Contractul de time-sharing

 Contractul de time-sharing

 Nistor Tudor – Ioan ,

 student Universitatea ,,Petru Maior’’

Drept anul II, Tg. Mureş 2010

                                                                        *Coordonator Lacrima Rodica Boila

 

 

          1.Terminologie

Expresia englezească time sharing, inedită în materia dreptului, este împrumutată din domeniul informaticii, în cadrul căreia desemnează „un sistem sau serviciu în care un număr de abonaţi folosesc simultan din locuri diferite un singur calculator” [1] sau „o tehnică de utilizare simultană a unui calculator pornind de la mai multe terminale, fiecărui utilizator acordându-i-se o «felie» de timp” [2].

Această expresie, cu înţelesul de divizare a timpului, a pătruns din domeniul informaticii în cel al dreptului, mai întâi în Statele Unite ale Americii, unde, pe lângă sensul originar, a dobândit altul mai larg, şi anume, „deţinerea sau închirierea în comun a unei proprietăţi vacante de către mai multe persoane care o ocupă pe rând pe o perioadă determinată” [3].

În Franţa, expresia time sharing, considerată un anglicism, a fost înlocuită prin autohtonul temps partagé, chiar în domeniul informaticii. În ceea ce priveşte domeniul dreptului, deşi nu se întrebuinţează nici englezescul time sharing, nici franţuzescul temps partagé, doctrina a relevat apariţia unei noi forme a dreptului de proprietate, cu un conţinut cvasiidentic proprietăţii în sistem time sharing din dreptul american, şi anume, de proprietatea exercitată în comun asupra unor imobile cu destinaţia de locuinţe secundare, de către mai multe persoane care au, pe perioade determinate, folosinţa succesivă a imobilelor, folosinţă care decurge din calitatea lor de proprietari.

 

2. Cadru Normativ. Geneza. Directiva 94/97/CE. Directiva 2004/122/CE

Începând cu anul 1990, asociaţii ale consumatorilor, au sesizat Parlamentul şi Consiliul Europei asupra numeroaselor reclamaţii referitoare la dreptul de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau mai multor bunuri imobile, în special asupra situaţiei din Spania, ţară lipsită de legislaţie care să protejeze consumatorul în această privinţă. Ca urmare a acestor sesizări, în septembrie s-a organizat un simpozion care a reunit consumatori şi specialişti în protecţia consumatorilor. Simpozionul a fost urmat de o conferinţă a experţilor în domeniu, iar apoi de economic şi social. În urma dezbaterilor, la 5 septembrie 1993, s-a publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) un text de lege propus de Comisie pentru a remedia situaţia în acest domeniu, iar la 25 octombrie 1994, Consiliul de Miniştri, după o dezbatere care a durat 4 ore, adoptă cu majoritate calificată, textul final al directivei.

Directiva 94/47/CE a Parlamentului european şi a Consiliului din data de 26 octombrie 1994 privind protecţia dobânditorului pentru diverse aspecte ale contractului privind achiziţionarea unui drept de folosinţă pe o perioadă determinată, de bunuri imobile a avut ca scop constituirea unei baze comune pentru amenajarea unei mai bune protecţii a consumatorului, mai presus de prevederile contractuale, în diferitele state membre ale UE. Această directivă a fost dezvoltată din dreptul consumatorilor, tinzând să reacţioneze împotriva practicilor dubioase constatate, în scopul armonizări legislaţiilor naţionale, a reducerii dezacordurilor dintre ele precum şi pentru a preveni riscul apariţiei unei concurenţe patologice. Această din urmă preocupare vrea să remedieze dezechilibrele constatate.

În data de 23 iunie 2004, Parlamentul României a adoptat legea nr. 282 , privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale  contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare [4].

În articolul 16 al legii se face menţiunea că s-a făcut o transpunere a Directivei 94/47/CEE privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe timp parţial a unor bunuri imobiliare [5].

Interesant este faptul că, acest tip de contract ,,time-sharing’’ cade în momentul de fata sub incidenţa legii mai sus mentionată, lege care transpune o directivă europeană recent abrogată (94/97/Ce). Asadar această directivă este abrogată în prezent de către Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protectia consumatorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durata limitată, la contractele privind produsele de vacantă cu drept de folosinţă pe termen lung, precum şi la contractele de revânzare şi de schimb.[6]

Potrivit expunerii de motive, directiva a fost adoptată în contextul în care turismul joacă un rol din ce în ce mai important în economiile statelor membre.

Adoptarea directivei 2008/122/CE a fost impusă de apariţia noilor produse de vacanţă, precum şi de anumite tranzacţii referitoare la dreptul de folosinţă a bunurilor pe durata limitată, precum contractele de revânzare şi contractele de schimb. Trebuie sa avem în vedere şi  lacunele existente în vechea  reglementare, care au creat cazuri de denaturare substanțială a concurenței și au cauzat probleme grave consumatorilor, împiedicând astfel funcționarea corespunzătoare a pieței interne.

Directiva nu aduce atingere legislaţiei nationale referitoare la: căile de atac prevăzute în dreptul contractual general, înregistrarea bunurilor imobile sau mobile, precum si transferul bunurilor imobile, regimul de autorizare, determinarea naturii juridice a drepturilor care fac obiectul contractelor reglementate de prezenta directivă.

Dispoziţiile Directivei 2008/122/CE se aplică raporturilor dintre „consumatori” şi „comercianţi”, aşa cum sunt aceste două noţiuni definite în Directivă. Astfel, consumator înseamnă „orice persoană fizică care acţionează în scopuri care nu sunt legate de activităţile sale comerciale, de afaceri, artizanale sau profesionale”; iar comerciantul este definit ca „orice persoană fizică sau juridică ce acţionează în scopuri legate de activitatea sa comercială, de afaceri, artizanală sau profesională și orice persoană care acţionează în numele sau în folosul unui comerciant”.

În plus, Directiva 2008/122/CE conţine dispoziţii importante în ceea ce priveşte condiţiile de publicitate şi informaţiile precontractuale pe care comercianţii trebuie să le ofere consumatorilor, care trebuie să fie suficient de clare, inteligibile şi suficiente. Directiva cuprinde 6 anexe, dintre care 4 conţin formulare standard de informaţii referitoare la fiecare dintre contractele avute în vedere, şi câte una având ca obiect formularul standard separat de denunţare unilaterală pentru facilitarea exercitării dreptului de denunţare unilaterală a contractului şi, respectiv, tabel de corespondenţă între dispoziţiile prezentei directive şi directiva abrogată.

Un articol relevant din Directiva 2008/122 se referă la instituirea unui termen de 14 zile calendaristice înăuntrul căruia consumatorul îşi poate exercita dreptul de denunţare unilaterală a contractului, în cazul în care i-au fost încălcate drepturile conferite prin Directivă. De asemenea, în cazul în care își exercită dreptul de denunţare unilaterală a contractului, consumatorul nu suportă niciun cost și nici nu este răspunzător pentru plata vreunei sume aferente eventualelor servicii prestate înainte de denunţarea unilaterală a contractului.

Directiva 2008/122/CE interzice expres efectuarea unor plăţi în avans, această noţiune având un conţinut complex şi diferenţiat în funcţie de tipul de contract la care se referă, după cum urmează: în ceea ce priveşte contractele privind dreptul de folosintă a bunurilor pe durată limitată, contractele privind produsele de vacanţă cu drept de folosintă pe termen lung și contractele de schimb, sunt interzise orice plăţi în avans, precum şi acordarea de garanţii, rezervarea de  bani prin intermediul conturilor, recunoașterea explicită a datoriilor, precum și orice alte plăţi efectuate de consumator către comerciant sau către orice alt terţ înainte de sfârșitul termenului de denunţare unilaterală a contractului, aşa cum este acesta stabilit în Directiva 2008/122/CE.

În cazul în care consumatorul își exercită dreptul de denunţare unilaterală a contractului privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată sau a contractului privind produsele de vacanţă cu drept de folosinţă pe termen lung, orice contract de schimb care depinde de acesta sau orice alt contract accesoriu este reziliat în mod automat, fără costuri pentru consumator.

Tot prin directivă se mai reglementează limba în care va fi redactat contractul şi legea aplicabilă contractului, pentru situaţia în care bunul la care se referă este situat pe teritoriul unui stat membru.

Potrivit principiului subsidiarităţii, textul lasă statelor membre posibilitatea de a stabili sancţiunile care vor fi aplicate în cazul nerespectării normelor imperative adoptate pentru transpunerea directivei precum şi pentru reglementarea altor aspecte ale contractelor, în special asupra naturii juridice a dreptului care dă vocaţie la folosinţa bunului.

În ceea ce priveşte ţara noastră, acesta îşi va armoniza legislaţia cu prevederile  Directivei, prin adoptarea unei legi, care in momentul de fata este avută in vedere de către Asociatia Nationala a Protectiei Consumatorului. Conform art.16 alin(1) statele membre sunt obligate să adopte şi să publice până la 23 februarie 2011, actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a implementa noua Directivă.

 

 

3.Aplicaţii ale contractului de time-sharing în România, înainte de 2004

După cum era de aşteptat, lipsa dispoziţiilor în domeniu a generat în practică foarte multe litigii, multe firme oferind produse de turism similare unui drept de folosinţă pe perioadă determinată asupra unui imobil, dar prin publicitate mincinoasă sau chiar prin înşelătorie fapt care a denaturat acestă modalitate de turism.

În presă din acea perioadă au tot apărut numeroase articole referitoare la acte de înşelătorie în care se utiliza conceptul de „time-sharing”. Un prim exemplu este ziarul „Monitorul” din data de 17 noiembrie 2001 în care se prezintă situaţia unei societăţi comerciale, Solo Marketing SRL, care pretindea că vinde dreptul de folosinţă pentru o săptămână anual a unei locuinţe în Spania. În urma cercetărilor efectuate de Poliţie şi Garda Financiară, s-a constatat că respectiva societate comercială a înşelat un număr de 62 de persoane, prejudiciul înregistrat fiind de 125.996 RON.

O altă aplicare a contractului de time-sharing este oferită de Regia Autonomă „Loteria Naţională” care începând cu anul 1995 a lansat o nouă emisiune de loz în plic, denumită „Vila de aur”[7]. Prospectul publicitar îl informează pe cititor de faptul că acest sistem conferă câştigătorului dreptul de proprietate, pentru o perioadă de o săptămână dintr-un an, asupra unui apartament cu trei camere, mobilat şi utilat cu aparatură electronică şi electrocasnică, situat într-o vilă de lux din Poiana Braşov. Lozurile câştigătoare au înscrise vilele, apartamentele precum şi perioadele de proprietate. Dreptul de proprietate poate fi vândut, închiriat, cesionat sau transmis ca moştenire, întreţinerea apartamentului fiind asigurată contra unei sume fixe anuale.

Încă din acea perioadă, se naşte în literatura de specialitate[8] ideea că dreptul asupra acestor locuinţe este un drept de proprietate, născându-se astfel o nouă modalitate juridică a dreptului de proprietate, şi anume proprietatea periodică construcţie juridică definită ca fiind o „modalitate a dreptului de proprietate, în cadrul căreia fiecare titular exercită în nume şi în interes propriu prerogativele dreptului său de proprietate pe perioade determinate, care se repetă succesiv şi perpetuu, la intervale regulate, presupunând cel puţin doi titulari care pot fi persoane fizice sau juridice, inclusiv statul, între care nu există nici un raport juridic.[9]” Sorgintea dreptului de proprietate periodică se consideră a fi emisiunea de loz în  plic intitulată „Vila de aur”, iniţiată de Regia Autonomă „Loteria Naţională”.

Specific acestei modalităţi juridice este faptul că fiecare proprietar exercită prerogativele dreptului său asupra unui bun, pe perioade determinate, care se repetă succesiv şi la intervale regulate. Actele de conservare şi de administrare privesc numai pe proprietar în parte, iar actele materiale asupra bunului pot fi făcute nestingherit de către proprietar cu privire la întregul bun, dar numai pe perioada dreptului său.

Cheltuielile de întreţinere revin fiecărui proprietar proporţional tranşei sale de timp. Totodată, proprietatea periodică odată constituită prin voinţa fiecărui proprietar, devine obligatorie şi partajarea ei nu este cu putinţă, fiind posibilă doar consolidare, adică dobândirea tuturor tranşelor de timp iniţial convenite, dreptul devenind astfel pur şi simplu.

După cum se poate observa,  reglementarea acestui drept de proprietate a fost făcută pentru prima printr-o formă de publicitate dată de o regie autonomă, specializată în organizarea jocurilor de noroc. Privind din acest aspect, întelegem de ce era absolut necesară integrarea prevederilor primei Directivei şi armonizarea legislaşiei româneşti cu cea a Uniunii Europene.

 

4.Cadrul juridic oferit de legea 282/ 2004

            Legea nr.282/2004 oferă măsuri legale de protejare a dobânditorilor unui drept de utilizare, pe perioadă determinată, a unor bunuri imobiliare. Formularea este largă, şi tocmai de aceea, în practică, s-au ridicat numeroase probleme legate atât de obiectul acestui drept cât şi legate de natura juridică a raporturilor obligaţionale contractuale. (se asteapta acum transpunerea noii directive in legislatia romaneasca, respectiv Directiva 2008/122/CE, care aduce cateva modificari majore, care tin sa completeze lacunele din vechea directiva).

Pentru a lămuri aceste aspecte, este necesară studierea atentă a textului de lege din mai multe puncte de vedere, în primul rând deoarece se observă o serie de neconcordanţe la nivel terminologic. Când denumeşte contractul, în art. 3, lit.a, legiuitorul român specifică faptul că acesta priveşte un “drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare”, ceea ce pare a restrânge încă de la început aria drepturilor transmise la acest unic drept, cu toate că, în continuare menţionează că prin acest contract se constituie sau se transferă “un drept real sau orice alt drept care priveşte folosinţa unuia ori mai multor bunuri imobiliare”.

Tot cu privire la acest aspect, trebuie să se analizeze dacă traducerea termenului de time-sharing este cea mai potrivită sau într-adevar legiuitorul a folosit deliberat această sintagmă. În ţările în care au fost încheiate contracte având un asemenea obiect denumirile au apărut, la rândul lor, ca fiind diverse: Interval Ownership, Teilzeiteigentum, multipropriété, propriedad periodica etc. Apare întrebarea dacă art. 3, lit.a se referă la posibilitatea transmiterii dreptului de proprietate prin contractul de time-sharing sau ar trebui să înţelegem, aşa cum sugerează denumirea lui, că de fapt contractul are ca obiect doar un drept de utilizare, adică un drept de folosinţă? Mergând mai departe, ne întrebăm: care este natura juridică a dreptului transmis prin contract – drept real sau drept de creanţă, având în vedere faptul că Legea nr. 282/2004 nu face această precizare? Problema prezintă o deosebită importanţă, deoarece legea prevede obligativitatea ofertantului de a furniza dobânditorului informaţii complete şi detaliate cu privire la bunul oferit în cadrul unui prospect (art. 4, alin.1), care trebuie să includă în conţinutul său, pe lângă descrierea imobilului şi alte asemenea informaţii prevăzute în anexa legii, şi precizări legate de natura juridică a dreptului conferit prin contract şi condiţiile de exercitare a acestuia în statul pe teritoriul căruia este situat bunul.

Dacă alegem să considerăm dreptul de time-sharing ca fiind un drept de proprietate în cadrul căruia fiecare titular exercită prerogativele dreptului său în decursul unor perioade determinate care se repetă succesiv, la intervale regulate, trebuie stabilit dacă ne aflăm în prezenţa unui drept de proprietate pur şi simplu sau a unui drept de proprietate afectat de modalităţi.

Dreptul de proprietate este pur şi simplu atunci când are o existenţă certă[10] şi când aparţine unui singur titular, care exercită toate cele trei atribute ale proprietăţiii: usus, fructus şi abusus. Dacă existenţa certă a dreptului se regăseşte şi la time-sharing, însă de esenţa acestuia este tocmai lipsa caracterului exclusiv, de unde rezultă că dreptul de time-sharing nu este un drept de proprietate pur şi simplu, deci putem să concluzionăm faptul că suntem în prezenţa unui drept de proprietate afectat de modalităţi.

În doctrină, opinia cvasiunitară este aceea că modalităţile dreptului de proprietate sunt următoarele: proprietatea rezolubilă, anulabilă, comună cu formele sale (pe cote-părţi obişnuită sau temporară, pe cote-părţi forţată şi perpetuă şi în devălmăşie).

Proprietatea revocabilă este aceea modalitate juridică a dreptului de proprietate care exprimă situaţia de incertitudine vremelnică a acestui drept, ameninţat cu pierderea sa în cazul îndeplinirii unei condiţii rezolutorii sau în cazul admiterii acţiunii în anulare. Acestă modalitate juridică cuprinde două forme: proprietatea rezolubilă şi proprietatea anulabilă, când dreptul de proprietate a fost dobândit în baza unui act anulabil- nul relativ[11].

Proprietatea în sistem time-sharing se aseamănă cu proprietatea revocabilă prin faptul că, în abele cazuri, prerogativele dreptului se exercită asupra întregului bun, obiectul şi însuşi dreptul rămânând nefracţionate.

