să-şi completeze cererea arătându-i-se care sunt completările ce se impun a fi făcute, a refuzat să facă acest lucru, Curtea, constatând că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală suspendând judecata.

Curtea constată că, de asemenea, critica referitoare la nerespectarea de către prima instanţă a prevederilor art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, este nefondată.

Art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră „dreptul la un proces echitabil”, conform terminologiei consfinţite de Curtea europeană. În termenii art. 6 (1) din Convenţie, exigenţele procesului echitabil au fost exprimate astfel: „orice persoană are dreptul la judecare în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces se impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

Curtea, examinând hotărârea recurată, constată că aceasta nu este contrară exigenţelor procesului echitabil. Dimpotrivă, prima instanţă a făcut o aplicare exactă a prevederilor art.6 din Convenţie. Astfel, reclamantul, aflat în stare de detenţie, a fost adus în faţa judecătorului care i-a explicat că este obligatoriu a face completări ale cererii de chemare în judecată, iar menţiunile ce i se cereau a fi făcute nu reprezentau în nici un caz obstacole în exercitarea drepturilor sale procesuale, ci presupuneau un efort minim din partea acestuia pentru a se stabili cadrul procesual al litigiului (inclusiv cine este pârât – cel căruia i-a fost adresată reclamaţia administrativă).

În acest fel, reclamantului i s-a asigurat accesul concret şi efectiv la judecător, care presupune ca justiţiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act constituind o atingere adusă drepturilor sale” (Bellet contra Franţa, 4 decembrie 1995), însă datorită poziţiei adoptată chiar de reclamant, prima instanţă nu a putut pronunţa o sentinţă prin care litigiul să fie soluţionat, sentinţă care să reprezinte „un răspuns specific şi explicit” la susţinerile din cererea de chemare în judecată, prin aceasta, evident, neîncălcându-i-se accesul la justiţie, consacrat în art. 21 din Legea fundamentală română.

Tags: art. 6 din CEDO, contencios administrativ, Legea nr. 554/2004

Reprezentarea. Încheierea contractului de asistenţă juridică prin orice mijloc de comunicare la distanţă. Încetarea contractului de mandat.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 1613 (05.09.2005)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Statutul profesiei de avocat art. 126 alin. 2 lit. a

C. pr. civ. art. 71

Potrivit art. 126 alin. 2 lit. „a” din Statutul profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică poate fi încheiat şi prin orice mijloc de comunicare la distanţă, respectiv prin fax, iar conform art. 71 Cod procedură civilă mandatul nu încetează prin moartea celui care l–a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.

În speţă, încheierea contractului de asistenţă juridică prin fax la 10 iunie 2001, contract în baza căruia G.I. l-a mandatat pe avocatul său să depună notificarea îşi produce efectele şi după decesul acestuia.

Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, decizia nr. 1613 din 5 septembrie 2005

Prin sentinţa civilă nr. 734 din 21 aprilie 2005, pronunţată în dosarul nr.123/C/2005, Tribunalul Timiş a respins contestaţia formulată de contestatoarea G.A.Z, în contradictoriu cu pârâtul primar, împotriva Dispoziţiei nr. 2417/17.11.2004, emisă de pârât.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în mod corect primăria a respins notificarea formulată de către G.I. privind restituirea imobilului din litigiu, pe considerentul că la data formulării notificării notificatorul era lipsit de capacitatea de folosinţă, fiind predecedat; de asemenea, că notificatorul G.I. a decedat la data de 19.06.2001, astfel că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954 acesta era lipsit atât de capacitatea de folosinţă cât şi de capacitatea de exerciţiu şi nu putea formula notificare pentru restituirea imobilului.

S-a mai reţinut, în ceea ce priveşte semnarea notificării de către apărătorul E.T., că nu s–a dovedit încheierea unui contract de asistenţă juridică între notificator şi avocat, conform modelului cuprins în anexa IX a Statutului profesiei de avocat; pentru toate aceste motive instanţa a apreciat că nu se mai impune a se mai preocupa şi de temeinicia cererii de restituire formulată de către G.I.

Prin decizia civilă nr. 1613 din 5 septembrie 2005, Curtea a admis apelul declarat de către contestatoare, a desfiinţat sentinţa apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş.

