Vătămare corporală din culpă (art. 184 alin. 2, 4 C.pen.). Vinovăţie. Relevanţa normelor ce reglementează circulaţia rutieră pentru constatarea culpei, ca formă de vinovăţie ce atrage răspunderea penală.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 1012 R (04.10.2007)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

C.pen., art. 184 alin. (2) şi (4), art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. b)

O.U.G. nr. 195/2002, art. 48 alin. (1)

Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, art. 158

Potrivit prevederilor art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă. Obligaţia impusă de aceste dispoziţii este una de rezultat. Prin urmare, nu este suficientă reducerea vitezei, ci pentru respectarea acestei obligaţii este necesară şi constatarea că circulaţia s-a desfăşurat în condiţii de siguranţă, ceea ce presupune lipsa accidentelor. Or vinovăţia inculpatului nu este înlăturată, cât timp se constată că la baza producerii accidentului rutier se află conduita sa ilicită, datorată nerespectării normelor legale menite a determina siguranţa pe drumurile publice.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, decizia penală nr. 1012 R din 4 octombrie 2007

Prin sentinţa penală nr. 931 din 4 octombrie 2006, pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosar nr. 2394/2005, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen., a fost achitat inculpatul A.M.Z., pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C.pen.; s-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C., cheltuielile judiciare avansate de stat rămânând în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut faptul că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Reşiţa din 21.04.2005, a fost trimis în judecată inculpatul A.M.Z., pentru comiterea infracţiunii de prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen.

În fapt, în data de 08.08.2004 inculpatul circula cu autoturismul, în direcţia Văliug-Reşiţa. La kilometrul 8 al drumului, într-o curbă deosebit de periculoasă la dreapta, inculpatul a intrat în coliziune cu un alt autoturism, care era condus din sens invers de către A.R., autoturismul fiind acroşat în partea stângă. În urma impactului a rezultat vătămarea corporală a părţii vătămate S.C., care ocupa locul din dreapta faţă a autoturismului condus de A.R.

Leziunile suferite de partea vătămată au necesitat un număr de 70 de zile de îngrijiri medicale.

Partea vătămată S.C. s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 25.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material suferit.

Iniţial, în faţa instanţei s-a constituit parte civilă şi A.R., care însă, a renunţat la această calitate, fiind audiat ca martor.

Din probele administrate în cauză instanţa de fond a reţinut următoarele:

În data de 8.08.2004, în jurul orelor 18,00, autoturismul marca condus de inculpatul A.M.Z, se deplasa pe DJ 582, în direcţia Văliug-Reşiţa. În acelaşi timp însă, din direcţia opusă, se deplasa autoturismul condus de A.R.

În zona kilometrului 7, într-o curbă deosebit de periculoasă spre dreapta, în direcţia Văliug-Reşiţa, inculpatul a pierdut controlul asupra direcţiei de deplasare a autovehiculului, pătrunzând astfel pe sensul de deplasare Reşiţa-Văliug. În aceste condiţii s-a produs impactul între partea frontală stângă a autoturismului condus de inculpat şi partea laterală stângă a autoturismului condus de A.R.

Instanţa a considerat că accidentul în care au fost implicate cele două autoturisme, generat de pătrunderea pe sens invers a autoturismului condus de inculpat, este rezultatul intervenţiei unei împrejurări care nu putea fi prevăzută de către acesta. Infracţiunea de vătămare corporală din culpă presupunea sub aspect subiectiv, că inculpatul putea şi trebuia să prevadă rezultatul faptei sale.

Potrivit expertizei efectuată în faza de urmărire penală, pentru a nu fi intrat în derapaj inculpatul ar fi trebuit să circule cu o viteză situată sub 30 km/oră. În speţă, inculpatul circulând pe un drum judeţean, avea fixată de lege, viteza maximă de 90 km/oră. Aşa fiind, şi în lipsa unei limitări suplimentare a vitezei de deplasare de către administratorul drumului, nu i se putea pretinde inculpatului să circule cu o viteză de sub 30 km/oră, adică cu mai puţin de jumătatea limitei legale, mai ales că înainte de curbă drumul era, pe o anumită porţiune în linie dreaptă.

Prin urmare instanţa de fond a considerat că inculpatul nu putea să prevadă că, circulând în mod legal, din punct de vedere al vitezei admise va intra în derapaj şi va pătrunde pe contrasens au autoturismul pe care-l conducea. În consecinţă, constatând că inculpatul nu avea impusă obligaţia de a circula cu o viteză situată sub 30 km/oră, instanţa a considerat că acesta nu putea să prevadă că circulând în mod legal se va declanşa o stare de pericol pentru alţi conducători auto, prin pătrunderea autoturismului său pe sensul invers de circulaţie.