Deosebirea esenţială este aceea că proprietatea în time-sharing are o existenţă certă, în timp ce proprietatea revocabilă este nesigură în ceea ce priveste existenţa sa, fiind supusă riscului dispariţiei.

În cazul proprietăţii comune titularii dreptului exercită prerogativele lor împreuna şi concomitent, dar în cazul time-sharing-ului fiecare exercită singur şi în mod exclusiv prerogativele dreptului de proprietate. Astfel, se înregistrează diferenţe majore în raport de proprietatea  pe cote-părţi obişnuită sau temporară: de esenţa acestui tip de proprietate ţine caracterul ei temporar, art. 728 C. Civ. precizănd că “nimeni nu poate fi obligat a rămăne în indiviziune”, pe când, în cazul titularilor dreptului de time-sharing nu se pune problema ieşirii din indiviziune, pentru simplul motiv că aceştia nu sunt în indiviziune; în cazul coproprietăţii pe cote-părţi obişnuite sau temporare, cota-parte reprezintă măsura întinderii dreptului fiecărui coproprietar asupra bunului, în timp ce în cazul time-sharing-ului conceptul operaţional de bază constă în tranşa de timp în care fiecare titular exercită prerogativele dreptului său; dacă nu se înţeleg în ceea ce priveşte folosinţa bunului, coproprietarii, conform dreptului nostru, nu pot face partaj de folosinţă, având ca unică soluţie ieşirea din indiviziune pe de altă parte, coproprietarii exercită un drept continuu şi perpetuu, pe când dreptul de time-sharing nu este nici continuu, ci este periodic, şi nici perpetuu (contractul, conform Legii nr. 282/2004, se încheie “pe o durată minimă de 3 ani … pentru o perioadă determinată sau determinabilă a anului care nu poate fi mai mică de o săptămănă” – în lipsa unei dispoziţii maximale, în temeiul regulilor generale ale dreptului civil, putem spune că durata contractului poate fi determinată sau determinabilă, dar nu veşnică).

Proprietatea pe cote-părţi forţată şi perpetuă are ca obiect un bun sau o universalitate de bunuri care, prin natura lor, sunt destinate folosinţei commune a tuturor coproprietarilor neputând fi împărţite în natură, fără ca prin această operaţie juridică să nu devină improprii folosinţei căreia erau destinate iniţial. Spre deosebire, proprietatea în sistem time-sharing are ca obiect orice fel de bunuri, divizibile sau indivizibile.

O altă deosebire este aceea că, în timp ce proprietatea pe cote-părţi forţată şi perpetuă are, aşa cum arată şi denumirea, un caracter forţat (constituindu-se şi menţinându-se independent de voinţa coproprietarilor), proprietatea în sistem time-sharing se constituie printr-o manifestare de voinţă (contract aleatoriu, ca în cazul Lozului Vila de Aur)

Mai există o ultimă diferenţă între cele doua tipuri de proprietate. În timp ce primul are un caracter accesoriu şi ca urmare nu poate fi valorificat, instrăinat sau ipotecat decât odată cu dreptul principal, proprietatea în sistem time-sharing este un drept de sine stătător, nedepinzând de niciun alt drept.

Şi faţă de proprietatea comună în devălmăşie diferenţele sunt multiple. Un aspect important ce trebuie luat în calcul este faptul că această modalitate a dreptului de proprietate este aplicabilă doar în ceea ce priveşte regimul comunităţii de bunuri a soţilor, regim legal, pe când, în cazul dreptului de time-sharing acesta este obţinut prin manifestarea de voinţă a dobânditorilor, care pot fi personae fizice şi-sau juridice în număr de minim doi (nu maxim doi, ca în cazul soţilor).

Deasemenea, o altă diferenţă, este aceea că proprietatea comună în devălmăşie se naşte în virtutea legii, indifferent de voinţa soţilor, pe când proprietatea în time-sharing ia naştere prin manifestarea de voinţă a dobînditorului, aşă cum am spus şi într-un paragraf anterior. Mai trebuie precizat şi faptul că, în cazul proprietăţii în sistem time-sharing, titularul dispune în mod exclusiv de dreptul său de proprietate, pe când, în situaţia propietăţii comune in devălmăşie titularii nu pot dispune de dreptul lor decât cu consimţământul celuilalt, care de multe ori se presupune că există.

O ultimă deosebire este aceea că în cazul proprietăţii commune în devălmăşie, titularii nu cunosc nici întinderea dreptului lor şi nici bunurile în materialitatea lor, ceea ce nu este valabil si în cazul proprietăţii în sistem time-sharing.

Având în vedere aceste deosebiri de substanţă, unii autori susţin faptul că dreptul de time-sharing nu poate fi încadrat în nici una dintre modalităţile cunoscute ale dreptului de proprietate şi că suntem în prezenţa unei noi modalităţi, şi anume proprietatea periodică[12], în cadrul căreia “fiecare titular exercită în nume şi în interes propriu prerogativele dreptului său de proprietate pe perioade determinate, care se repetă succesiv şi perpetuu, la intervale regulate, presupunănd cel puţin doi titulari, care pot fi persoane fizice sau juridice (inclusiv statul), între care nu există nici un raport juridic[13].”

Raportată la caracteristica perpetuităţii dreptului de proprietate, noţiunea de proprietate periodică pare un non-sens. Într-adevăr, cu rare excepţii, care ţin de specificitatea proprietăţii intelectuale, dreptul de proprietate este un drept perpetuu, fie el simplu sau afectat de modalităţi. În ceea ce priveşte pretinsa proprietate temporară, aceasta este analizată numai ca modalitate de transmisiune temporară a utilizării unor bunuri şi nu pare a fi pusă în discuţie problema că folosinţa obiectului dreptului poate fi temporară, dar dreptul ca atare nu are cum să apară ca fiind periodic. Acest lucru trebuie luat în considerare cu atât mai mult cu cât se prevede posibilitatea ca bunul aflat în proprietate periodică poate fi vândut, închiriat, ipotecat, poate face obiectul unui contract de schimb între titularii de time-sharing asupra unor imobile sau perioade de timp diferite sau transmis prin moştenire, astfel încât dreptul se poate obţine prin acte juridice, dar şi prin fapte juridice, cum ar fi uzucapiunea. Dar ideea de proprietate periodică vine în contradicţie cu una dintre calităţile posesiei cerută pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, şi anume continuitatea. Pe de altă parte, doctrina este unanimă în a aprecia continuitatea în funcţie de natura bunului asupra căruia poartă dreptul ce se doreşte a fi uzucapat; extrapolând la specificul dreptului transmis prin contractul de time-sharing, considerăm că s-ar putea admite ideea unei continuităţi în discontinuitate, atâta vreme cât folosinţa s-ar exercita în decursul aceleiaşi perioade în fiecare an. Aceasta deoarece obiectul uzucapiunii ar fi, în cazul proprietăţii periodice, unul dual, referindu-se nu numai la drept în sine, ci şi la perioada de timp în care acesta se exercită, ţinând cont de faptul că dreptul nu poate fi conceput în afara perioadei de timp. În concluzie, în varianta admiterii posibilităţii uzucapiunii unui astfel de drept, s-ar impune statuarea unei noi condiţii, alături de cele existente, şi anume exercitarea folosinţei în aceeaşi perioadă în fiecare an.

În acest context, să fie dreptul transmis prin contractul de time-sharing un dezmembrămănt al dreptului de proprietate? Dreptul dobânditorului nu poate fi înscris în categoria dreptului de uz sau de abitaţie, deoarece uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie nu numai că nu pot înstrăina, dar nu pot nici măcar ceda dreptul lor, pe când dreptul de time-sharing poate fi înstrăinat, donat etc. Din acelaşi motiv nu poate fi vorba în cauză nici de un drept de uzufruct, deoarece, dacă uzufructuarul are dreptul sa cedeze beneficiul dreptului sau, el rămâne mai departe titular al dreptului de uzufruct şi răspunzător faţă de nudul proprietar (care păstrează după constituirea dreptului dispoziţia, transmiţănd doar posesia şi folosinţa), cedarea dreptului însuşi nefiind posibilă.

Referitor la posibila încadrare a dreptului de time-sharing în categoria dezmembrămintelor dreptului de proprietate, consider ca fiind necesară şi comparaţia acestuia cu instituţia emfiteozei (instituţie ce nu se mai regăseşte astăzi în sistemul nostru de drept), consacrată în opera compilatorilor justinieni ca fiind un drept real de folosinţă asupra terenului agricol al altuia, drept perpetuu şi transmisibil atât inter vivos, cât şi mortis causa, cu obligaţia corelativă a emfiteotului de plată periodică a folosinţei[14]. Emfiteoza a apărut ca o instituţie intermediară între proprietate şi uzufruct, deosebindu-se de cea dintâi prin aceea că exercitarea prerogativei dispoziţiei (abusus) de către emfiteot era condiţionată de existenţa unui acord prealabil din partea nudului-proprietar. În ceea ce priveşte delimitarea sa faţă de uzufruct sunt semnificative următoarele aspecte: emfiteotul dobândeşte în deplină proprietate toate fructele bunului prin simpla lor separaţie (separatio), în timp ce în cazul uzufructului, aproprierea se face prin perceptio; uzufructuarul beneficiază de cautio fructuaria, dreptul de folosinţă al emfiteotului nefiind însoţit de nicio garanţie reală de folosinţă a terenului agricol respectiv; emfiteotul beneficiază şi de posesia bunului, dar plăteşte un preţ al locaţiunii, probleme ce nu se regăsesc în cazul uzufructului. Pe cale de consecinţă se poate pune întrebarea dacă dreptul de time-sharing ar constitui o variantă modernă şi stilizată a defunctei emfiteoze.

Cercetând contextul social şi istoric, precum şi modalităţile de exercitare ale celor două drepturi am descoperit deosebiri substanţiale. Astfel, emfiteoza vizează doar dreptul de folosinţă asupra terenurilor agricole, scopul instituirii acesteia fiind exploatarea numeroaselor terenuri agricole lăsate în paragină, în timp ce principalul obiectiv al time-sharing-ului constă în oferirea unei alternative consumatorului în privinţa locurilor de petrecere a concediilor. Emfiteotul era titularul unui drept real în virtutea căruia putea folosi şi culege fructele bunului pe o perioadă îndelungată de timp (18 – 99 ani), fiind asimilat în cele din urmă proprietarului din motive ce ţin de îndelungata exploatare a bunului, aspecte ce nu pot fi aplicate în cazul time-sharing-ului, dincolo de multitudinea beneficiarilor unui astfel de drept asupra aceluiaşi bun sau de posibilitatea exercitării drepturilor doar în anumite perioade de timp. Ca ultim argument în detrimentul identităţii între cele două instituţii invoc posibilitatea emfiteotului de a înstrăina terenul închiriat, cu consimţămăntul proprietarului, drept inaplicabil dobânditorului în ipoteza încheierii unui contract de time-sharing.

Teoriei proprietăţii periodice i se mai poate aduce încă o critică, şi anume faptul că partajarea în timp a folosinţei poate fi mai avantajoasă în ceea ce priveşte apărarea din punct de vedere juridic a dreptului dobândit decât situaţia în care s-ar partaja însuşi dreptul de proprietate, operaţiune care nu ar aduce niciun avantaj suplimentar celor interesaţi. Într-adevar, între titularii dreptului nu se nasc raporturi juridice (nu se pune nici problema regulii unanimităţii, a mandatului tacit sau a gestiunii de afaceri, ca în cazul coproprietarilor), ei fiind unii faţă de alţii terţi la contractele încheiate de fiecare dintre ei cu vănzătorul. În situaţia în care unul dintre dobânditori ar aduce atingere drepturilor celorlalţi, aceştia nu s-ar putea apăra în justiţie decât prin intermediul vânzătorului, neavând nicio acţiune directă împotriva dobânditorului care a abuzat de dreptul său.

Pentru a veni să suplinească neajunsurile acestei viziuni, o serie de autori[15] consideră acest contract ca fiind o locaţiune sezonieră, pornind de la ideea că locaţiunea mai este cunoscută în doctrină şi sub denumirea de “vânzare a folosinţei”. “Locaţiunile sezoniere sunt contracte comerciale caracterizate prin întărirea încrederii consumatorilor în achizitiile transfrontaliere, rod al unor reglementări europene uniforme şi stricte”[16].

Acestă soluţie mi se pare cea mai adecvată deoarece, în opinia mea, este singura care pare a avea suport şi în Legea nr.282/2004, care reglementează faptul că prin acest contract se transmite “un drept real sau orice alt drept care priveşte folosinţa”. Din exprimarea legii rezultă, per a contrario, că prin “orice alt drept” nu se înţelege tot un drept real, deci acest “alt drept” nu ar putea fi decât un drept de creanţă.

Ca principalele argumente în favoarea acestei teorii mă bazez pe următoarele aspecte:

– doctrina franceză califică acest tip de contract drept “contracts de location saisonniers”;

– având în vedere calitatea de comerciant a înstrăinătorului, ce rezultă din specificul activităţii sale, precum şi menţiunea din art. 12, alin. 1 din Legea nr. 282/2004 că dispoziţiile acesteia se vor completa cu cele ale unor acte normative din materia dreptului comercial, dreptul transmis nu poate fi decât unul de creanţă, cu atât mai mult cu cât contractul are ca obiect bunuri imobile din categoria hotelieră, care fac parte dintr-un fond de comerţ;

– în Expunerea de motive a directivei se face precizarea că principala deosebire dintre acest tip de contract şi cel de locaţiune constă în modalitatea de plată, locatarul achitând chiria în mai multe tranşe, pe când titularul dreptului de time-sharing plateşte o sumă globală.

De asemenea, mai observ o traducere improprie a textului Directivei 94/47/CE în limba română. Directiva foloseşte termenul “l’acquereur” (achizitor) şi nu de “dobânditor” (în doctrina noastră termenii de “înstrăinare” şi “dobândire” au semnificaţia transferului dreptului de proprietate). Pe de altă parte, persoana care transmite un drept de folosinţă asupra unui bun pe durată determinată este cunoscută, de regulă, ca locator, arendator, proprietar şi nu “vânzător”, care, prin natura sa, transmite un drept de proprietate.

Art. 2, alin. 2 din Legea nr. 282/2004 prevede că “regimul juridic al contractelor încheiate în baza prezentei legi se completează cu dispoziţiile din dreptul comun sau din legi speciale aplicabile, după caz”. În acest caz, consider că prevederile speciale ale acestora se vor completa cu cele ale contractului de locaţiune, deoarece reprezintă dreptul comun în materie deoarece, după cum am demonstrat mai sus, locaţiunile sezoniere constituie o varietate a contractului de locaţiune din dreptul comun.

Legea nu clarifică nici aspectul modurilor de constituire sau de transferare a dreptului la care se referă contractul, necorelând dispoziţiile art. 3 lit.a (“prin care, direct ori indirect… este constituit… un astfel de drept”) cu celelalte dispoziţii din cuprinsul său. Prin dobândire “directă” (nemijlocită) persoana îndreptăţită primeşte dreptul (fie el personal, real sau decurgând dintr-o societate) chiar în temeiul contractului (solo consensu), fapt ce denotă caracterul consensual al contractului. Expresia “dobândire indirectă” are în vedere acoperirea situaţiilor întâlnite în unele sisteme de drept (de exemplu, cele germanice despre care voi vorbi pe larg în următorul capitol) în care funcţionează principiul separaţiei şi al abstracţiunii, transferul neoperând decât după ce exprimarea consimţământului este urmată de punerea la dispoziţie a bunului, de unde, într-adevăr se poate concluziona că acest contract este unul real. Însă din modul în care este reglementat contractul în legislaţia noastră – art. 5, alin.1 prevede: “contractul se încheie în forma scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute” – rezultă că pentru acest contract se cere forma scrisă ad validitatem, deci este un contract solemn. El nu poate fi nici real, având în vedere că părţile pot contracta şi cu privire la bunuri viitoare. Astfel, dacă imobilul este încă în curs de construire, înscrisul trebuie să indice numărul autorizaţiei, stadiul lucrărilor, inclusiv al utilităţilor comune (racordul de gaze, electricitate, apă, telefon) şi termenul probabil al terminării lucrării, ca şi garanţiile aferente în cazul neexecutării corespunzătoare a construcţiei (Anexa la Legea nr. 282/2004, lit.d). Informaţiile trebuie să privească, potrivit lit.h, indicarea precisă a perioadei în care dreptul dobândit prin contract se poate exercita, precum şi data de la care dobânditorul poate începe să îşi exercite drepturile contractuale.

 

4.1.Durata şi forma contractului.

a) Durata. Potrivit art. 3 lit. a), contractul privind dobândirea unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, se încheie “pentru o durată minimă de 3 ani… pentru o perioadă determinată sau determinabilă a anului care nu poate fi mai mică de o săptă­mână”

Contractele reglementate de Legea nr. 282/2004 se caracterizează prin introducerea, în materie, a două noţiuni distincte. în primul rând, legea introduce termenul de „durată” (desemnând timpul scurs până la încetarea contractului), dar şi pe cel de „perioadă” (desemnând un timp determinat sau determinabil din cursul unui an calendaristic)[17].