Curtea a reţinut că potrivit art. 126 alin. 2 lit. „a” din Statutul profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică poate fi încheiat şi prin orice mijloc de comunicare la distanţă, respectiv prin fax, iar conform art. 71 Cod procedură civilă „mandatul nu încetează prin moartea celui care l–a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului”.

În speţă s–a dovedit încheierea contractului de asistenţă juridică prin fax la data de 10 iunie 2001, contract în baza căruia G.I. l–a mandatat pe avocatul E.T. să depună notificarea. La acea dată G.I. era în viaţă, iar efectele acestui contract de mandat se produc şi după decesul mandantelui.

Tags: contract de asistenţă juridică, Decretul nr. 31/1954

Excepţie de nelegalitate. Hotărâri de consiliu local. Condiţii de admisibilitate.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 502 (05.07.2006)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Legea nr. 554/2004 – art. 4

Legea nr. 215/2001 republicată – art. 126

Legea nr. 213/1998 – art. 17

Este nelegală hotărârea unui consiliu local pentru atribuirea în folosinţă nelimitată în timp a unui teren proprietate publică.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia civilă nr. 502/R din 5 iulie 2006

Prin sentinţa civilă nr. 1120 din 6 iunie 2006, pronunţată în dosarul nr. 3789/Ca/2006, Tribunalul Arad a admis cererea reclamantei Primăria municipiului A., prin Primar şi a constatat nelegalitatea Hotărârii nr. 103/26.04.2005 adoptată de pârâtul Consiliul Local al municipiului A., respingând excepţia de nelegalitate a Hotărârilor nr. 67/27.02.2001 şi 183/25.06.2002 adoptate de Consiliul Local al municipiului A., invocată de pârâtul Municipiul A.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Universitatea „Aurel Vlaicu” A. şi Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 502/R din 5 iulie 2006, pronunţată în dosarul nr. 4360/59/2006 a respins cererea ca nefondată.

Curtea a reţinut că prin prin cererea depusă în dosarul nr. 617/2006 al Tribunalului Arad având ca obiect o acţiune civilă, pârâtul din respectiva cauză, Municipiul A. a invocat excepţia de nelegalitate a hotărârilor nr. 67/2001, nr. 183/2002 şi nr. 103/2005 emise de Consiliul Local A., în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 1120 din 6 iunie 2006, pronunţată în dosarul nr. 3789/CA/2006, Tribunalul Arad a admis în parte cererile constatând nelegalitatea hotărârii nr. 103/2005 emisă de Consiliul Local A. pentru nerespectarea prevederilor art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul său juridic şi ale art. 126 din Legea nr. 215/2001, pentru că transmiterea în folosinţă gratuită a imobilului compus din teren şi sală de sport, către pârâta Universitatea „Aurel Vlaicu” A., s-a realizat pe durată nelimitată, imobilul făcând parte din domeniul public al Municipiului A.

Art. 126 din Legea nr. 215/2001 republicată prevede dreptul consiliilor locale sau judeţene de a da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri imobile sau mobile, proprietate publică sau privată, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară o activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice, iar art. 17 din Legea nr. 213/1998 dispune că statul sau unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, aceloraşi categorii de persoane juridice.

Hotărârea nr. 103/2005 a fost emisă de Consiliul Local A. cu încălcarea acestor dispoziţii legale imperative, nefiind limitat termenul pentru transmiterea folosinţei unui bun din domeniul public al reclamantului Municipiul A., astfel că bine a fost admisă cererea întemeiată pe art. 4 din Legea nr. 554/2004 privitor la această hotărâre de către Tribunalul Arad, astfel că motivarea recursului legat de acest aspect este nefondată, limitarea în timp la existenţa pârâtei, ca instituţie de învăţământ superior neconstituind o delimitare în timp a perioadei de folosinţă.

Sunt nefondate şi excepţiile invocate prin cererea de recurs pentru că în primul rând se face referire la Primarul municipiului A., ca lipsit de calitate procesuală activă în susţinerea excepţiei, ceea ce este eronat din moment ce reclamant este Municipiul A. şi pe de altă parte, cel care invocă o excepţie de nelegalitate trebuie să fie parte în procesul civil sau de altă natură, în care se invocă o asemenea excepţie, fără a dovedi alte cerinţe legate de promovarea acţiunii în contencios administrativ sau din alte legi speciale, precizate prin motivele de recurs.