O altă caracteristică este introducerea limitei minime (a celor două termene). Astfel, „durata contractului” nu poate fi mai mică de 3 ani, iar „perioada” de folosinţă efectivă (în timpul unui an) a imobilului, nu poate fi mai mică de o săptămână.

În lipsa unei dispoziţii speciale privind existenţa unei limite maximale, în temeiul dreptului comun, se poate aprecia că „durata contractului” poate fi determinată sau nedeterminată (dar nu veşnică).

b) Forma. Ad validitatem, se cere ca redactarea să se facă în formă scrisă şi „în mod obliga­toriu, în limba română”. Dacă dobânditorul este cetăţean străin sau are reşedinţa în străinătate, contractul se va redacta şi în limba sau în una dintre limbile oficiale ale statului pe teritoriul căruia îşi are reşedinţa ori al cărui cetăţean este dobânditorul, la alegerea acestuia, în cazul în care aceasta este o limbă oficială a Comunităţii Europene.

În conţinutul contractului trebuie incluse „elementele obligatorii minime” (din anexa la lege), precum: datele de identificare a părţilor contractante, descrierea imo­bilului, serviciile la care dobânditorul are acces, durata contractului, preţul ce va fi plătit de dobânditor, informaţii privind dreptul de reziliere, anulare sau denunţare unilaterală a contractului etc.

 

4.2.Dreptul de dezicere al dobânditorului.

Potrivit art. 6 alin. (1) din lege dobânditorul are dreptul, fie „să denunţe unilateral contractul”, fie „să solicite anularea contractului” (s.n.). De exemplu, „dobânditorul” are dreptul „să denunţe unilateral contractul, fără a fi necesară invocarea vreunui motiv, în termen de 10 zile calendaristice de la data semnării lui de ambele părţi contractante sau „să solicite anularea contractului în termen de 3 luni dacă nu conţine toate informaţiile cerute de lege. (noua directiva garantează că acesta dispune de un termen de 14 zile calendaristice pentru a-și exercita dreptul de denunțare unilaterală a contractului privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată).

Consider că sintagma „de se retracter” folosită în directivă este folosintă cu scopul de a oferi posibilitatea juridică a dobânditorului lui de a se dezice, a reveni (retroactiv) asupra consimţământului dat la perfectarea contractului (fapt care duce la neîndeplinirea condiţiilor de validitate).

 

5.Scurt istoric al contractului de time-sharing

Elemente ale instituţiei de time-sharing s-au manifestat iniţial în Franţa în mediul rural în secolul al XIX-lea. Coproprietarii unei mori au hotărât printr-o înţelegere contractuală ca fiecare dintre ei să folosească moara în mod periodic şi pentru o perioadă limitată de timp. În acest caz nu se poate vorbi de un time-sharing propriu-zis, pentru că înţelegerea a fost ulterioară constituirii coproprietăţii, iar time-sharing-ul implică simultaneitate în ceea ce priveşte dobândirea dreptului şi împărţirea folosinţei între diferiţi consumatori.

Originea nemijlocită a ideii de time-sharing nu poate fi determinată cu exactitate, însă un reper cert în ceea ce priveşte punctul de pornire îl constituie iarna anului 1967 când în staţiunea pentru sporturi de iarnă Super Dévoluy siuată în Alpii francezi, societatea “Grand Travaux de Marseille” a înstrăinat pentru prima dată părţi din case de vacanţă sub sloganul “Ne louez plus la chambre, achetez l’hotel, c’est moins onéreux!” ( “Nu închiriaţi camera, cumpăraţi hotelul, e mai ieftin!”), folosind în acest sens noţiunea de multiproprietate[18]. Deşi  s-a bucurat de un real succes, în special în staţiunile în care se practicau sporturi de iarnă, formula suferea de o lipsă de flexibilitate, generată din obligaţia de a folosi întotdeauna aceeaşi săptămână de vacanţă, în aceeaşi locuinţă, precum şi de costurile de întreţinere şi administrare ridicată. Având în vedere aceste inconveniente, activitatea de time-sharing a cunoscut o expansiune de scurtă durată ţinând cont de apariţia unui număr mare de firme neserioase care au folosit diverse tertipuri pentru a-şi determina clienţii să încheie contracte dezavantajoase pentru ei şi care au dat faliment în scurt timp. Urmarea firească a fost pierderea încrederii consumatorilor în astfel de contracte.

Totuşi, în ciuda acestor inconveninte, fenomenul a cunoscut o amplă dezvoltare în SUA, înregistrând numai succese. La mijlocul anilor 70, conceptul era deja exploatat în state, fiind adaptat la condiţiile socio-juridice existente în acea perioadă. În 1974 se crează prima bursă de schimb Resort Condominium International, care ocupă şi în prezent primul loc pe piaţă, iar după 2 ani, se va înfiinţă o noua bursă, Interval International. Aceste burse au avut ca rol flexibilizarea pieţei şi controlul calităţii serviciilor [19].

În anii 80, conceptul fost reimportat în Europa, unde s-au organizat asociaţii şi cluburi de time-sharing, bazate pe coduri foarte stricte de conduită, pentru eliminarea concurenţei neserioase şi a posibilităţii de înşelare a consumatorilor[20].  Principalii clienţi au cei din spaţiul anglo-saxon iar primele locuinţe destinate pentru a fi utilizate în sistem time-sharing s-au contruit în Insulele Canare, Baleare şi în Costa deel Sol.

În Franţa, leagănul acestui produs de turism, s-a  remarcat o creştere semnificativă începând cu anul 1985. Performanţele industriei turistice franceze în acest domeniu, comparativ cu alte ţări europene, erau limitate, în ciuda faptului că Franţa rămâne principala destinaţie turistică mondială. Potrivit unui studiu[21] efectuat în Franţa, 42,8% dintre titularii unui drept de folosinţă pe o perioadă determinată erau rezidenţi în Anglia, 12% în Germania, 8,5% în Italia şi doar 8,1% în Franţa.

În perioada 1980-1985, la nivel mondial, această activitate cunoaşte o creştere deosebit, dezvoltarea fiind mult mai rapidă decât a turismului internaţional. Între 1980 şi 1994, numărul deţinătorilor unui drept de folosinţă pe o perioadă determinată a crescut cu 24% pe an. La sfârşitul anului 1994, în lume erau 4145 de destinaţii turistice în care erau locuinţe alocate acestui sistem, dintre care în Europa erau 1188, iar în Franţa 143.

Acestă creaţie a operatorilor de servicii turistice din Europa ajunge să fie cunoscută de toate ţările Europei sub diferite denumiri: în Franţa – „multipropriété”, „pluripropriété”, „propriété spatiotemporelle”, „copropriété ou propriété dans le temps”, „multi-jouissance”, „propriété à temps partiel (partagé)”, „propriété par periodes”, în Anglia – „time sharing”, în timp ce în Germania era denumită „Teilzeitwohnrechte”. În orice mod ar fi utilizat acest termen,  acesta va reliefa folosinţa pe o perioadă determinată a unuia sau mai multor bunuri imobile ce constituie o formă de comercializare a imobilelor reprezentând o operaţiune de reunire, în acelaşi imobil, a mai multor persoane care au achiziţionat fiecare folosinţa periodică şi succesivă a aceluiaşi apartament..

Putem constata că dreptul de folosinţă a unei locuinţe pe o perioadă determinată reprezintă o formă flexibilă şi atractivă din punct de vedere financiar [22]. Deasemeni, prezintă şi un puternic potenţial de dezvoltare regională şi o sursă de dinamism. Apariţia posibilităţii de schimbare a destinaţiei, concomitent cu crearea burselor de schimb, au conferit flexibilitate dreptului de folosinţă, precum şi înmulţirea serviciilor oferite în ceea ce priveşte acest drept de folosinţă. Toate acestea au schimbat dreptul de folosinţă a unei locuinţe pe o perioadă determinată într-un adevărat produs de consum cu vocaţie turistică. Prin urmare, acest drept are tendinţa de a se detaşa de originea sa imobiliară şi de dreptul de proprietate în accepţiunea sa tradiţională. Scopul urmărit de titularul său nu este de a efectua o investiţie ci, mai curând, de a achiziţiona o destinaţie pentru petrecerea timpului liber.

6.Tabel comparativ

În această parte voi prezenta un tabel comparativ care să reliefeze pentru fiecare stat european modul în care este reglementat contractul de time-sharing, in urma transpunerii vechii directive europene.

 

Ţara	Data punerii în aplicare	Termenul de retractare şi principalele diferenţe în raport cu directiva europeană
Anglia	29 aprilie 1997	Termenul de retractare de 14 zile. Plăţile în avans sunt formal interzise. Borderourile de anulare trebuie să fie remise beneficiarului. Rezidenţilor britanici li se aplică regula locului cumpărării, pentru a avea efect în zona economică europeană.
Austria	1 aprilie 1997	Termenul de retractare de 14 zile; plata în avans terţilor giranţi poate fi recuperată în totalitate de către beneficiar în termenul de retractare
Belgia	1 iulie 1999	Termenul de retractare de 15 zile cu o extensie de 1 an dacă contractul nu respectă forma cerută. Plăţile în avans sunt interzise.Câmpul de aplicare al Directivei 94/47/CE a fost extins, incluzând şi dreptul de folosinţă pe o perioadă mai mică de 1 săptămână, dar mai mare de 2 zile.
Danemarca	15 aprilie 1997	Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans pentru alte persoane decât cele efectuate vânzătorului sau organismelor de creditare sunt permise
Finlanda	1 martie 1998	Termenul de retractare este de 10 zile şi curge de la data semnării contractului de către cele două părţi. Nici un fel de plată în avans făcută vânzătorului sau organismului de credit nu este permisă. Invitaţiile la o prezentare a unor astfel de produse de turism trebuie să indice în mod expres scopul evenimentului, natura şi preţul produsului.
Franţa	9 iulie 1998	Termenul de retractare este de 10 zile. Pentru a fi aplicat contractul, beneficiarul trebuie să expedieze vânzătorului o confirmare în scris, sub forma unei scrisori recomandate, cu confirmare de primire.Termenul de retractare începe să curgă de la data transmiterii acestei scrisori.
Germania	30 iunie 2000 (legeaoriginală a fost implementată de la 1 ianuarie 1997)	Termenul de retractare este de 15 zile. Plăţile în avans sunt permise doar către un terţ girant.
Grecia	25 august 1999	Termenul de retractare este de 10 zile, dar poate fi prelungit la trei luni dacă informaţiile esenţiale nu au fost furnizate. Plăţile în avans sunt interzise.
Irlanda	30 aprilie 1997	Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans efectuate unui vânzător sau unui agent al vânzătorului sunt interzise. Orice persoană interesată poate cere în instanţă anularea vânzării.
Italia	12 februarie 1999	Termenul de retractare este de 10 zile. Virarea unei prime garanţii este permisă, dacă nu este controlată de vânzător sau iniţiator.
Luxemburg	26 ianuarie 1999	Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans suntinterzise.
Olanda	11 iulie 1997	Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans suntinterzise.
Norvegia	13 iunie 1997	Deşi nu este stat membru al Uniunii Europene, a fost adoptată o lege similară cu cea din Danemarca şi Suedia. Vânzătorul nu poate recepţiona nici o plată în avans în termenul de retractare; totodată, este prevăzută şi o garanţie de rambursare în caz de anulare a contractului.
Portugalia	22 mai 1999	Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans sunt formal interzise. Intr-un imobil de locuit, doar 70% din spaţiu poate fi folosit pentru acest produs, restul de 30% putând fi utilizat ca hotel.
Spania	5 ianuarie 1999	Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans cătrevânzător sunt interzise.
Suedia.	1 iulie 1997	Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans cătrevânzător sunt interzise

Bibliografie

Acte normative:

1. Directiva Consiliului 94/47/CEE, din 26.10.1985, privind protecţia cumpărătorilor în contractele referitoare la cumpărarea  dreptului de utilizare temporară a unuia sau a mai multor bunuri imobiliare, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L. 280 din 29 octombrie 1994.
2. Legea nr. 282/  2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale  contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, publicată in Monitorul Oficial,  nr. 580 din 30. 05. 2004.
3. Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protectia consumatorilor in ceea ce priveste anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinta a bunurilor pe durata limitata, la contractele privind produsele de vacanta cu drept de folosinta pe termen lung, precum si la contractele de revanzare si de schimb, publicata in Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene nr.L.33 din 3 februarie 2009.

 

Tratate, studii de specialitate, reviste:

 

1. 1.      Bârsan C, Drept civil. Drepturi reale principale. Ed. All Beck, Bucureşti, 2001.
2. 2.      Constantinovici R. , “Equity” şi “Trust”,  Dreptul nr. 1/2004.
3. 3.      Costin M. , Marile instituţii de drept civil român, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982.
4. 4.      Molcuţ Emil, Oancea Dan, Drept roman, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1996.
5. 5.      Pătulea V. , Legea nr. 282/2004 privind protecţia dobânditorilor unui drept de  utilizare a unor bunuri imobiliare, Dreptul nr. 1/2005.
6. 6.      Sâmbrian. T., Proprietatea în sistem time-sharing – proprietatea periodică – o 

     nouă modalitate a dreptului de proprietate, Dreptul nr. 5/1997.

1. 7.      Stănciulescu L., Particularităţile contractelor de “locaţiune sezonieră” reglementate de Legea nr. 282/2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, Dreptul nr. 9/2004.
2. 8.      Toader C., Drept civil. Contracte speciale.  Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.
3. 9.      Vîtcă L. M., Studii, opinii, informări– Dreptul de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau mai multor bunuri determinate, Buletinul de informare legislativă, nr. 4/2003.

 

Surse internet:

1.   www.consumerlawpage.com

2.   www.ote-info.com

3.   www.timesharebeat.com

4.   www.resortcondos.com

5.   www.reca.ab.ca/timeshar.htm

6.   www.mediacity.ro

7.   www. eur-lex.europa.eu

---

Creditorii pot formula obiecţiuni la raportul final, întocmit de lichidatorul judiciar, în cadrul procedurii insolvenţei, cu cel puţin 5 zile înainte de data convocării adunării creditorilor de către judecătorul sindic

Curtea de apel PLOIEŞTI

Tip: Decizie

Nr./Dată: 1325 (01.06.2011)

 

Prin încheierea de sedinta din data de 4 aprilie 2011, Tribunalul Prahova – Sectia Comerciala si de Contencios Administrativ, a admis exceptia tardivitatii formularii obiectiunilor invocata de catre lichidatorul judiciar si a respins obiectiunile formulate la raportul final, de creditoarea AVAS, ca fiind tardiv formulate.

Pentru a pronunta aceasta încheiere, judecatorul sindic a retinut ca potrivit dispozitiilor art.129 alin.1 din Legea nr.85/2006, creditorii pot formula obiectiuni la raportul final cu cel putin 5 zile înainte de data convocarii.

S-a retinut prin încheiere ca lichidatorul-judiciar a convocat Adunarea Creditorilor la data de 31.03.2011, având ca ordine de zi aprobarea raportului final si a bilantului general de lichidare si contestatoarea A.V.A.S. Bucuresti a formulat obiectiuni transmise prin fax la data de 30.03.2011, iar obiectiunile au fost depuse cu întârziere, respectiv cu o zi înainte de data convocarii adunarii creditorilor.

În aceste conditii, exceptia tardivitatii, invocata de lichidatorul judiciar era întemeiata, motiv pentru care judecatorul sindic a admis-o si a respins contestatia formulata de creditoarea AVAS, ca tardiv formulata.

Împotriva sentintei a declarat recurs creditoarea AVAS Bucuresti, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, invocând dispozitiile art.304 pct. 5, art. 304 pct. 9 si art. 3041 Cod procedura civila.

Astfel, recurenta apreciaza ca nelegala încheierea recurata instanta de fond retinând ca prin cererea înregistrata la data de 01.04.2011, AVAS a formulat obiectiuni la raportul întocmit conform dispozitiilor art. 132 alin 2 din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar a invocând exceptia tardivitatii acestei cereri, aratând ca obiectiunile au fost transmise prin fax la dosar la data de 31.03.2011, în conditiile în care la data de 31.03.2011 a fost convocata Adunarea Creditorilor, având ca ordine de zi aprobarea raportului final si a bilantului general de lichidare..

Arata recurenta ca raportul final a fost comunicat AVAS, în data de 25.03.2011, împreuna cu convocatorul adunarii creditorilor din data de 31.03.2011, obiectiunile AVAS fata de acest raport au fost formulate la data de 30.03.2011 si transmise prin fax în aceeasi zi si nu în data de 31.03.2011 asa cum gresit a retinut instanta de fond, fapt pentru care a invocat din oficiu exceptia tardivitatii acestor obiectiuni, întrucât creditorii pot face obiectiuni cu 5 zile înainte de data convocarii, conform art. 129 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolventei.

Mai arata recurenta ca din moment ce nu s-a comunicat Raportul final într-un termen rezonabil, ci cu numai 6 zile înaintea datei adunarii creditorilor, din care 2 zile nelucratoare, nu întelege ce termen de decadere a început sa curga în defavoarea sa, prin necomunicarea catre creditori, în conditiile art. 129 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, a raportului final privind lichidarea debitoarei SC A S.R.L., AVAS a fost privat de dreptul de a exercita calea de atac prevazuta de legiuitor si anume obiectiunile la raportul final.

Mentioneaza recurenta ca prin admiterea exceptiei tardivitatii formularii obiectiunilor invocata de lichidatorul judiciar si respingerea obiectiunilor formulate de AVAS la raportul final, a fost obstructionat dreptul sau de control asupra activitatii lichidatorului judiciar, eliminându-se o etapa importanta din cadrul procedurii, în care creditorii puteau formula inclusiv cereri de atragere a raspunderii administratorilor debitoarei, astfel ca si recurenta a fost frustrata de dreptul de a solicita potrivit dispozitiilor art. 138 din Legea 85/2006, ca administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar sa solicite angajarea raspunderii patrimoniale, urmând ca asupra cererii sa se pronunte judecatorul sindic.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea încheierii în sensul admiterii obiectiunilor si continuarea procedurii cu respectarea etapelor procedurale prevazute de lege.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispozitiilor art.129 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolventei, se prevede ca dupa ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecatorului sindic un raport final însotit de situatiile financiare finale; copii de pe acestea vor fi comunicate tuturor creditorilor si debitorului si vor fi afisate la usa tribunalului, dupa care judecatorul sindic va convoca adunarea creditorilor în termen de 30 zile de la afisarea raportului final, creditorii putând formula obiectiuni la raportul final cu cel putin 5 zile înainte de data convocarii.

Prin urmare, potrivit acestor dispozitii legale rezulta ca, raportul final însotit de situatiile financiare finale, se comunica tuturor creditorilor si debitorului si se vor afisa la usa tribunalului,dupa care se va convoca adunarea creditorilor si creditorii pot formula obiectiuni la raportul final cu cel putin 5 zile înainte de data convocarii adunarii creditorilor.

În speta, raportul final si situatiile financiare finale, au fost comunicate recurentei AVAS Bucuresti la data de 23.03.2011, potrivit borderoului pentru trimiteri de corespondenta, iar adunarea creditorilor debitoarei SC A SRL, a fost convocata la data de 31 martie 2011, fiind publicata data convocarii adunarii creditorilor în Buletinul Procedurilor de Insolventa, potrivit dovezii nr. 68176/23.03.2011, aflata în copie xerox la fila 236 dosar fond, adunare ce a avut ca ordine de zi aprobarea raportului final si bilantul general de lichidare.

Recurenta, a primit raportul final la data de 23.03.2011, si a formulat obiectiuni la data de 30.03.2011, cu o zi înainte de data convocarii adunarii creditorilor, desi dispozitiile art. 129 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolventei prevad ca obiectiunile la raportul final se formuleaza cu cel putin 5 zile înainte de data convocarii adunarii creditorilor, data adunarii creditorilor fiind publicata asa cum s-a aratat mai sus în Buletinul Procedurilor de Insolventa la data de 23.03.2011, astfel ca fata de data convocarii adunarii creditorilor, rezulta ca obiectiunile formulate de recurenta la raportul final la 30.03.2011 sunt tardive, cu o zi înainte de data convocarii adunarii.

Acestea au fost considerentele pentru care Curtea a respins ca nefondat recursul creditoarei AVAS.

 

Tags: Lichidator judiciar, Recurs nefondat

Acţiune de partaj succesoral formulată de o persoană al cărui autor nu a acceptat succesiunea părintelui său. Consecinţe.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 411 (01.06.2011)
Autor: Curtea de Apel Ploiesti
Domenii asociate: partaj

În ipoteza în care un succesibil nu-şi exercită dreptul de opţiune în termenul prevăzut de art.700 Cod civil (6 luni de la deschiderea moştenirii), potrivit regulilor aplicabile prescripţiei extinctive se stinge dreptul de a accepta moştenirea şi odată cu acest drept se stinge – cu efect retroactiv – şi titlul său de moştenitor, el devenind străin de succesiune. Prin urmare, stingerea prin prescripţie a dreptului de opţiune atrage stingerea vocaţiei succesorale.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 689 Cod civil, rezultă că pentru a fi în prezenţa unei acceptări tacite a moştenirii, este necesar ca succesibilul să facă un act (fapt) pe care nu îl putea săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă indirect, dar neîndoielnic, intenţia de acceptare a moştenirii.

Legea nu a stabilit în concret care anume acte săvârşite de succesibil constituie manifestarea intenţiei de a accepta tacit moştenirea, mulţumindu-se să precizeze că actele de conservare şi de administrare provizorie nu reprezintă acte de acceptare dacă cel ce le-a făcut nu şi-a însuşit calitatea de moştenitor (art.690 cod civil), iar actele de dispoziţie având ca obiect dreptul succesoral constituie acte de acceptare chiar dacă, aparent, îmbracă forma ”renunţării” la moştenire (art.691 Cod civil).

Plecând de la aceste texte, în literatura de specialitate s-a reţinut că, pe lângă actele de dispoziţie, care sunt cele mai clare acte de acceptare a succesiunii, au această valoare şi actele de administrare, care au caracter definitiv şi angajează viitorul, cum ar fi încheierea unor convenţii între succesibili cu privire la administrarea bunurilor succesorale, arendarea acestor bunuri sau luarea şi deţinerea unor bunuri succesorale.

În condiţiile în care s-a făcut dovada că B. M. nu a acceptat succesiunea mamei sale, în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil, este evident că s-a stins dreptul său de moştenitor şi în atare context ea nu putea transmite către recurentă bunuri succesorale, pe care nu le-a primit în proprietate, situaţie în care aceasta din urmă nu justifică calitate procesuală activă pentru promovarea unei acţiuni de partaj succesoral a averii bunicii sale.

Prin decizia civilă nr. 411/1 iunie 2001 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefundat recursul formulat de reclamanta C.L.E. împotriva deciziei civile nr.59 pronunţată la 9 februarie 2011 de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâţii D.P şi R.I. pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată adresată instanţei, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii, partajul averii rămase de pe urma bunicii sale, L.R., decedată la data de 28.08.2002.

Având în vedere faptul că s-a invocat de către pârâţi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, pe considerentul că autoarea acesteia nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală în intervalul de 6 luni de la deschiderea succesiunii, reglementat de art. 700 cod civil, prin decizia civilă nr. 1189/18.12.32008, pronunţată într-un prim ciclu procesual, Curtea de Apel Ploieşti a trimis cauza spre rejudecare, în vederea completării probatoriilor sub aspectul acceptării tacite a moştenirii defunctei L. R., de către autoarea reclamantei.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 689 Cod civil, rezultă că pentru a fi în prezenţa unei acceptări tacite a moştenirii, este necesar ca succesibilul să facă un act (fapt) pe care nu îl putea săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă indirect, dar neîndoielnic, intenţia de acceptare a moştenirii.

Legea nu a stabilit în concret care anume acte săvârşite de succesibil constituie manifestarea intenţiei de a accepta tacit moştenirea, mulţumindu-se să precizeze că actele de conservare şi de administrare provizorie nu reprezintă acte de acceptare dacă cel ce le-a făcut nu şi-a însuşit calitatea de moştenitor (art.690 cod civil), iar actele de dispoziţie având ca obiect dreptul succesoral constituie acte de acceptare chiar dacă, aparent, îmbracă forma ”renunţării” la moştenire (art.691 Cod civil).

Plecând de la aceste texte, în literatura de specialitate s-a reţinut că, pe lângă actele de dispoziţie, care sunt cele mai clare acte de acceptare a succesiunii, au această valoare şi actele de administrare, care au caracter definitiv şi angajează viitorul, cum ar fi încheierea unor convenţii între succesibili cu privire la administrarea bunurilor succesorale, arendarea acestor bunuri sau luarea şi deţinerea unor bunuri succesorale.

Pe de altă parte se impune a se face precizarea că în ipoteza în care un succesibil nu-şi exercită dreptul de opţiune în termenul prevăzut de art.700 Cod civil (6 luni de la deschiderea moştenirii), potrivit regulilor aplicabile prescripţiei extinctive se stinge dreptul de a accepta moştenirea şi odată cu acest drept se stinge – cu efect retroactiv – şi titlul său de moştenitor, el devenind străin de succesiune. Prin urmare, stingerea prin prescripţie a dreptului de opţiune atrage stingerea vocaţiei succesorale.

Deşi s-a susţinut de către reclamantă că mama sa, B.M., decedată în anul 2004, a acceptat succesiunea defunctei L. R., decedată în anul 2002, tribunalul, pe baza unui probatoriu complex (care a fost completat şi în faza procesuală a apelului) a stabilit că toate bunurile rămase de pe urma acesteia, respectiv imobilele casă şi terenul aferent, precum şi suprafaţa de 2,98 ha teren au fost preluate de D.P., care le foloseşte şi în prezent, tot aceasta ocupându-se de îngrijirea şi înmormântarea defunctei.

În acest sens, prin dovezile administrate în cauză, s-a probat împrejurarea că B.M., care avea o stare de sănătate precară, a fost ea însăşi îngrijită de pârâta D.P., fără a avea pretenţii la moştenirea mamei sale, singurul teren folosit de familia acesteia fiind cel situat în pct. „Pilot”, care provenea, însă, de la mama soţului său (S. P.) şi pentru care exista emis titlu de proprietate nr. 28693/1994.

În condiţiile în care s-a făcut dovada că B.M. nu a acceptat succesiunea mamei sale, în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil, este evident că s-a stins dreptul său de moştenitor şi, prin urmare, ea nu putea transmite către recurentă bunuri succesorale, pe care nu le-a primit în proprietate.

În atare context, în mod corect prima instanţă (a cărei soluţie a fost menţinută în apel), a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, considerând că aceasta nu are vocaţie la succesiunea bunicii sale, situaţie în care, criticile formulate de ea apar ca nefondate şi urmează a fi respinse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Pe cale de consecinţă, în raport de considerentele expuse în precedent, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, Curtea a respins, ca nefundat, recursul, menţinând ca legală decizia atacată.

Tags: acţiune de partaj succesoral

Contencios administrativ. Refuz nejustificat. Numire curator

Curtea de apel PLOIEŞTI

Tip: Decizie

Nr./Dată: 1330 (01.06.2011)

Prin cererea de chemare în judecata înregistrata la Tribunalul Buzau sub nr. 1334/114/2011, reclamantul B R a chemat în judecata Primarul municipiului Buzau solicitând ca prin hotarârea ce se va pronunta sa fie obligat pârâtul sa emita dispozitia de numire curator pentru copii sai minori B B S si B M R, prin care sa fie reprezentati la încheierea în forma autentica a unor contracte de donatie având ca obiect bunuri imobile proprietatea sa si a sotiei sale, la plata daunelor interese la valoarea prejudiciului dovedit, pentru refuzul emiterii actului administrativ mentionat si la plata tuturor cheltuielilor de judecata efectuate în acest proces.

Prin sentinta nr. 905 din 09.03.2011, Tribunalul Buzau – Sectia comerciala si de Contencios Administrativ, a respins actiunea formulata reclamantul BR.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut ca cererea reclamantului este neîntemeiata deoarece situatia prezentata de catre acesta nu se încadreaza între cazurile prevazute de lege, respectiv art.152 din Codul Familiei, referitoare la curatela, când autoritatea tutelara poate institui curatela minorului si nici nu exista o prevedere speciala în acest sens.

Instanta a avut în vedere ca în speta prezentata de catre reclamant nu exista contrarietate de interese între parinte si copilul ce urma sa fie reprezentat prin curatorul numit, deoarece se intentioneaza încheierea unui act cu titlu gratuit, o liberalitate, respectiv o donatie.

Împotriva sentintei a declarat recurs reclamantul BR, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

Analizând sentinta recurata prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenta în cauza, precum si sub toate aspectele conform art. 3041 Cod procedura civila, Curtea a retinut urmatoarele:

Curatela este o institutie de ocrotire juridica a intereselor unei persoane care poate fi capabila, cu capacitate de exercitiu restrânsa ori lipsita de capacitate de exercitiu. În aceste doua din urma situatii, curatela nu modifica incapacitatea celui ocrotit, curatorul fiind chemat sa tina locul parintilor sau al tutorelui fie numai cu privire la anumite acte (art. 132, 152 lit.c Codul familiei), fie cu privire la toate atributiile, dar numai în mod provizoriu (art. 139 si 146 Codul familiei).

Potrivit dispozitiilor art.152 lit.c Codul familiei, curatorul minorului se numeste când din cauza unei boli ori din alte motive, parintele sau tutorele este împiedicat sa îndeplineasca un anumit act în numele persoanei pe care o reprezinta sau ale carei acte le încuviinteaza.

În aceste conditii, autoritatea publica nu poate refuza numirea unui curator cu motivarea ca prin aceasta donatie s-ar crea prejudicii întrucât minorii nu-si pot administra în mod legal bunurile.

Un astfel de refuz poate fi interpretat ca o îngradire a atributelor dreptului de proprietate si al dreptului de dispozitie al reclamantului cu privire la bunurile sale, ceea ce ar fi împotriva prevederilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste considerente si în temeiul art. 312 si 3041 Cod procedura civila, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinta în sensul ca a admis actiunea si a dispus obligarea pârâtului sa emita dispozitia de numire curator conform cererii reclamantului recurent.

Tags: contencios administrativ, numire curator, Refuz nejustificat

Acţiune în contencios administrativ îndreptată împotriva încheierii pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României. Posibilitatea Curţii de Conturi de a declara unilateral nelegale acte administrative intrate

-Art. 8 alin 1 şi art.2 lit c) din Legea nr.554/2004 privind Contenciosul administrativ.

-Art. 1 don Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.

 

În exercitarea controlului asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, Curtea de Conturi nu poate declara unilateral ca fiind nelegale acte administrative intrate în circuitul altor raporturi juridice.

În vederea realizării unei stabilităţi a raporturilor juridice, principiul irevocabilităţii actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte în alte domenii, este un principiu de aplicabilitate generală.

Pentru asigurarea unei minime securităţi juridice este evident că drepturile câştigate cu bună credinţă prin actul administrativ trebuie respectate, iar efectele sale ce s-au epuizat nu mai pot fi înlăturate decât prin intermediul instanţei.

 

Decizia nr. 454 din data de 1 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal

 

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Buzău sub nr. 3510/114/2010 la data de 13.08.2010, reclamanta APIA – Centrul Judeţean Buzău a formulat plângere împotriva încheierii nr.23/20.07.2010 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României prin care a fost admisă numai în parte contestaţia depusă de reclamantă împotriva deciziei nr.9 /18.05.2010 emisă de pârâtă, în sensul admiterii contestaţiei asupra punctului 5 din decizia criticată şi respingerii acesteia în ceea ce priveşte pct. 6 referitor la pretinsa abatere de la legalitate şi regularitate prin majorare salarială de 75% şi pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte.

Prin sentinţa nr. 1435 pronunţată în data de 10 noiembrie 2010, Tribunalul Buzău a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta CCR, şi a dispus anularea Încheierii nr.23 din 20.07.2010 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei formulate împotriva măsuri dispuse la punctul 6 din decizia nr.9 din 18 mai 2010 a Camerei de Conturi a judeţului Buzău, iar pe fond admite contestaţia şi a dispus anularea măsurii dispuse la punctul 6 din decizia criticată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că în decizia nr.9 din 18 mai 2010 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Buzău la pct. 6, contestat de către reclamantă, s-a constatat că în perioada iulie – decembrie 2009 au fost efectuate plăţi nelegale la Titlul I – cheltuieli de personal în suma de 95.695 lei prin majorarea cu 75% a salariilor de bază a unor funcţionari publici din cadrul serviciilor ASMP, cotă de lapte, economic, IT şi juridic, care nu întruneau criteriile legale de majorare a acestora. Astfel pârâta a invocat prevederile art. 2 lit. a din HG 606/2009 şi a constatat că 13 angajaţi din cadrul serviciului economic şi cotă de lapte nu au prestat activităţi specifice domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare reprezentând 75% din totalul obiectivelor şi atribuţiilor de serviciu şi ca urmare nu îndeplineau criteriile de încadrare în categoria personalului de specialitate prevăzut la art.2 lit.a din HG nr.606/2008.

Tribunalul a considerat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.7 din Legea nr.1/2004 cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul APIA beneficiază de majorarea salarială cu până la 75% în condiţiile îndeplinirii cumulative a criteriilor stipulate la art. 2 din HG 606/2009. Majorarea drepturilor băneşti cu 75% , inclusiv pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte a fost dispusă în raport de activitatea efectiv desfăşurată şi în concordanţă cu atribuţiile stabilite prin fişa postului, această majorare a salariilor cu 75% a avut la bază o serie de acte normative şi administrative, respectiv: Legea nr.1/2004, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, cu modificările şi completările ulterioare; HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004, privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare precum şi Ordinul MAPDR nr.1582/15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul APIA care beneficiază de majorarea salariului de bază prevăzut de HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare şi a Legii nr.1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea APIA.