Este neavenită critica legată de încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, atâta timp cât cererea reclamantului s-a admis numai cu privire la Hotărârea nr. 103/2005 a Consiliului Local A., această hotărâre având efecte juridice de sine stătătoare faţă de cele din anii 2001 şi 2002, şi de asemenea bine a reţinut instanţa de fond dependenţa soluţionării acţiunii civile de rezolvarea excepţiei de nelegalitate privitoare la Hotărârea nr. 103/2005 a Consiliului Local Arad.

Tags: contencios administrativ, excepţie de nelegalitate, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 554/2004

Legea 10/2001. Imobil ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. 1. Restituire în natură.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 1254 (05.06.2006)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Legea nr. 10/2001 – art. 16 alin. 1 – Anexa 2 lit. a pct. 3

Legea nr. 247/2005 – Titlul I, art. 2

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, imobilele ce au destinaţia arătată la anexa nr. 2 lit. a, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public se restituie foştilor proprietari cu obligaţia menţinerii afectaţiunii, pe o perioadă de 3 ani de la data emiterii dispoziţiei sau deciziei, Legea nr. 247/2005 realizând repunerea persoanelor îndreptăţite în termenul de contestare a actului emis de unitatea deţinătoare.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia nr. 1254/R din 5 iunie 2006

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la data de 28.12.2005 sub nr. 462/2006, reclamanţii L.A., H.B.-S. şi L.M., au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 157/4.03.2004 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor Bucureşti şi au solicitat anularea acestei dispoziţii şi restituirea în natură a imobilului revendicat, situat în oraşul C.C. judeţul Arad, înscris în C.F. 720 C.C., nr.top.163/A, în care îşi are sediul Poliţia Oraşului C.C.

A mai solicitat intabularea imobilului în cartea funciară conform cotelor de proprietate care rezultă din certificatul de calitate de moştenitor nr. 89/22 mai 2000 – L.A., H.B.S. – 3/8 părţi şi L.M. – 5/8 părţi.

Reclamanţii au arătat că au formulat în termen legal notificare în temeiul Legii nr.10/2001 prin care au revendicat imobilul din litigiu, iar pârâtul M.A.I. a emis Dispoziţia nr. 157/2004 la aproape 3 ani de la trimiterea notificării, dispoziţie prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, stabilindu-se dreptul lor la despăgubiri, în concordanţă cu dispoziţiile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 289 din 8 martie 2006, Tribunalul Arad a admis contestaţia formulată de reclamanţi, a modificat dispoziţia atacată în sensul că a obligat pârâtul să restituie în natură reclamanţilor imobilul în discuţie, compus din casă şi teren în suprafaţă de 1930 mp. şi a fost îndrumat Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară să procedeze la intabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor în cartea funciară.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, conform căreia reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a imobilului ce a constituit în trecut proprietatea antecesoarei lor şi astfel a obligat pârâta să restituie imobilul pe care-l ocupă în prezent.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul solicitând modificarea hotărârii recurate numai în ceea ce priveşte păstrarea afectaţiunii imobilului pe o perioadă de 3 ani, în conformitate cu art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 modificat prin Legea nr. 247/2005.

S-a învederat că în imobilul restituit reclamanţilor îşi are sediul Poliţia Oraşului C.C., iar textul de lege invocat permite păstrarea afectaţiunii imobilului pe o perioadă de 3 ani, după data restituirii către proprietar.

Instanţa a găsit întemeiat recursul, l-a admis ca atare, pentru următoarele considerente:

Conform art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor având destinaţii arătate în Anexa 2 lit. a proprietarilor sau moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani.

În speţa de faţă imobilul ce se restituie reclamanţilor este ocupat de pârâtă şi este folosit ca sediu al Poliţiei oraşului C.C., fapt ce se încadrează în prevederile Anexei 2 la art. 16 pct. 3 din Legea nr. 10/2001.

Această obligaţie de a păstra afectaţiunea imobilului pe o perioadă de 3 ani de la data la care acesta a fost restituit este instituită de lege în sarcina proprietarului căruia i se restituie bunul.

Tags: Legea nr. 247/2005, Legea nr.10/2001

Pensie – bază de calcul. Includerea sporurilor cu caracter permanent.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 833 (05.04.2006)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Sporurile cu caracter permanent, prevăzute în contractul colectiv de muncă, cum ar fi sporul pentru ore de noapte, pentru activitatea prestată în zilele de sărbători legale etc. se includ în baza de calcul a pensiei, conform art. 164 alin. 2 din Legea nr. 19/2000.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă – complet specializat de litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 833 din 5 aprilie 2006

Prin sentinţa civilă nr. 1362 din 7 noiembrie 2005, Tribunalul Arad a admis contestaţia intentată de contestatorul C.M. şi a anulat decizia nr. 1241480 din 6.05.2005 emisă de intimata Casa Judeţeană de Pensii A.

Totodată pârâta a fost obligată la emiterea unei noi decizii de pensionare care să ţină cont de sporul cu caracter permanent de care a beneficiat contestatorul.

Recursul declarat de pârâtă a fost motivat în drept cu prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., iar în fapt s-a susţinut că prima instanţă, cu nesocotirea art. 164 din Legea nr. 19/2000 a luat în considerare pentru perioada 1992 – 2001 sporurile pentru ore festive cap secţie, ore de noapte şi pentru conducere simplificată care nu au avut un caracter permanent.

Potrivit textului de lege menţionat, la determinarea punctajelor anuale, până la intrarea în vigoare a Legii (1.04.2001) se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă, astfel:

a) salariile brute, până la 1.07.1977;

b) salariile nete de la 1.07.1977 şi până la 1.01.1991;

c) salariile brute cu începere de la 1.01.1991.

În urma examinării cauzei, atât prin prisma motivelor invocate în scris cât şi în limitele conferite de art. 3041 C. pr. civ., se constată că recursul nu este fondat urmând a fi respins întrucât susţinerile formulate nu se încadrează în cerinţele art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Prin contestaţia introductivă C.M. a solicitat anularea deciziei de pensionare emise de pârâta Casa Judeţeană de Pensii A., întrucât la calculul drepturilor cuvenite nu au fost avute în vedere sporurile cu caracter permanent pe care le-a realizat, dar care nu au fost înscrie în carnetul de muncă.

Potrivit expertizei contabile aflate la dosarul primei instanţe, contestatorul a beneficiat, cu caracter permanent de sporuri cu activitatea prestată în zilele de sărbătoare, pentru cap de secţie, ore de noapte şi pentru conducere simplificată, care i-au fost acordate în conformitate cu contractul colectiv de muncă.

În această situaţie, conform prevederilor art. 10 din Legea nr. 49/1992 care a modificat vechea Lege a pensiilor nr. 3/1977, sporurile cu caracter permanent prevăzute în contractul colectiv de muncă reprezintă sporuri ce trebuie incluse în baza de calcul a pensiei, cum în mod just a apreciat şi instanţa de fond când a interpretat acest text legal, coroborat cu prevederile art. 164 din Legea nr. 19/2000.

Pentru considerentele expuse s-a apreciat ca nefondat recursul declarat în cauză.

Tags: asigurări sociale, Legea nr.19/2000

Competenţă materială. Drepturi salariale magistraţi

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 14 (06.12.2006)
Autor: Curtea de Apel Iasi
Domenii asociate: competenţă materială

Pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege.

Drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege, salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială (art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor).

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui , sub nr. 4578/89/2006, în urma trimiterii conform încheierii nr. 23/04 aprilie 2006 a Curţii de Apel Iaşi, ca urmare a cererilor de abţinere formulate de judecătorii Tribunalului Iaşi, reclamanţii: S.M. ş.a. în contradictoriu cu pârâţii: Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Iaşi, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Galaţi şi Ministerul finanţelor Publice, au solicitat obligarea primilor trei pârâţi la plata drepturilor salariale de 30% din indemnizaţia de încadrare lunară pentru perioada 22 februarie 2003-30 aprilie 2004, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii, şi de 40% pentru perioada 01 mai 2004-31 decembrie 2004, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii.

S-a mai solicitat obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii acestor drepturi şi cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Iaşi prin încheierea din 23.04.2006 investeşte Tribunalul Vaslui, urmare admiterii cererilor de abţinere formulate de judecătorii Tribunalului Iaşi cu judecarea acţiunii introduse de reclamanţii S.M. ş.a..