Instanţa a avut în vedere faptul că în anexa la Ordinul MAPDR nr. 1582 din 15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură care beneficiază de majorarea salariului de bază cu 75% se regăsesc toţi salariaţii agenţiei, astfel încât excluderea de către pârâtă a celor 13 salariaţi de la majorarea stabilită prin lege se situează în afara prevederilor legale invocate şi totodată a reţinut că măsura a fost dispusă cu încălcarea principiului respectării drepturilor câştigate.

Tribunalul a considerat întemeiate susţinerile reclamantei potrivit cărora prin hotărârea adoptată pârâta nu a observat că atribuţiile şi activitatea efectivă a reclamantei se încadrează în ceea ce legiuitorul defineşte la art. 1 lit. a din HG nr. 606/2009 , gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare, activitate care datorită interdependenţei şi complexităţii atribuţiilor specifice nu poate fi separată artificial în activitatea desfăşurată de personal care gestionează şi activitate desfăşurată de personal care nu gestionează fonduri comunitare, separaţie care în sine poate crea un dezechilibru în asigurarea funcţionării însăşi a instituţiei ca entitate cu activitate preponderentă în gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare.

Instanţa de fond a apreciat că pârâta a interpretat eronat şi prevederile art. 2 din HG nr.606/2009 neţinând cont de faptul că tot personalul reclamantei pentru care a fost emis Ordinul MAPDR nr.1582/2009 are în fişa postului atribuţii specifice domeniului gestionări asistenţei financiare nerambursabile reprezentând minimum 75% din totalul obiectivelor şi atribuţiilor de serviciu pentru îndeplinirea cărora alocă minimum 75% din timpul total alocat îndeplinirii tuturor atribuţiilor de serviciu. De asemenea dispoziţiile art.7 din Legea 1/2004 privind organizarea şi funcţionarea APIA prevăd faptul că funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul APIA beneficiază de majorarea salarială cu până la 75% în condiţiile îndeplinirii cumulative a criteriilor stipulate la art.2 din HG 606/2009 şi nu de un spor salarial aşa cum a reţinut pârâta. În acelaşi timp, majorarea salarială de 75% este inclusă în salariul de bază lunar de încadrare al întregului personal al APIA, aşa cum acesta rezultă atât din deciziile de încadrare, cât şi din carnetele de muncă, astfel încât salariul lunar de încadrare nu poate fi diminuat decât prin lege şi în nici un caz printr-o decizie emisă de una din stricturile administrative ale pârâtei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României pentru Camera de Comerţ a Judeţului Buzău.

Examinând sentinţa recurată, Curtea a reţinut că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Instanţa de fond a apreciat corect că majorarea drepturilor băneşti cu 75%, inclusiv pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte a fost dispusă în raport de activitatea efectiv desfăşurată şi în concordanţă cu atribuţiile stabilite prin fişa postului şi a avut la bază Ordinul MAPDR nr.1582/15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul APIA care beneficiază de majorarea salariului de bază prevăzută de HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare şi a Legii nr.1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea APIA.

În anexa la Ordinul MAPDR nr. 1582 din 15.06.2009 privind aprobarea listei nominale a personalului din cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură care beneficiază de majorarea salariului de bază cu 75% se regăsesc toţi salariaţii agenţiei, astfel încât excluderea de către pârâtă a celor 13 salariaţi de la majorarea stabilită prin lege se situează în afara prevederilor legale invocate, măsura fiind dispusă cu încălcarea principiului respectării drepturilor câştigate.

Ordinul mai sus menţionat a fost emis în baza Legii nr.1/2004, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, cu modificările şi completările ulterioare şi HG nr.606/2009 pentru aplicarea Legii nr.490/2004, privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare.

Actul administrativ emis pe baza legii, în scopul executării sau organizării executării legilor şi a celorlalte acte normative emise de autorităţile superioare este obligatoriu pentru toate subiectele de drept care intră sub incidenţa sa.

Legea prevede că ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.

Actul administrativ este executoriu din oficiu, în sensul că poate fi executat imediat după aducerea la cunoştinţa persoanelor interesate, respectiv publicarea sa, aşadar din momentul din care produce efecte juridice, iar obligativitatea actului încetează prin revocare, anulare sau abrogare.

Pentru asigurarea unei minime securităţi juridice este evident că drepturile câştigate cu bună credinţă prin actul administrativ trebuie respectate, iar efectele sale ce s-au epuizat nu mai pot fi înlăturate.

Definiţia actului administrativ este dată de Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ: actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

În vederea realizării unei stabilităţi a raporturilor juridice, principiul irevocabilităţii actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte în alte domenii, este un principiu de aplicabilitate generală. Prin consacrarea acestui principiu se limitează posibilitatea organului administrativ de a reveni asupra actelor ce le-a emis, putându-le revoca, fie pentru nelegalitate, fie pentru inoportunitate, numai până în momentul în care actele administrative şi-au produs efectele prin executare sau prin intrarea lor în circuitul altor raporturi juridice.

Pentru ipoteza în care actul administrativ a fost emis prin încălcarea unor norme de drept imperative sau prohibitive, ori a fost emis prin mijloace frauduloase sau ca rezultat al unui viciu de voinţă, eroare, dol, violenţă, iar organul administrativ constată această situaţie după ce actul şi-a produs efectele, prin executare ori prin trecerea lui în sfera altor ramuri de drept, producând alte efecte juridice, calea legală de desfiinţare a actului administrativ ilegal este anularea lui de către instanţa judecătorească, la cererea organului administrativ.

Susţinerile recurentei potrivit cărora intimata, în calitate de ordonator terţiar de credite a comunicat către APIA Central fără să analizeze îndeplinirea criteriilor de încadrare în categoria personalului de specialitate al fiecărui angajat în parte şi fără să verifice prin compartimentul resurse umane dacă personalul angajat îndeplineşte sau nu criteriile prevăzute de lege pentru acordarea sporului înainte de transmiterea listelor nominale în vederea emiterii ordinului MAPDR, nu pot avea ca efect anularea actului administrativ în baza cărora au fost acordate drepturile respective cât timp nu s-a făcut o asemenea solicitare. Recurenta nu a invocat nici excepţia de nelegalitate a actului administrativ cenzurat, iar printre atribuţiile sale nu este menţionată anularea actelor administrative pe care le apreciază ca fiind nelegale.

Mai mult în fişa postului fiecărui angajat în parte, sunt consemnate atribuţiile specifice domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare şi faptul că acestea reprezintă 75% din timpul alocat îndeplinirii tuturor atribuţiilor de serviciu.

Potrivit prevederilor art. 4 alin 3 şi 4 din HG nr. 606. / 2009, verificarea şi confirmarea îndeplinirii criteriilor prevăzute la art. 2, în vederea acordării majorării salariate, se fac de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, care avizează structurile şi personalul care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare, iar majorarea salarială se aplică de la data încadrării în funcţie, dar nu înainte de data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 35/2009, cu condiţia obţinerii avizului Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

Prin urmare, verificarea şi confirmarea finală a temeiniciei, propunerilor conducerii intimatei chiar şi asumată potrivit textului de lege pe proprie răspundere în ce priveşte îndeplinirea criteriilor, potrivit art. 4 alin 3 şi 4 din HG nr. 606/2009, aparţine exclusiv ordonatorului principal de credite, în speţă MAPDR, iar decizia de majorare cu 75 % a salariului pentru toţi funcţionarii publici a fost adoptată prin ordin de acesta în urma analizelor şi verificărilor întreprinse, şi în primul rând prin interpretarea corectă a prevederilor HG 606/2009.

Legalitatea şi temeinicia propunerilor conducerii intimatei în ce priveşte aplicarea majorării salariale cu 75% pentru toţi funcţionarii publici, a fost confirmată şi prin Avizul Favorabil nr. 1148 din 16. 07. 2010 emis de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin care se atestă indubitabil faptul că personalul din cadrul APIA îndeplineşte criteriile prevăzute la art. 2 din HG 606/2009 pentru aplicarea Legii nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, şi a Legii nr. 1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Constatarea de către auditul recurentei a faptului că un nr. de 13 angajaţi din cadrul serviciului economic şi a compartimentului cotă lapte, nu au prestat activităţi specifice, domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare, şi nu îndeplineau criteriile de încadrare în categoria personalului de specialitate, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care majorarea drepturilor băneşti cu 75 % inclusiv pentru personalul din cadrul serviciului economic şi compartimentul cotă de lapte a fost dispusă prin ordinul mai sus menţionat în concordanţă cu atribuţiile stabilite prin fişa postului, ordin ce nu a fost revocat, anulat, modificat sau abrogat.

Tags: acte administrative, Curtea de Conturi a României.

Nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare pentru eroare-obstacol

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 12579 (22.11.2011)
Autor: Judecatoria Ploiesti
Domenii asociate:Vânzări-Cumpărări
Dosar nr. 7554/281/2011- problema de drept: nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare pentru eroare-obstacol

 

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. 7554/281/2011 de reclamantul ………… a solicitat in contradictoriu cu cu pârâta …………… anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat nr. ………….

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat ca pârâta este nepoata sa de fiică şi el împreună cu soţia sa au crescut-o pe pârâtă. Pe măsură ce nepoata a mai crescut, fiind în vârstă şi bolnav au convenit să încheie un contract de întreţinere cu aceasta.

Pârâtul a mai arătat că înainte de a merge la notar au avut numeroase discuţii cu pârâta în sensul că vor încheia un contract de întreţinere.

Pârâtul a invocat drept cauză de nulitate absolută a contractului eroare obstacol şi a arătat că dorinţa sa ş a defunctei sale soţii nu a fost de obţinere unei sume de bani ci doreau pe cineva care să aibă grijă de ei la bătrâneţe. Au mai precizat că deţineau resurse materiale, pârâta neavând în acel moment resurse materiale.

În sprijinul ideii că contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru eroare obstacol reclamantul a mai arătat că pârâta nu le-a achitat preţul de 35 de milioane de lei, preţ de altfel neserios.

Reclamantul a mai precizat că la notariat a mers cu convingerea fermă că va încheia un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, mai mult solicitând notarului să reţină un drept de abitaţie viageră. După încheierea contractului pe care nu l-a citit niciodată a avut convingerea fermă că voinţa acestora a fost împlinită conform înţelegerii făcute cu pârâta, mai ales că aceasta a continuat să aibă aceeaşi atitudine de afecţiune, grijă şi i-au ajutat la treburile casei ca şi înainte de încheierea contractului.

Reclamantul a mai arătat ca după decesul soţiei sale şi după ce pârâta s-a căsătorit şi-a schimbat total comportamentul. Aceasta a plecat din apartament şi au convenit că va veni săptămânal pentru a-l îngriji şi ajuta. Din momentul în care s-a căsătorit pârâta vine acasă la reclamant pentru a-l ajuta doar lunar şi doar pentru a-i lua pensia. Cea care are grijă de reclamant şi care îi aduce cele necesare este fiica sa ………….

Reclamantul a învederat instanţei că nu a existat concordanţă între voinţa internă şi cea exteriorizată ceea ce a împiedicat totalmente formarea actului juridic, fiind afectat consimţământul de eroarea destructivă de voinţă .

In drept cererea a fost întemeiată în baza art. 94, 953 şi 954 cod civil

La data de 20.07.2011 reclamantul a formulat cerere precizatoarea prin care au arătat că motivul de nulitate absolută este eroarea obstacol.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.

In motivarea întâmpinării pârâta a arătat că la data de 19.03.2003, minoră, prin curator ……………. şi cu încuviinţarea expresă a Autorităţii Tutelare dată prin dispoziţia ….. a încheiat cu reclamantul şi soţia acestuia contractul de vânzare-cumpărare prin care a devenit proprietarul apartamentului compus din două camere şi dependinţe din ………………….

Pârâta a arătat că la momentul încheierii contractului ambii vânzători, prezenţi personal au consimţit şi au luat la cunoştinţă personal de cuprinsul contractului pe care au înţeles să-l încheie. A mai precizat pârâta că la momentul încheierii contractului întrucât era minoră a fost îndrumată şi consiliată şi însoţită să-şi dea acordul pentru a cumpăra imobilul proprietatea bunicilor.

Pârâta a mai arătat că chiar dacă nu şi-a asumat obligaţia de întreţinere prin contractul încheiat, totuşi i-a îngrijit pe bunicii săi, a suportat cheltuielile cu înmormântarea bunicii sale în baza unei obligaţii morale şi creştineşti.

Pârâta a mai precizat că în niciun moment nu s-a pus problema încheierii unui contract de vânzare cu clauză de întreţinere având în vedere că la data încheierii acestui contract era minoră şi avea nevoie la rândul său de protecţie şi sprijin , neputându-se ocupa de întreţinerea a două persoane mature, urmând să le asigure acestora toate nevoile materiale, medicamente etc.

Pârâta a învederat instanţei că contractul de vânzare-cumpărare cuprinde o serie de clauze din care rezultă că actul juridic încheiat a fost de vânzare-cumpărare.

Instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, proba testimonială şi proba cu interogatoriul părţilor.

Pârţile au formulat concluzii scrise.

Analizând actele si lucrarile dosarului, instanţa reţine următoarele:

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …………… de …………….., reclamantul împreună cu soţia sa ……………. au vândut pârâtei …………, minoră, asistată de ………….. apartamentul proprietate acestora situat în …………… înscris în cartea funciară ………..cu număr cadastral provizoriu ……… compus din două camere şi dependinţe cu o suprafaţă utilă de 58, 21 mp precum şi cota indiviză din suprafaţa în folosinţă comună a imobilului.

Prin acest contract vânzătorii şi-au rezervat un drept de abitaţie viageră.

In acţiunea introductiva reclamantul a invocat drept cauză de nulitate absolută eroarea obstacol.

Pentru a fi valabil incheiat actul juridic trebuie sa cuprinda o serie de componente, vointa juridica reprezentand un astfel de element fundamental. Consimtamantul, adica exteriorizarea hotararii de a incheia un act juridic civil, pentru a fi valabil, trebuie sa indeplineasca anumite cerinte in mod cumulativ, una dintre acestea fiind aceea de a nu fi alterat de vreun viciu de consimtamant.

In alcatuirea erorii-obstacol, ca viciu de consimtamant, astfel cum a fost invocata de reclamant, instanta retine ca intra un singur element de natura psihologica, constand in falsa reprezentare a realitatii la incheierea actului juridic, iar, pentru a opera, eroarea trebuie sa indeplineasca in mod cumulativ doua conditii, si anume, aceea ca elementul asupra caruia cade falsa reprezentare sa fi fost hotarator, determinant pentru incheierea actului, precum si aceea ca cocontractantul sa fi stiut sau sa fi trebuit sa stie ca elementul asupra caruia cade falsa reprezentare este determinant.

Avand in vedere, insa, natura psihologica a elementului presupus fals reprezentat de catre reclamanta, instanta urmeaza sa aprecieze caracterul determinant al acestui element in concret. Astfel din probele administrate, instanta retine ca nici una din martore nu a asistat la discutii intre parti purtate anterior incheierii contractului si, de asemenea, nu au fost de fata nici la incheierea contractului de vanzare-cumparare. Astfel martora reclamantului ………………, vecină acestuia a declarat că bunicii au avut grijă de pârâta care s-a mutat în apartamentul acestora când era minoră, elevă în clasa a IV a. Aceasta a mai precizat că bunicii cât şi pârâta i-au spus că nepoata o să aibă grijă de ei şi că a înteţes că este vorba de un contract de întreţinere. Martora a mai arătat că nu ştie ca părţile să fi mers la notar şi că părţile nu i-au spus că au încheiat un contract cu clauză de întreţinere, ci pârâta i-a spus că o să aibă grijă de către bunicii săi. A mai declarat martora că bunicii au avut grijă de nepoată, iar aceasta la rândul său i-a ajutat la treburile gospodăreşti : făcea mâncare, spăla, călca, a stat internetă în spital cu bunica sa. După decesul bunicii pârâta a plecat din apartament şi venea la bunicul său o dată pe lună iar în ultima perioadă nu a mai văzut-o. A mai arătat martora că părţile s-au certat în urmă cu şaşe luni, dar că nu a fost de faţă, doar a auzit că părţile şi rudele acestora ţipau.

Cealaltă martoră a reclamantului ……………., vecina acestuia a declarat că pârâta a venit în apartamentul bunicilor când era elevă în clasa a II a şi aceştia spuneau că o să-i facă acte de proprietate ca să-i îngrijească la bătrâneţe. Martora a declarat că a auzit aceste discuţii pe când pârâta avea 9-10 ani. A mai precizat martora că pârâta a locuit cu reclamantul şi soţia acestuia, îi ajuta la treburile gospodăreşti ( făcea curăţenie, spăla rufe, făcea piaţa) şi că bunicii aveau grija de nepoata acestora. La 6 luni după decesul bunicii reclamanta a plecat din apartament şi a mai venit la reclamant mai rar.

Instanţa constată că din declaraţiile martorilor nu rezultă faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi nici în momentele imediat premergătoare încheierii actului juridic părţile au dorit să încheie un contract de vânzare-cumpărare. Martorele audiate au declarat că bunicii pârâtei le-au spus că doresc să-i facă acte de proprietate pârâtei să aibă grijă de ei, dar aceste afirmaţii au fost auzite de martori fie cu mult timp înainte de încheierea contractului, fie după încheierea contractului.

Instanta va inlatura si sustinerile reclamantului in sensul ca actul nu i-a fost citit de notarul public, intrucat, potrivit incheierii de autentificare nr. …………….s-a consemnat ca, dupa citirea actului, partile au consimtit la autentificare, semnand toate exemplarele actului, contractul dobandind, astfel, caracterul unui inscris autentic care se bucura de o prezumtie de validitate, proba contrara revenindu-i celui care-l contesta. In plus, constatarile personale ale notarului public referitoare la luarea consimtamantului fac dovada pana la inscrierea in fals si avand in vedere ca reclamanta nu a inteles sa uzeze de mijloacele procedurale puse la dispozitie de lege in acest sens, rezulta ca actul juridic intervenit intre parti este valabil.

Instanţa va avea în vedere şi faptul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pârâta era minoră şi a fost asistată de curatorul …… încheind actul juridic cu încuviinţarea Autorităţii Tutelare, ceea ce face greu de crezul faptul că pârâta ar fi determinat pârâţilor o falsă reprezentare a actului juridic pe care urmau să-l încheie. Fiind minoră la data încheierii contractului era greu de crezut că-şi poate asuma obligaţia de întreţinere a bunicilor săi, având în vedere vârsta acesteia şi faptul că nu avea posibilităţi materiale de a oferi ajutor şi sprijin bunicilor săi.

Fata de considerentele mai sus aratate, instanta va respinge cererea ca neîntemeiată.

 

Tags: eroare-obstacol, nulitate absoluta, Nulitate contract vanzare-cumparare

Nedovedirea pericolului public. Arestare respinsa

 Tip: Decizie

Nr./Dată: INCHEIERE (25.01.2013)

Autor: Sectia penala

Domenii asociate: Infracţiuni

 

Prin incheierea din data de 25.01.2013 in dosarul nr. 1695/281/2013 instanta a dispus: În baza art. 146 alin.111 respinge propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti privind arestarea preventiva a inculpatului M. P.G., ca neintemeiata.

În baza art. 136 alin.1 lit.b rap. la art. 145 C.pr.pen., dispune faţă de inculpatul M. P. G, fiul lui P. si D., nascut la 01.05.1990 in G., jud. G., domiciliat in G., str. Ion I.C. B. nr. 54, jud. G.posesor al C.I. seria GG nr. 1297., C.N.P. 19.32, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi municipiul G, judeţul G., pe o perioada de 30 de zile, începând de la 25.01.2013 şi până la data de 23.02.2013 inclusiv.

În baza art. 145 alin. 11 C.pr.pen. obligă inculpatul ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea să respecte următoarele obligaţii:

– să se prezinte la organele judiciare ori de câte ori este chemat;

– să se prezinte la organele de poliţie care efectuează cercetări în cauză conform programului de supraveghere întocmit de acestea;

– să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

– să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o armă.

În baza art. 145 alin. 3 C.pr.pen. atrage atenţia inculpatului că, în cazul în care încalcă cu rea-credinţă obligaţiile stabilite la alineatele precedente, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

Dispune comunicarea a câte unei copii de pe prezenta încheiere către persoanele şi instituţiile prevăzute la art. 145 alin. 21 C.pr.pen.

In baza art 192 alin 3 c.p.p., cheltuielile judiciare avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.

In baza art 192 alin 3 c.p.p., cheltuielile judiciare avansate de către stat rămân în sarcina acestuia, onorariul aparatorului din oficiu in cuantum de 100 lei va fi avansat din fondurile Ministerului de Justitie catre Baroul Prahova.

Cu drept de recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare.

Cercetată în Camera de Consiliu şi pronunţată în şedinţă publică azi, 25.01.2013, ora 19,15.;.

 

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:

Prin cererea adresată Judecătoriei Ploieşti şi înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 1695/281/2013, Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti a solicitat ca in temeiul art 1491 c.p.p. să se dispună luarea masurii arestarii preventive si emiterea mandatului de arestare preventiva pe o perioadă de 30 de zile, cu începere de la 25.01.2013 şi până la data de 23.02.2013 inclusiv, faţă de inculpatul M. P. G., fiul lui Pa. si D.nascut la 01.. in G., jud. G., domiciliat in G., str. Ion I.C. B. nr. 54, jud. G., posesor al C.I. seria GG nr. 12.0, C.N.P. 19032.

În motivarea propunerii s-a aratat că în sarcina inculpatului s-a retinut savarsirea infractiunii de calificat prev. de art. 208 alin.1- 209 alin.1 lit a ,g si i C. pen, constând în aceea că, la data de 24.01.2013, in jurul orelor 21.00 impreuna cu alte persoane ramase neidentificate, dupa o intelegere prealabila, au patruns in incinta societatii S.C. Grup T. F. S.A. de unde, prin fortarea lacatului usii de acces, a sustras dintr-o magazie 92.7 m cablu de forta pentru locomotive de 240 mm2 din cupru, prejudiciul estimat fiind de 4.800.000 lei, care insa nu corespunde cu valoarea bunurilor sustrase.

In vederea solutionarii propunerii s-a dispus atasarea dosarului de urmarire penala nr.1217/P/2013 al Parchetului de pe langa Judecatoria Ploiesti.

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele :

Prin rezolutia din data de 25.01.2013, emisa de catre organele de politie din cadrul Politiei Transporturi Prahova, confirmata la aceeasi data, prin rezolutia procurorului din cadrul Parchetului de pe langa Judecatoria Ploiesti, s-a dispus inceperea urmaririi penale fata M. P. G., sub aspectul infractiunii de furt calificat prev. de art. 208 alin.1- 209 alin.1 lit a, g si i C. pen., constand in aceea ca la data de 24.01.2013, in jurul orelor 21.00 impreuna cu alte persoane ramase neidentificate, dupa o intelegere prealabila, au patruns in incinta societatii S.C. Grup T. F. S.A. de unde, prin fortarea lacatului usii de acces, a sustras dintr-o magazie 92.7 m cablu de forta pentru locomotive de 240 mm2 din cupru, prejudiciul estimat fiind de 4.800.000 lei, care insa nu corespunde cu valoarea bunurilor sustrase.

Prin ordonanţa de reţinere din data de 25.01.2013, emisa de organele de cercetare penala din cadrul Politiei Transporturi Prahova , s-a dispus reţinerea învinuitului M. P. G., pe o durată de 24 ore, începând cu data de 25.01.2013, orele 13.30. Din durata măsurii reţinerii s-a dedus perioada de la data de 25.01.2013, ora 05.00, până în data de 25.01.2013, ora 13.30, cât învinuitul s-a aflat la sediul organelor de cercetare penala ca urmare a măsurii administrative prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. b din Lg. 218/2002.

Prin ordonanţa din data de 25. 01.2013, emisa de catre procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale fata de învinuitul M. P. G., sub aspectul savarsirii infractiunii de infractiunii de furt calificat prev. de art. 208 alin.1- 209 alin.1 lit a ,g si i C. pen .

Examinand prin prisma materialului probator administrat pana in prezent, instanta considera ca in cauza nu se impune luarea masurii arestarii preventive fata de inculpatul M. P. G. o astfel de masura fiind superioara cerintelor impuse de lege pentru buna desfasurare a procesului penal, asa incat urmeaza a se aprecia prin raportare la complexitatea cauzei daca se impune sau nu luarea unei alte masuri preventive restrictive insa de drepturi.

Situatia de fapt expusa, este retinuta de catre instanţa pe baza probelor efectuate până în prezent, respectiv: procesul verbal de constatare a infractiunii, proces verbal de cercetare la fata locului si plansa foto, declaratii invinuit, declaratii martori , adresa prejudiciu.

Fiindu-i aduse la cunostiinta disp. art 70 C.proc.pen, inculpatul a invederat instantei ca menţine declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală in calitate de inculpat, înţelegând să se prevaleze de dreptul la tăcere ?n faţa instanţei de judecată, pozitia sa fiind consemnata in scris si atasata la dosarul cauzei.

In cauza instanta apreciaza ca este indeplinită decat cerinta prevazute de teza I a textului de lege mentionat, fiind evident ca din nici un alt mijloc de proba, afara de cele despre care am facut vorbire, nu reiese in mod clar si obiectiv ca inculpatul prezinta un pericol social concret pentru ordinea publica, obligatia in acest sens revenind organului judiciar titular al sesizarii instantei cu o astfel de propunere.

Nu se poate susţine însă că ar fi întrunită şi cea de-a doua condiţie cumulativ prevăzută de art.148 alin.1 lit.h C.p.p. de vreme ce, în speţă, nu există probe certe că prin lăsarea în libertate a inculpatului s-ar crea un pericol concret pentru ordinea publică.

Astfel, inculpatul a avut o atitudine cooperantă faţă de organele de urmărire penală, recunoscând regretând comiterea infracţiunilor cu prilejul audierii sale ?n calitate de inculpat instanţa constatând şi aspectul că, potrivit fişei de cazier judiciar, inculpatul M.P.G. nu este cunoscut cu antecedente penale.

Este de asemenea de remarcat că ?n cauză nu s-a stabilit cuantumul exact al prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei, fiind evident că suma de 4800000 lei este exagerată raportat la materialitatea bunurilor sustrase, acestea fiind, de altfel recuperate de societatea SC G. T. F.R SA B..

Potrivit art.5 par.3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, asfel cum a fost interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Letellier c. Franţei din 26 iunie 1991, pentru reţinerea acestui temei de arestare trebuie probat că prin lăsarea inculpatului în libertate s-ar tulbura în mod real ordinea publică, Curtea admiţând că, în măsura în care şi dreptul naţional o recunoaşte, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o “tulburare a societăţii” de natură să justifice o detenţie preventivă, însă doar pe un termen limitat.

?n practica instanţei europene s-a mai reţinut că detenţia unei persoane este o măsură atât de gravă , ?ncât este justificată ?n ultimă instanţă, atunci când alte măsuri mai puţin severe au fost analizate şi s-a considerat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public sau cel individual ( Vrencev vs Serbia, Enhorn vs Suedia, Rusu vs Austria )

De asemenea, din economia dispoziţiilor legale care reglementează măsura arestării, cea mai aspră dintre măsurile de prevenţie privative de libertate, rezultă că aceasta trebuie să aibă un caracter de excepţie, reprezentând un act de extremă gravitate pentru orice cetăţean, şi trebuie să fie necesară ?n circumstanţele specifice cauzei.

In demersurile sale de verificare a temeiurilor de arestare preventiva, CEDO a considerat ca detentia preventiva pe parcursul derularii unui proces penal se justifica numai in masura in care ,,in concreto,, la dosarul cauzei s-a facut dovada cel putin a unuia dintre pericolele enumerate, respectiv acela de savarsire a altor infractiuni, de distrugere a probelor, de presiunie asupra partilor conceptate in cauza, sau pericolul de sustragere.

In acest sens instanta constata ca inculpatul nu se subscrie nici uneia dintre aceste conditii, pozitia sa procesuala si administrarea deja a unui minim de probatoriu care prefigureaza obiectiv comiterea unei infractiuni inlaturand in mod clar aprecierea vis a vis de faptul ca acesta prezinta un pericol social concret pentru ordinea publica.

Este adevarat ca fapta prin natura sa prezinta un pericol social ridicat, insa aprecierile asupra acestor aspecte urmeaza a fi avute in vedere intr-o anumita eventualitate de catre instanta investita cu fondul cauzei, gradul de pericol social fiind analizat in complexul proces de individualizare al pedepsei si atunci admite opinia majoritara in materie referitor la faptul ca intre notiunea de pericol social concret pentru ordinea publica si gradul de pericol social al infractiunii nu exista similitudini.

In acest sens se considera ca exista pericol social concret pentru ordinea publica atunci cand este posibil sa se produca o incalcare a regulilor de convietuire sociala vizand valorile ocrotite de prevederile art 1 C.p, ca urmare a activitatii anterioare sau posterioare a faptuitorului sau a reactiei declansate de fapta savarsita de catre acesta, in acest sens legiuitorul dorin sa analizeze cu precadrere circumstantele personale ale inculpatului, atitudinea adoptata de catre acesta in societate si nu in ultimul rand reactia declansata de fapta sa.

Infractiunile indreptate contra patrimoniului afecteaza echilibrul social si produc o stare de indignare, insa revenind la lipsa probelor administrate de catre organele judiciare in dovedirea existentei pericolului social concret pe care inculpatul l-ar reprezenta pentru ordinea publica, in masura in care ar fi cercetat in stare de libertate, tindem in a aprecia ca notiunea generica a starii de pericol trebuie analizata de la caz la caz si functie de alte conditii.

Vazand insa criteriile introduse de catre legiuitor in art 136 al.8 C.p.p si constatand ca in cauza sunt necesare in continuare efectuarea de cercetari, instanta va considera ca alegerea unei masuri preventive restrictive de drepturi este apta in a asigura exigentele desfasurarii in conditii normale a cercetarilor in cauza.

Fata de considerentele expuse instanta in temeiul disp. art. 146 alin.111 urmeaza a respinge ca neintemeiata propunerea Parchetului de pe langa Judecatoria Ploiesti, privind arestarea preventiva a inculpatului M. P. G., fiul lui P. si D., nascut la 01.05..0 in G., jud. G., domiciliat in G., str. Ion I.C. B. nr. 54, jud. G., posesor al C.I. seria GG nr. 129700, C.N.P. 190.32, si va lua fata de acesta măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

În baza art. 146 alin.111 rap. la art. 145 C.pr.pen., va dispune faţă de inculpatul M. P. G., fiul lui P. si D., nascut la 01.05..0 in G., jud. G., domiciliat in G., str. Ion I.C. B. nr. 54, jud. G., posesor al C.I. seria GG nr. 129700, C.N.P. 190.32, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv oraşul G., pe o perioada de 30 de zile, începând de la 25.01.2013 şi până la data de 23.02.2013 inclusiv.

În baza art. 145 alin. 11 C.pr.pen. obligă inculpatul ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea să respecte următoarele obligaţii:

– să se prezinte la organele judiciare ori de câte ori este chemat;

– să se prezinte la organele de poliţie care efectuează cercetări în cauză conform programului de supraveghere întocmit de acestea;

– să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei,

– să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o armă

În baza art. 145 alin. 3 C.pr.pen. atrage atenţia inculpatului că, în cazul în care încalcă cu rea-credinţă obligaţiile stabilite la alineatele precedente, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

Dispune comunicarea a câte unei copii de pe prezenta încheiere către persoanele şi instituţiile prevăzute la art. 145 alin. 21 C.pr.pen.

In baza art.189 al.1 c.p.p dispune avansarea din fondurile Ministrului de Justitie catre Baroul Prahova a sumei in cuantum de 100 lei reprezentand onorariul aparatorului din oficiu.

Vazand art 192 alin 3 c.p.p., si art.189 al.1 c.p.p.

 

Tags: pericol public, Propunere arestare preventivă

Achitare inculpate – legalitatea probelor

Achitare inculpate- legalitatea probelor

Tip: Sentinţă penală

Nr./Dată: 186 (28.01.2011)

Autor: JUDECATORIA PLOIESTI

Domenii asociate:

Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)

 

Prin sentinta penala nr. 186/28.01.2011, pronuntata in Dosarul nr. 13748/281/2010 al Judecatoriei Ploiesti a s-a dispus: ,, In baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 alin. 1 lit. b C.p.p., dispune achitarea inculpatului M.C., fiul lui I. si M., nascut la data de 11.12.196, in P., judetul P., domiciliat in comuna P.,nr. A, judetul P., cercetat pentru savarsirea infractiunii de de conducere pe drumurile publice a unui autoturism, având în sânge o îmbibatie alcoolica ce depaseste limita legala, prev. de art. 87 al.1 din O.U.G. 195/2002, fapta din data de 17.02.2009.In baza art. 192 alin. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare avansate de stat raman in sarcina acestuia.Cu drept de recurs in termen de 10 zile de la pronuntare.Pronuntata in sedinta publica azi, 28.01.2011.”

 

Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta a retinut urmatoarele:

 

 

Prin Rechizitoriul nr. 2048/P/2009 al Parchetului de pe langa Judecatoria Ploiesti, s-a dispus punerea în miscare a actiunii penale si trimiterea în judecata a inculpatului M.C., fiul lui I. si M., sub aspectul savârsirii infractiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, având în sânge o îmbibatie alcoolica ce depaseste limita legala prev. de art. 87 alin.1 din O.U.G. 195/2002, constând în aceea ca la data de 17.02.2009, in jurul orei 23:40, a condus autoturismul marca Dacia, inmatriculat sub nr. B 71.. pe drumurile publice din Ploiesti, avand in sange o imbibatie alcoolica ce depaseste limita legala, respectiv 1,05 g%0.