Prin sentinţa civilă nr. 1677 din 07.09.2006 Tribunalul Vaslui declină competenţa de soluţionare a acţiunii, în favoarea Judecătoriei Iaşi, cu următoarea motivare:

Obiectul cererii îl constituie acordarea de despăgubiri, rezultată din salarizarea inegală a unor magistraţi aflaţi în aceeaşi situaţie.

Reclamanţii susţin că, tratamentul diferenţiat de salarizare creat prin lege între magistraţii care efectuează urmărirea penală şi judecata faptelor de corupţie şi ceilalţi magistraţi, constituie o discriminare pe criteriul categoriei sociale, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, şi cum cererea reclamanţilor este întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din actul normativ sus arătat, instanţa apreciază că prezentul litigiu nu este un conflict de muncă, discriminarea nu este creată de angajator ci de legiuitor, drept pentru care admite excepţia necompetenţei materiale şi dispune declinarea la instanţa de drept comun, respectiv la Judecătoria Iaşi.

Judecătoria Iaşi prin sentinţa civilă nr. 12.147 din 13.11.2006 admite excepţia de necompetenţă materială a instanţei. Declină competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Constată ivit conflict negativ de competenţă şi în temeiul art. 21 Cod procedură civilă înaintează cauza pentru soluţionarea acestuia la Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă.

În soluţionarea excepţiei judecătoria a reţinut că determinarea obiect ului cauzei aparţine reclamantului, instanţa fiind obligată a se pronunţa cu privire la obiectul pricinii cu care este investită. Atât din petitul acţiunii, cât şi din motivarea în drept dată de reclamanţi, care nu sunt persoane fără pregătire juridică, reiese fără dubiu că aceştia înţeleg să promoveze un litigiu de muncă, care potrivit art. 2 pct. 1 lit. „c” Cod procedură civilă este de competenţa de primă instanţă a tribunalului.

Curtea stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui – complet specializat pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Soluţionarea conflictului negativ de competenţă impune examinarea de Curte a două aspecte:

> competenţa materială determinată de obiectul litigiului;

> competenţa teritorială.

Sub aspectul competenţei materiale, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art. 281 din Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă.

Conform art. 68 lit. „a” din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, mai sunt considerate conflicte de drepturi şi conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă.

Articolul 154 din Codul muncii prevede că salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat, iar potrivit art. 155 din acelaşi act normativ, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.

În speţă, reclamanţii în calitate de angajaţi ai primilor trei pârâţi solicită plata de despăgubiri constând din drepturile salariale rezultate prin aplicarea sporului de 30%, respectiv 40% acordate discriminatoriu numai unei categorii de magistraţi.

Având în vedere că pretenţiile reclamanţilor vizează modul de reglementare a raporturilor de muncă, respectiv salarizarea acestora în raport de aceeaşi categorie de personal din cadrul Ministerului Justiţiei, litigiul îmbracă forma unui conflict de drepturi, iar potrivit art. 2 lit. „c” din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare aparţine tribunalului.

Curtea are în vedere dispoziţiile art. 295 al. 2 Codul muncii care prevăd:

„Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective”.

Codul muncii instituie dreptul comun în materia raporturilor de muncă şi dispoziţiile privind „salarizarea” includ şi remuneraţia magistraţilor reglementată prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor conform art. 74, care prevede că pentru activitatea desfăşurată judecătorii, în speţă au dreptul la o remuneraţie, iar „drepturile salariale” nu pot fi diminuate decât în cazurile prevăzute de lege, iar „salarizarea” se stabileşte prin lege specială.

Cum dispoziţiile ce stabilesc drepturile salariale ale judecătorilor nu cuprind reglementări speciale privind jurisdicţia muncii, sunt aplicabile prevederile dreptului comun , Codul muncii şi Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

Pentru considerentele expuse Curtea stabileşte competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Vaslui – complet specializat, fiind incident şi art. 35 al. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În ce priveşte competenţa teritorială, Judecătoria Iaşi a aplicat corect art. 33 al. 1 Cod procedură civilă atunci când a stabilit că revine instanţei din raza teritorială a celei căreia i s-a trimis cauza.

Instanţa are în vedere că prin încheierea din 23.04.2006 Curtea a statuat irevocabil asupra problemelor de drept, ca instanţă superioară în grad, atât în ce priveşte competenţa teritorială, prin admiterea cererii de abţinere, dar şi a celei materiale prin trimiterea la o instanţă de acelaşi grad cu Tribunalul Iaşi.