Astfel, s-a retinut in cuprinsul actului de sesizare ca, la data de 17.02.2009, in jurul orei 23:40, lucratorii de politie din cadrul IPJ Prahova au fost sesizati cu privire la faptul ca la intersectia dintre str. Gheorghe Doja si Neagoe Basarab din mun. Ploiesti, a avut loc un accident de circulatie soldat cu vatamarea corporala a unei persoane. In urma deplasarii la locul producerii accidentului, lucratorii de politie au constatat ca inculpatul M. C. a condus auto marca Dacia Logan inmatriculat sub nr. B 71.. pe str. Gheorghe Doja din mun. Ploiesti, iar la intersectia cu str. Neagoe Basarab a intrat in coliziune cu autoturismul marca Dacia Logan, nr. PH 09 .., utilizat in regim de taximetrie si condus de numitul B. Ni., care circula pe drum prioritar insotit de clientul sau, V. G..

La controlul efectuat de organele de politie, s-a constatat ca inculpatul emana halena alcoolica, avand 0,42 mg/l in aerul expirat, motiv pentru care a fost condus la Spitalul Judetean de Urgenta Ploiesti, in vederea recoltarii probelor biologice pentru stabilirea alcoolemiei, unde i s-a recoltat o singura proba de sange, inculpatul avand, la ora 00:50, o alcoolemie de 1,05 g%0.

În faza de urmarire penala, s-au administrat urmatoarele probe: proces verbal de constatare si de recoltare a probelor biologice, rezultatul aparatului etilotest, declaratii inculpat, declaratii martori B. N. si V. G., buletin de analiza toxicologica alcoolemie si raport de expertiza medico-legala.

În faza de cercetare judecatoreasca a fost audiat inculpatul, martorii pe situatia de fapt B. N. si V. G., martorul in circumstantiere G. D. I.. Totodata, inculpatul a depus inscrisuri in circumstantiere.

Analizand materialul probator administrat in cauza, instanta retine urmatoarele:

La data de 17.02.2009, in jurul orei 23:40, inculpatul M. C. conducea autoturismul marca Dacia Logan inmatriculat sub nr. B 71 … pe str. Gheorghe Doja din mun. Ploiesti, iar la intersectia cu str. Neagoe Basarab a intrat in coliziune cu autoturismul marca Dacia Logan, nr. PH 09…, utilizat in regim de taximetrie si condus de numitul B. N., care circula pe drum prioritar, insotit de clientul sau, V. G..

Dupa ce organele de politie au sosit la fata locului, au fost testati ambii conducatori auto cu aparatul etilotest, in ceea ce il priveste pe inculpat, acesta fiind testat la data de 18.02.2009, ora 00:35, astfel cum reiese din printerul Drager Alcotest aflat la fila 18 DUP, acesta indicand o valoare de 0,42 mg/l alcool in aerul expirat.

Ulterior, inculpatul a fost condus la Spitalul Judetean de Urgenta Ploiesti, unde Iis-a recoltat o singura proba biologica, la ora 00:50, stabilindu-se ca acesta are o alcoolemie de 1,05 g%0, astfel cum reiese din buletinul de analiza toxicological alcoolemie aflat la fila 19 DUP.

Potrivit procesului verbal de prelevare si astfel cum reiese si din cuprinsul procesului verbal de cercetare la fata locului, coroborat si cu declaratia inculpatului, acesta nu a refuzat recoltarea celei de-a doua probe, ci, a doua recoltare nu a mai avut loc exclusiv in baza faptului ca inculpatul nu a solicitat-o.

In conformitate cu dispozitiile art.87 alin.1 din OUG 195 din 2002, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de catre o persoana care are o imbibatie alcoolica de peste 0,80 g/l alcool pur in sange constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani.

Instanta constata astfel ca organele de cercetare penala au incalcat prevederile art. 88 alin. 2 din OUG 195/2002 rap. la art. 6 lit. a, art. 7 si 8 din Ordinul nr. 376 din 10 aprilie 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii intoxicatiei etilice si a starii de influenta a produselor ori substantelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora asupra comportamentului conducatorilor de autovehicule si tramvaie.

Astfel, procedura de prelevare a produselor biologice prevede ca, pentru determinarea alcoolemiei, se preleveaza 2 probe de sânge din vena la interval de o ora între prelevari, fiecare proba continând 10 ml sânge.

În situatiile medicale speciale, în care nu poate fi efectuata cea de-a doua prelevare, precum si în cazul refuzului de prelevare, se mentioneaza acest fapt în mod expres în cadrul rubricii “observatii” a buletinului de examinare clinica, precizându-se motivul neprelevarii.

În situatiile prevazute anterior, cu exceptia refuzului de prelevare, se preleveaza 10 ml urina, sub supraveghere, în flacon spalat, care ulterior va fi supus procedurii de sigilare prevazute la art. 13, cu exceptia refuzului de prelevare.

În cazul refuzului de prelevare a celei de-a doua probe, de regula nu se efectueaza calculul retroactiv al alcoolemiei, consemnându-se în procesul-verbal de prelevare al carui formular este prevazut în anexa nr. 2 la normele metodologice.

Medicul si politistul vor încunostiinta persoana despre consecintele refuzului prelevarii celei de-a doua probe.

Daca persoana examinata refuza prelevarea celei de-a doua probe de sânge, se consemneaza refuzul de catre persoana examinata, pe formularul prevazut în anexa nr. 2.

Asadar, astfel cum reiese din actele dosarului, inculpatul nu a refuzat recoltarea celei de-a doua probe biologice, iar organele de politie nu i-au adus la cunostinta obligativitatea prelevarii si a celei de-a doua probe, pentru a se putea determina ulterior valoarea alcoolemiei la momentul conducerii pe drumurile publice.

Este adevarat ca inculpatul avea in aerul expirat o concentratie de alcool de 0,42 mg/l, iar in sange, 1,05 g%0, instanta retinand cu certitudine faptul ca acesta a consumat bauturi alcoolice inainte de a se urca la volan, aceste probe coroborandu-se si cu procesul verbal de prelevare, potrivit caruia inculpatul parea sub influenta bauturilor alcoolice.

Cu toate acestea, instanta constata ca inculpatul a fost testat cu aparatul etilotest la data de 18.02.2009, ora 00:35, deci la o ora dupa ce a avut loc evenimentul rutier, astfel cum reiese din procesul verbal de cercetare la fata locului.

Totodata, instanta constata ca inculpatul a avut o concentratie de alcool in aerul expirat de 0,42 mg/l la interval de o ora dupa accidental rutier, la limita prevazuta de legiuitor incuprinsul articolului 88 alin.5 din OUG 195 din 2002, limita pana la care fapta constituie contraventie.

In plus, instanta retine si concluziile raportului de expertiza medico-legala intocmit in cauza, potrivit carora, din cauza faptului ca s-a recoltat o singura proba de sange, nu se cunoaste faza cinetica in care se afla alcoolul in organismul inculpatului la momentul recoltarii probelor biologice, astfel incat nu se poate preciza alcoolemia pe care acesta a avut-o in intervalul 23:35-23:40, la data de 17.02.2009.

Instanta nu poate da valoarea probatorie a unei probe stiintifice simplei pareri din cuprinsul raportului de expertiza anterior mentionat, in care s-a apreciat ca alcoolemia prezentata de inculpat era situata peste limita legala, respectiv in descrestere, de 1,20 g%, avand in vedere concuziile aceluiasi raport anterior expuse.

Mai mult decat atat, la formularea acestei aprecieri a fost avuta in vedere si declaratia inculpatului, care a precizat ca a consumat in noaptea dintre 16/17.02.2009 2 l de vin si a mancat, declaratie care in mod evident nu corespunde adevarului, avand in vedere rezultatul probelor biologice, acesta neconcordanta conducand la concluzia unui consub de bauturi alcoolice mult mai apropiat in timp de momentul producerii evenimentului rutier.

Cu toate acestea, instanta nu poate sanctiona atitudinea nesincera a inculpatului, care poate adopta orice atitudine procesuala doreste, nefiind obligat sa produca probe impotriva sa, apreciind ca prin asunderea consumului real de bauturi alcoolice, acesta a avut automat o alcoolemie peste limita legala, in lipsa unor probe certe care sa inlature orice dubiu asupra vinovatiei inculpatului.

Cu totul alta ar fi fost insa situatia in care inculpatul ar fi refuzat recoltarea celei de-a doua probe biologice, caz in care nu s-ar fi putut preleva de propria culpa invocand imposibilitatea efectuarii calculului retractiv al alcoolemiei, insa aceasta situatie nu se regaseste in prezenta cauza.

In consecinta, intrucat din culpa organelor de cercetare penala nu se poate stabili alcoolemia pe care inculpatul a avut-o in intervalul 23:35-23:40, la data de 17.02.2009, cand a avut loc evenimentul rutier, avand in vedere ca rezultatele probelor biologice privesc momente ulterioare conducerii de catre inculpat a autoturismului marca Dacia Logan inmatriculat sub nr. B 71 NTG pe drumurile publice din Ploiesti, testarea si recoltarea avand loc la o ora, respectiv o ora si 1 minute dupa, fiind posibil ca alcoolemia sa fie atat in crestere, cat si in descrestere, instanta va dispune, in baza art.11 pct.2 lit. a rap. la art10 alin. 1 lit.b C.p.p., achitarea inculpatului Margarit Catalin, pentru savarsirea infractiunii prev. de art. 87 al.1 din O.U.G. 195/2002, fapta nefiind prevazuta de legea penala, ci de legea contraventionala, potrivit art. 102 alin. 3 lit. a din OUG 195 din 2002, aplicandu-se in favoarea inculpatului principiu “in dubio pro reo”, neinlaturat prin materialul probator administrat in cauza.In baza art. 192 alin. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare avansate de stat raman in sarcina acestuia

Tags: Achitare, legalitatea probelor, OUG 195/2002

PLÂNGERE CONTRAVENTIONALA

ROMÂNIA

JUDECATORIA MIZIL Tip: Sentinta Civila

JUDETUL PRAHOVA Nr./Data: 816/29.06.2012

 

Prin plângerea contraventionala înregistrata pe rolul acestei instante la data de 13.04.2012 ca urmare a declinarii competentei de solutionare a dosarului nr.22864/281/2011 având acelasi obiect înregistrat pe rolul Judecatoriei Ploiesti, petentul S. C., în contradictoriu cu intimatul IPJ Prahova, a solicitat anularea respectiv constatarea nulitatii absolute a procesului verbal seria CC nr. 8501069/09.09.2011 emis de Sectia de Politie nr.6 Ciorani jud.Prahova iar în subsidiar petentul a solicitat înlocuirea sanctiunii amenzii contraventionale cu avertisment sau reducerea cuantumului amenzii în temeiul art.34 pct.1 din OG nr.2/2001.

În sustinerea plângerii contraventionale, petentul a aratat ca în mod nelegal a fost sanctionat pentru pentru savârsirea contraventiei prevazute de art.101 alin.1 pct.11 din OUG 195/2002, in sensul ca a circulat pe drumul public cu autoturism având defectiuni la sistemul de iluminare, întrucât defectiunea ce viza becul pentru faza scurta s-a produs în momentul în care autoturismul era în miscare si cel mai probabil datorita denivelarilor existente pe drumul public pe care rula, defectiunea fiind remediata în momentul sesizarii defectiunii de catre agentul constatator.

Totodata petentul invoca nulitatea absoluta a procesului verbal de contraventie cu motivarea ca acesta nu a fost întocmit cu respectarea prevederilor art.16 pct. 1 din O.G nr.2/2001 în sensul ca nu cuprinde mentiunile obligatorii privind ocupatia si locul de munca precum si aratarea tuturor împrejurarilor ce pot servi la aprecierea gravitatii faptei fiind de altfel încalcate si disp. art.16 pct.7 din acelasi act normativ privind obligatia agentului constatator de a aduce la cunostinta contravenientului dreptul de a face obiectiuni.

În subsidiar, petentul a solicitat înlocuirea sanctiunii amenzii contraventionale în cuantum de 402 lei cu sanctiunea avertismentului în raport de prevederile art.7 alin.2 si 3 coroborat cu art.21 alin.3 din OG nr.2/2001 care permit aplicarea sanctiunii avertismentului în raport de gravitatea faptei chiar si atunci când aceasta sanctiune nu este prevazuta de textul de lege care sanctioneaza contraventia având în vedere si circumstantele personale ale petentului care nu a mai fost sanctionat contraventional , veniturile modeste ale acestuia precum si comportamentul sau ulterior comiterii faptei în sensul ca a remediat imediat defectiunea la sistemul de iluminare.

A mai aratat petentul ca va proba cu martori în fata instantei de judecata.

Intimatul, legal citat, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiata, aratând ca la data de 09.09.2011 petentul a fost sanctionat contraventional cu amenda în cuantum de 402 lei pentru savârsirea faptei prevazute de art. de art. 101 alin.1 pct.11 din OUG 195/2002 constând în acea ca a condus autospeciala marca FHT cu nr de înmatriculare PH-60-TYC având defectiuni la sistemul de iluminat. Se mai precizeaza faptul ca în conformitate cu art. 109 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 abaterea contraventionala a fost constatata cu propriile simturi asa cum rezulta din raportul detaliat al agentului constatator.

Intimata a învederat faptul ca petentul a refuzat semnarea procesului , împrejurare confirmata de martorul asistent Renetea Dan.

În drept, intimata a invocat dispozitiile O.U.G. nr. 195/2002.

În aparare intimatul a depus la dosar copia procesului verbal de constatare si sanctionare a contraventiilor, procesul verbal privind comunicarea prin afisare, raportul detaliat al agentului constatator si fisa de cazier contraventional.

Actiunea este scutita de taxa judiciara de timbru în baza art.15 lit.i din Legea 146/1997 si art.36 din O.G. nr.2/2001.

Analizând plângerea dedusa judecatii, instanta retine urmatoarele:

Prin procesul-verbal de constatare si sanctionare a contraventiei seria CC nr. 8501069/09.09.2011 emis de Sectia de Politie nr.6 Ciorani jud.Prahova, petentul a fost sanctionat contraventional cu amenda în suma de 402 lei pentru savârsirea faptei prevazute de art. 101/1/11 din OUG 195/2002, constând în acea ca a condus autospeciala marca FHT cu nr. de înmatriculare PH-60-TYC având defectiuni la sistemul de iluminat.

Cu privire la competenta materiala si teritoriala de solutionare a plângerii, care este una absoluta, potrivit art 32 alin 2 din O.G. 2/2001, Judecatoria Mizil este competenta, întrucât locul savârsirii faptei este în comuna Ciorani, iar litigiul este de competenta judecatoriei.

De asemenea, instanta a retinut ca plângerea a fost introdusa în termenul legal de 15 zile de la comunicarea procesului verbal, conform art. 31 din OG nr. 2/2001.

Conform art. 34 din O.G. nr. 2/2001, instanta investita cu solutionarea plângerii analizeaza legalitatea si temeinicia procesului-verbal si hotaraste asupra sanctiunii .

Asupra cazurilor de nulitate absoluta invocate de petent in cuprinsul cererii, instanta a retinut ca lipsa mentiunilor prevazute art.16 pct. 1 din O.G nr.2/2001 privind ocupatia si locul de munca precum si mentiunile privind aratarea tuturor împrejurarilor ce pot servi la aprecierea gravitatii faptei sunt de natura a atrage nulitatea relativa a procesului verbal, conditionata de existenta unei vatamari cum este de altfel si în cazul nerespectarii dispoz art.16 pct.7 din acelasi act normativ privind obligatia agentului constatator de a aduce la cunostinta contravenientului dreptul de a face obiectiuni (care nu a fost dovedita de petent).

În speta, petentul nu a dovedit vreo vatamare in drepturile sale recunoscute de lege ca urmare a lipsei mentiunilor agentului constatator privind lipsa mentiunilor prevazute art.16 pct. 1 din O.G nr.2/2001 privind ocupatia si locul de munca precum si mentiunile privind aratarea tuturor împrejurarilor ce pot servi la aprecierea gravitatii faptei sau privind obligatia agentului constatator de a aduce la cunostinta contravenientului dreptul de a face obiectiuni, iar pe parcursul procesului ar fi avut posibilitatea de a-si face apararile necesare, prezentând împrejurari relevante referitoare la situatia de fapt, dar acesta nu s-a prezentat.

 

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca orice sistem juridic cunoaste prezumtiile de fapt si de drept, inclusiv prezumtia de temeinicie a procesului verbal de contraventie. Instanta europeana a stabilit ca prezumtiile de fapt sau de drept opereaza in legile represive din toate sistemele juridice si ca ea nu interzice in principiu asemenea prezumtii. Cu toate acestea , exigentele unui proces echitabil impun statelor contractante sa nu depaseasca anumite limite si sa le foloseasca intr-o maniera rezonabila, tinand cont de gravitatea faptei si cu respectarea dreptului la aparare.

De asemenea Curtea a stabilit ca sarcina ei nu este de a verifica compatibilitatea in abstracto a unei prezumtii legale sau simple cu prevederile Conventiei, ci de a determina daca aceasta a fost aplicata in concret reclamantului intr-o maniera compatibila cu respectarea prezumtiei de nevinovatie ( cauza Bouamar c Frantei).

In cauza dedusa judecatii s-a retinut prezumtia de temeinicie a procesului verbal de contraventie, tocmai pentru ca retinerea faptei contraventionale si aplicarea pedepsei se întemeiaza pe faptele si împrejurarile constatate personal de catre reprezentantul intimatei .