Pentru considerentele expuse instanţa a stabilit sub aspect teritorial şi material competenţa în favoarea Tribunalului Vaslui, conform dispozitivului hotărârii.

Tags: competenţă materială

Obiectul judecătii

Tip: Decizie
Nr./Dată: 174 (06.12.2006)
Autor: Curtea de Apel Iasi
Domenii asociate:
Organizare judecătorească
În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii (art. 129 alin 6 din Codul de procedură civilă).

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui la data de 25 noiembrie 2005, precizată şi completată, reclamantul I. F. a chemat în judecată pârâţii Primarul şi Primăria comunei Ciocani, judeţul Vaslui, B.C., executorul judecătoresc S.I.M., C.V.I. pentru a fi obligaţi la plata daunelor morale şi materiale în valoare totală de 80 miliarde lei (ROL).

Reclamantul a susţinut că prin executarea silită efectuată de executorul judecătoresc la cererea creditorului B.C., cu participarea lui C.I., la data de 19 octombrie 2005, i s-au cauzat daune materiale constând în deposedarea de imobilul proprietatea sa şi a bunurilor menţionate în cererea completatoare în valoare de 50 miliarde lei (ROL). Solicită reclamantul şi daune morale în valoare de 30 miliarde lei constând în lipsire de locuinţă şi resurse financiare situaţia familială.

Cauza s-a conexat cu dosarul nr. 223/2006 al Judecătoriei Vaslui în care părţi sunt reclamantul şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui ce are ca obiect daune în valoare de 50 miliarde lei (ROL) cu care urmează a fi despăgubită şi Asociaţia Agricolă „Albina” al cărei preşedinte este.

Reclamantul indică acelaşi izvor al daunelor, executarea silită din 19 octombrie 2005 cu privire la care a sesizat parchetul, motivat de săvârşirea de infracţiuni de participanţii la executare, cereri ce nu au fost soluţionate.

Tribunalul Vaslui prin sentinţa civilă nr. 971 din 23 iunie 2006, respinge acţiunea cu următoarea motivare:

Reclamantul nu a precizat în concret pentru fiecare pârât ce sumă pretinde şi ce reprezintă aceasta.

Reţine instanţa de fond că reclamantul a specificat unele bunuri materiale, care a fost ridicate ca urmare a unei executări silite, în baza unui titlu executoriu fără a specifica dacă titlul executoriu a fost desfiinţat sau nu.

În aplicarea art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă tribunalul constată că are competenţa de a judeca cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, iar reclamantul nu a făcut nici o dovadă că s-ar afla într-o situaţie de genul acesta.

Instanţa reţine că acţiunea nu este întemeiată.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Vaslui a declarat apel reclamantul, invocând următoarele motive:

– judecata a avut loc în lipsă, nu cunoaşte lucrările dosarului;

– proba cu înscrisuri şi martori nu a fost administrată pentru a-şi dovedi pretenţiile precizate în cererile depuse la dosar.

Analizând lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Reclamantul se afla în stare de detenţie, fiind citat în Penitenciarul Vaslui pentru termenele de judecată, la judecata în primă instanţă şi pentru data de 16 mai 2006, când au avut loc dezbaterile în fond. Reclamantul, prin cererile adresate instanţei, a precizat obiectul acţiunii şi temeiul de drept art. 998 Cod civil şi art. 999 Cod civil.

În baza rolului activ, conform art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă, judecătorul are obligaţia de a solicita părţilor să prezinte explicaţii oral sau în scris, precum şi să pună în dezbatere orice împrejurări de fapt ori de drept chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

Instanţa de prim grad trebuia să ceară reclamantului, potrivit dispoziţiilor citate, toate explicaţiile necesare, fără a se limita în a constata că nu şi-a precizat pretenţiile cu privire la fiecare pârât, cât şi dacă titlul executoriu este desfiinţat.

Faţă de precizările la cererea de chemare în judecată şi temeiul de drept art. 998 şi 999 Cod civil curtea constată că tribunalul nu s-a pronunţat asupra a ceea ce a fost învestit, fiind încălcat art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă.