Procesul verbal de contraventie nu este doar un act de acuzare ci si un mijloc de proba .

Textul art. 34 din OG 2/2001 presupune o interpretare concordanta cu exigentele unui proces echitabil , de vreme ce prevede ca instanta de judecata verifica legalitate si temeinicia procesului verbal de contraventie. Prin urmare, instanta nu porneste de la ideea preconceputa ca persoana sanctionata contraventional este vinovata, ci mentinerea procesului verbal va fi rezultatul unor verificari asupra tuturor consemnarilor actului sanctionator.

Situatia de fapt constând în acea ca petentul a condus autospeciala marca FHT cu nr de înmatriculare PH-60-TYC având defectiuni la sistemul de iluminat este stabilita in procesul verbal de contraventie pe baza constatarilor personale ale agentului instrumentator, ceea ce constituie o proba din punct de vedere juridic, insa acest act sanctionator nu stabileste si vinovatia petentului, acest aspect fiind stabilit ulterior, in cursul judecatii, in conditiile respectarii principiilor fundamentale ale procesului civil.

Situatia de fapt retinuta de agentul sanctionator nu a fost infirmata prin administrarea probei cu înscrisuri.

Instanta, in lipsa oricarei probe (in cond in care in conf cu art. 129 alin. 1 Cpciv si art. 1169 Cciv, contestatoarei ii incumba sarcina acesteia) nu poate retine apararile contravenientei potrivit caruia defectiunea la sistemul de iluminare s-a produs datorita starii degradabile a drumului public parcurs precum si faptul remedierii de îndata a defectiunii sesizate de agentul constator.

In situatia sanctionarii contraventiei constând in fapta comisiva, astfel cum este si situatia de fata, procesul verbal constituie un mijloc de proba, el dovedind o situatie de fapt care a condus la încheierea procesului verbal de contraventie si care a condus in mod rezonabil la ridicarea unei acuzatii bazate pe împrejurari de fapt ce necesita explicatii fundamentate pe probe din partea celui sanctionat. Prin urmare in astfel de cazuri constând in contraventii comisive, sarcina probei in procesul civil este inversata prin mecanismul de functionare a prezumtiei simple, astfel incat aceasta trece asupra partii împotriva careia este stabilita prezumtia.

Procesul verbal nu stabileste si vinovatia petentului, ci aceasta va fi stabilita in urma unui proces civil, pe baza probelor administrate, si pornind de la situatia de fapt constatata personal de agentul instrumentator.

Astfel, in cauza Bruckner c Austriei Curtea a stabilit ca petentei nu i s-a incalcat dreptul la un proces echitabil prin sanctionarea sa contraventionala, întrucât in masura in care acuzarea a stabilit aplicabilitatea actului sanctionator la situatia constatata, este rezonabil ca reclamanta sa faca ea insesi dovada ca a adoptata toate masurile pentru respectarea legii si pentru evitarea savarsirii unei contraventii.

Dat fiind ca procesul verbal de contraventie contine constatarile personale ale agentului instrumentator, el face dovada situatiei de fapt ce a dus la încheierea sa, in mod analog unui proces verbal de constatare a infractiunii flagrante. In acest caz, simpla sustinere a petentului in sensul ca fapta nu corespund adevarului nu este suficienta, atâta timp cat el nu aduce probe ori nu invoca indicii credibile pentru a rasturna prezumtia simpla de temeinicie a actului sanctionator.

In cauza Gaucher c Frantei, Curtea Europeana a stabilit, in motivarea deciziei de inadmisibilitate a plângerii, ca este adevarat ca sarcina probei incumba acuzarii si dubiul profita celui acuzat, dar simpla negare a comiterii contraventiei nu este suficienta pentru a-l exonera de raspundere, acesta neaducând nicio dovada sau un indiciu pertinent care sa confere veridicitate acestei afirmatii.

Dreptul unei persoane de a fi prezumata nevinovata si de a solicita acuzarii sa dovedeasca faptele ce i se imputa nu este absolut, a decis CEDO in cauza Anghel c României. In acest context Curtea mentioneaza ca prezumtiile de fapt (precum cea de temeinicie a procesului verbal) sau de drept opereaza in toate sistemele de drept si nu sunt interzise de conventie, in masura in care statul respecta limitele rezonabile avand in vedere importanta scopului urmarit dar si respectarea dreptului la aparare (cauza Vostberga Taxi Aktiebolag si Vulic c Suediei).

Limitele rezonabile ale prezumtiei de temeinicie de care se bucura procesul verbal de contraventie, tocmai pentru ca se întemeiaza pe fapte si împrejurari constate personal de catre reprezentantul intimatei au fost respectate in aceasta cauza, întrucât dreptul la aparare al petentului a fost respectat . Acesta din urma a avut posibilitatea de a propune probe in cursul judecatii si de a formula toate apararile pe care le-a considerat de cuviinta împotriva actului sanctionator .

Intrucat pe parcursul judecatii petentul nu a facut dovada existentei unei alte situatii de fapt decat cea mentionata in procesul verbal de contraventie si intrucat in speta nu se poate retine existenta vreunei cauze de nulitate absoluta a procesului verbal contestat, instanta apreciaza ca forta probanta a acestuia nu a fost inlaturata, el bucurandu-se in continuare de prezumtia de legalitate si temeinicie instituita de lege in favoarea sa.

Verificand proportionalitatea sanctiunii aplicate cu gradul de pericol social al faptei savarsite, in acord cu disp art. 5 coroborat art. 21 alin. 3 OG 2/2001, pentru determinarea acesteia se va tine seama de imprejurarile in care fapta a fost savarsita, de modul si mijloacele de savarsire a acesteia, de scopul urmarit, de urmarea produsa, precum si de circumstantele personale ale contravenientului si de celelalte date inscrise in procesul verbal.

Astfel, instanta a apreciat ca amenda contraventionala în cuantum de 402 lei nu respecta principiul proportionalitatii cu gradul de pericol social al faptelor savarsite in conditiile in care intimata nu a facut dovada unor circumstante care sa impuna aplicarea acestei sactiuni excesive cât timp exista lumina la ora 07 dimineata ,autoturismul fiind vizibil pe drumul public.

Astfel, in temeiul disp art. 34 coroborat cu art. 7 OG 2/2001 instanta a dispus înlocuirea sanctiunii contraventionale principale a amenzii de 402 lei pentru fiecare dintre fapta prev de art 101 alin.1 pct.11 din OUG 195/2002 cu sanctiunea avertismentului având în vedere prevederile art. 7 alin. 3 din OG nr. 2/2001 (prin care se prevede ca avertismentul se aplica si în cazul în care actul normativ de stabilire si sanctionare a contraventiilor respective nu prevede în mod expres aceasta sanctiune).

 

JUDECATOR,

Madalina Dinu

Tags: declina, OUG 195/2002, plângere contravenţională

Furt. Achitare in baza art.11 pct.2 Lit.a.

ip: Sentinţă penală

Nr./Dată: 361 (28.02.2012)

Autor: Sectia Penala

Domenii asociate: Furt

Prin Sentinţa Penală Nr.361 / 28.02.2012 instanta a dispus: În baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit.b ind.1 C.p.p., dispune achitarea inculpatei: D.A., fiica lui I. si M. născută la data de 05.10.. în B., judetul Pr., domiciliata in comuna F., sat F., nr. 6., judetul P., fara forme legale in P., strada R., nr.3. judetul P., CNP 293100., pentru sav. infracţiunii de furt calificat prev. de art.208 alin.1, art.209 alin.l, lit. e alin.2 lit.b Cp. cu aplic. art.99 si urm. C.p, parte vatamata G.m.R.a, fapta din data de 22.12.2009.

In baza art.18 ind.1 rap. la art.91 alin.1 lit.c C.pen, aplica inculpatei D. A., fiica lui I. si M., născută la data de 05.10.. în B., judetul Pr., domiciliata in comuna F., sat F., nr. 6, judetul P., fara forme legale in P, strada R., nr.3, judetul P., CNP 293100. sanctiunea amenzii administrative in cuantum de 300 lei.

În baza art.346 rap. la art 14 si art 15 C.proc.pen ia act ca partea vatamata G. M. R., domiciliata in P.N., sat Sf. nr.5, jud. P. nu s-a constituit parte civila in cauza, prejudiciul fiind recuperat prin restituire.

În baza art. 192 alin.1 lit.d C.p.p., obliga inculpata la plata plata sumei in cuantumde 500 lei reprezentand cheltuieli judiciare catre stat.

In baza art.189 alin.1 C.proc.pen onorariul aparatorului din oficiu in cuantum de 200 lei, va fi avansat din fondurile Ministerului de Justitie catre Baroul Prahova.

Cu drept de recurs în 10 zile de la poronunţare pentru Reprezentantul Ministerului Public si pentru inculpata si de la comunicare pentru partea vatamata.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 28.02.2012.”

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr.13038/P/2009 din data de 13.12.2011, al Parchetului de pe langa Judecatoria Ploiesti, s-a pus in miscare actiunea penala si s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpatei D.A., fiica lui I. si M., născută la data de 05.10.. în B., judetul P., domiciliata in comuna F., sat F., nr.6., judetul P., fara forme legale in P., strada R., nr.3., judetul P., CNP 293100. pentru sav. infracţiunii de furt calificat prev. de art.208 alin.1, art.209 alin.l, lit. e alin.2 lit.b Cp. cu aplic. art.99 si urm. C.p.

În cuprinsul actului de sesizare al instanţei, s-a reţinut următoarea situaţie de fapt,

La data de 22.12.2009, in jurul orelor 11,30 in timp ce se afla in statia de tranvai a Halelor Centrale din mun. Ploiesti, profitand de neatentia partii vatamate G.M.R., a sustras poseta acesteia ce continea un portofel ce continea acte de identitae si suma de 12 lei, prejudicial cauzat fiind integral recuperate.

Fiind audiata pe parcursul urmaririi penale, invinuita a recunoscut comiterea faptei retinute in sarcina sa.

Situatia de fapt a fost expusa pe baza următoarelor mijloace de probă: process verbal de sesizare din oficiu(filele5-7 dosar urmarire penala), declarative parte vatamata(filele 8-9 dosar urmarire penala),declaratii martori (filele11-12 dosar urmarire penala), declarative invinuita(filele14-16 dosar urmarire penala)

Inainte de inceperea cercetarii judecatoresti instant a adus la cunostiinta inculpatei posibilitatea pe care o are de a solicita ca solutionarea cauzei sa se faca in procedura simplificata in baza probelor care au fost administrate in faza de urmarire penala, in masura in care aceasta isi insuseste probele si recunoaste fapta astfel cum a fost descrisa in actul de sesizare.

Inculpata prin aparator a aratat la termenul din 23.02.2012, ca intelege sa se prevaleze de dispoz. art 320 ind.1 c.p.p si judecata sa se faca in procedura simplificata, invederand instantei ca isi insuseste probele administrate in faza de urmarire penala si le cunoaste, nemaisolicitand alte probe noi, intelegand totodata sa recunoasca in totalitate si neconditionat fapta retinute in sarcina sa.Inainte de a ii fi luata o declaratie, instant a explicat inculpatuli in ce consta invinuirea ce i se aduce prin rechizitoriu.

Instanţa avand in vedere dispozitiile art. 320 ind.1 C,p,p al.1 referitoare la imprejurarea ca pana la inceperea cercetarii judecatoresti, daca instant se considera lamurita, iar inculpatul recunoaste in totalitate si neconditionat faptele retinute in sarcina sa si nu mai solicita probe noi fiind de acord cu cele administrate in cursul urmaririi penale pe care le cunoaste si le insuseste, a procedat la audierea inculpatului, care a recunoscut săvârşirea faptelor.

Inculpatul nu a solicitat probe in circumstantiere.Prin raportare la declaratia inculpatului care a recunoscut fapta retinuta in sarcina sa, astfel cum a fost descrisa in actul de sesizare instant, considerandu-se lamurita asupra tuturor imprejurarilor a admis cererea acestuia si a procedat la solutionarea cauzei in procedura simplificata.

Fata de imprejurarea ca fapta a fost comisa in perioada minoratului, instanta a dispus emiterea unei adrese catre Serviciul de Probatiune de pe langa Tribunalul Prahova in vederea intocmirii referatului de evaluare a inculpatei.

Analizând materialul probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale dat fiind ca inculpatul a inteles sa se prevaleze de procedura simplificata instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

La data de 22.12.2009 in jurul orelor 13,10 partea vatamata G.M.R.se afla in statia de tranvai ,,Halele Centrale,, din mun.Ploiesti, insotita fiind de marorul T.F.La un moment dat profitand de neatentia partii vatamate si de aglomeratia specifica mijloacelor de transport in comun,inculpata avand mana dreapta acoperita cu o esarfa a sustras din geanta partii vatamate un portofel. Imediat dupa comiterea faptei aceasta a fost depistata de catre organelle de politie care se aflau in acelasi mijloc de transport in comun.

Fiind audiata inculpate a recunoscut fapta comisa restituind totodata portofelul partii vatamate, si aratand in fata organelor de urmarire penal ca a ajuns sa comita fapta pentru ca avea nevoie de bani.

În drept, fapta inculpatei care la data de 22.12.23009 a sustras din geanta partii vatamate un portofel in care se afla suma de 12 lei si acte care servesc la stabilirea identitatii, intruneste elemntele constitutive ale infractiunii de furt calificat prevazuta si pedepsita de dispozitiile art 208 alin.1-209 alin.1 lit.e si alin.2 litera b C.pen.

Fata de imprejurarea ca fapta a fost comisa la momentul la care inculpata era minora, instanta constata ca in cauza sunt incidente dispozitiile art 99 si urm C.pen.

În ceea ce priveşte latura obiectivă, instanţa reţine că probele administrate în cauză evidenţiază realizarea elementului material specific infracţiunii, constând in actiunea de a lua din posesia partii vatamate portmoneul cu scopul vadit de a si-l insusi pe nedrept.

In ceea ce priveste gradul de pericol social al faptei comise instanta apreciaza potrivit dispozitiilor art. 18 ind.1 C.proc.pen ca fapta prin natura sa nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, in concreto aducand o atingere minima valorii sociale(patrimoniale) aparate de lege fiind in mod vadit lipsita de importanta.

Potrivit dispozitiilor art 18 in.1 C.pen in evaluarea gradului de pericol social, instanta va avea in vedere, modul si mijloacele de savarsire a faptei,scopul urmarit de inculpata in comiterea fapte, urmarea produsa, persoana si conduita inculpatei.

Astfel prin raportare la referatul de evaluare existent la filele 18-20 dosar instanta apreciaza ca actul antisocial, a fost o atitudine de moment creata pe fondul unei situatii pecuniare, inculpata regretand ulterior comiterea faptei.

In mod evident ca pe langa factorul (dificultati finaniciare) principal care a influentat in mod negativ conduita inculpatei din data de22.12.2009, instanta apreciaza ca varsta frageda a acesteia si mediul ineluctibil in care s-a dezvoltat au contribuit in egala masura la luarea deciziei din data anterior mentionat.In ceea ce priveste urmarea produsa, respective repercusiunea fapetei, instanta conchide in a aprecia vis a vis de cuantumul prejudiciului(12 lei care a si fost recuperate), ca fapta prin natura mijloacele de comitere nu constituie gradul de pericol social al unei infractiuni.

In plus este de observant ca inculpata nu este cunoscuta cu antecedente penale, iar suportul afectiv oferit de familie pe viitor,cu atat mai mult cu cat aceasta este si insarcinata, va contribui in mod neechivoc la inhibarea unor eventuali factori care sa influenteze conduit antisocial a inculpatei.

Este adevarat ca fapta s-a comis in loc public insa, asa cum am mentionat anterior hotararea luata de catre inculpata a fost una de moment aceasta nepregatindu-se din timp, prin studierea locului, procurarea unor instrumente sau prin utilizarea altor mijloace care sa contribuie la atingerea scopului urmarit-respectiv la procurarea unei sume de bani de care sa se si foloseasca.

In evaluarea pericolului social concret instanta va tine seama de periclitarea efectiva a valorii sociale respective patrimoniale, ocrotita de lege si de urmarea produsa.

Se retiene asadar prin raportare la probele administrate in cauza ca inculpate a asustras portofelul partii vatamate G.m. in care se afla suma de 12 lei, iar raportat la urmarea imediata, deci la rezultatul pagubitor instanta va aprecia ca fapta este lipsita in concret de gradul de pericol social specific infrractiunii

Avand in vedere considerentele expuse anterior instanta urmeaza ca in temeiul dispozitiilor art 11 pct.2 lit.a rap. 10 lit.b ind.1urmeaza a dispune acchitarea inculpatei fata imprejurarea ca fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, in temeiul art 18 ind.1 rap. la art 91 C.pen urmand a dispune aplicarea unei amenzi administrative in cuantum de 300 lei.

In ceea ce priveste latura civila instanta urmeaza a lua act de faptul ca partea vatamata nu s-a constituit parte civila in procesul penal, bunul sustras fiind recuperat.

Vazand dispoz. art 192 alin.2 si art 189 alin.1 C.proc.pen

Tags: Achitare, furt