Reclamantul a solicitat stabilirea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru prejudiciul cauzat prin executarea silită ce a avut loc la 19 octombrie 2005, de participanţii la executare şi de parchet pentru că nu a cercetat „abuzurile” săvârşite de aceştia.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, reţinându-se în cuprins că reclamantul nu a făcut dovada producerii prejudiciului prin „erori judiciare” cu trimitere la art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă, în ce priveşte competenţa în primă instanţă a tribunalului.

Pârâţii în proces sunt persoane fizice şi juridice, autorităţi publice, primarul, primăria şi parchetul. Precizarea de către reclamant a temeiului de drept ( art. 998, art. 999 Cod civil) face incident în cauză art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice pentru pârâţii – persoane juridice, cu referire la actele normative ce stabilesc drepturile şi obligaţiile organelor lor, respectiv Legea administraţiei publice locale nr. 215.

Potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954 :

1. ”Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile sale prin organele sale;

2. Actele juridice făcute de organele persoane juridice în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele persoanei juridice însăşi;

3. Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării lor”.

Tribunalul, ca instanţă de prim grad, judecă, conform art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă :

– procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect au o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepţiile prevăzute în textul citat, între care nu se încadrează acţiunea în daune;

– lit. h – cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, ce fac incidente şi prevederile art. 504 Cod procedură penală.

Cadrul procesual stabilit de reclamant prin precizările la acţiune prin cererea de la fila 39 dosar fond, prin indicarea faptei cauzatoare de prejudicii, a valorii pagubei, impune pentru instanţa de judecată atât pentru pârâţi – persoane fizice, cât şi cele juridice, stabilirea celorlalte elemente componente ale răspunderii civile delictuale, autorul faptei ilicite – vinovăţia şi a legăturii cauzale.

Sub aspectul valorii obiectului cererii tribunalul este competent ca instanţă de prim grad, în materie civilă.

Reclamantul nu şi-a întemeiat cererea „pe eroare judiciară”, cum greşit reţine tribunalul ce ar face incident art. 2 pct. 1 lit. h Cod procedură penală, deşi parte în proces este şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui.

Un proces penal nu a avut loc, iar daunele morale şi materiale cerute au izvorul indicat în executarea silită din 19 octombrie 2005, iar pentru parchet, pentru că în limita atribuţiilor conferite prin lege nu a desfăşurat activitatea pentru care a fost sesizat.

Pentru considerentele expuse în temeiul art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pe fond, pentru a se pronunţa asupra a ceea ce a fost învestită (art. 998, art. 999 Cod civil).

Tags: obiect

Contravenţie. Proces-verbal. Lipsa menţiunii privind motivul pentru care contravenientul nu a semnat procesul-verbal

Tip: Decizie
Nr./Dată: 207/2005 (08.03.2005)
Autor: Tribunalul Vaslui
Domenii asociate: contravenţii

În cazul în care contravenientul nu este de faţă la întocmirea actului de constatare a contravenţiei, refuză să semneze sau nu poate semna, agentul constatator are obligaţia să facă menţiune despre aceste împrejurări iar procesul-verbal trebuie semnat de cel puţin un martor. În caz contrar, actul este lovit de nulitate, conform art. 19 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 2955 din 23.11.2004 Judecătoria Bârlad (Burlibaşa Nicolae) a respins ca nedovedită plângerea contravenţională formulată de petentul B.M. împotriva procesului-verbal de contravenţie încheiat la data de 06.07.2004 de Direcţia Silvică Vaslui – Ocolul Silvic Bârlad, reţinând că în cauză nu s-a făcut proba contrarie faptelor menţionate de agentul constatator.

Tribunalul Vaslui, prin decizia civilă nr. 207 din 8 martie 2005 a admis recursul declarat de contravenient, a modificat în tot hotărârea recurată, a admis plângerea contravenţională, a anulat procesul-verbal de contravenţie şi a exonerat petentul de plata amenzii aplicată.

S-a constatat că procesul-verbal de contravenţie este lovit de nulitate întrucât a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 19 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, agentul constatator nu a consemnat dacă contravenientul a fost sau nu de faţă la momentul încheierii procesului-verbal sau dacă a refuzat să-l semneze pentru a se putea verifica motivul pentru care acesta nu a semnat procesul-verbal şi dacă era necesar să se apeleze la un martor.

Tags: proces-verbal de contravenţie