Aşa fiind, prima instanţă, văzând că rezultatul faptei inculpatului este consecinţa intervenţiei unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută de către acesta, fiind deci în prezenţa cazului fortuit – cauză care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen. a dispus achitarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă formulată în cauză, lipsind vinovăţia ca şi condiţie necesară a antrenării răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998 şi urm. C.civ., instanţa a respins-o.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa şi partea civilă S.C.. Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa a criticat sentinţa pentru netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat faptul că soluţia primei instanţe este vădit netemeinică, activitatea inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

Partea civilă S.C. a criticat sentinţa primei instanţe pentru netemeinicie şi nelegalitate, inculpatul făcându-se vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. (2), (4) C.pen., întrucât a avut posibilitatea să observe indicatorul care semnaliza o curbă deosebit de periculoasă şi trebuia să îşi ia măsurile de precauţie necesare, respectiv să reducă viteza de deplasare.

Partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara – Clinica de Ortopedie II s-a constituit parte civilă în apel cu suma de 1429,14 lei, reprezentând cheltuielile de spitalizare ale părţii vătămate S.C., cerere de constituire însoţită de documente justificative, constituirea fiind făcută în această fază imediat după comunicarea înscrisurilor solicitate în mai multe rânduri la prima instanţă, însă necomunicate până în apel.

În apel s-au administrat noi probe, fiind luată o nouă declaraţie inculpatului şi depunându-se o serie de înscrisuri.

Prin decizia penală nr. 89 din 11 iunie 2007, pronunţată în dosarul nr. 2394/290/2005, Tribunalul Caraş-Severin, în baza art. 379 pct. 2 lit. a C.proc.pen. a admis apelurile formulate de apelanta S.C. şi de apelantul Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa împotriva sentinţei penale nr. 931 din 4 octombrie 2006 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. 2394/2005, a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi, examinând cauza pe fond:

În baza art. 184 alin. (2), (4) C.pen., cu aplicarea art. 74, 76 alin. (1) lit. e) C.pen., a condamnat pe inculpatul A.M.Z. la o pedeapsă de 3.000 lei amendă penală.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 631 C.pen.

În baza art. 14 şi 346 C.proc.pen., raportat la art. 998 şi urm. C.civ., a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara – Clinica de Ortopedie II şi în consecinţă a obligat inculpatul la plata sumei de 1429,14 lei către această parte civilă, cu titlu de despăgubiri materiale.

În baza art. 14 şi 346 C.proc.pen., raportat la art. 998 şi urm. C.civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. şi în consecinţă a obligat inculpatul la plata sumei de 3000 euro către partea civilă, reprezentând daune morale şi la plata sumei de 5000 lei, reprezentând daune materiale.

A respins cererea de acordare de cheltuieli judiciare efectuate în primă instanţă, formulată de partea civilă S.C.

În baza art.191 Cod procedură penală, a obligat inculpatul la plata sumei de 700 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului(pentru tot ciclul procesual).

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că:

Judecătoria Reşiţa a pronunţat o hotărâre vădit netemeinică, bazându-şi achitarea exclusiv pe o supoziţie referitoare la imposibilitatea inculpatului de prevedere a traiectoriei autoturismului pe care îl conducea în data de 08.08.2004, imposibilitate de prevedere apreciată prin raportare la capacităţile omului comun, adăugată la condiţiile meteorologice nefavorabile. În realitate, prima instanţă a ignorat cu desăvârşire restul probatoriului administrat în cauză, preluând incomplet concluziile expertizei tehnice administrate în cauză. În aceste condiţii, instanţa de control judiciar a procedat la desfiinţarea în totalitate a sentinţei primei instanţe şi a examinat cauza pe fond.

În acest sens, tribunalul a constatat faptul că în partea de concluzii a raportului de expertiză criminalistică la care a făcut referire Judecătoria Reşiţa în motivarea soluţiei de achitare, s-a menţionat expres că inculpatul „putea preveni producerea accidentului dacă s-ar fi deplasat pe partea dreaptă a drumului public, fără a depăşi axul acestuia, în momentele în care din sens opus se deplasa celălalt autoturism”. Aceasta cu atât mai mult cu cât în aceleaşi condiţii de trafic şi în aceeaşi perioadă a zilei, alţi conducători auto care rulau pe porţiunea de drum respectivă au putut să prevadă gradul de dificultate al respectivei porţiuni, o parte dintre ei atestând prin declaraţiile de martori date în faţa primei instanţe faptul că inculpatul circula cu viteză ridicată şi depăşea toate maşinile din faţa sa, rezultând astfel că nu a adaptat deloc deplasarea autoturismului pe care-l conducea la condiţiile de trafic. Sunt elocvente în acest sens declaraţiile martorilor I.I. şi S.O.I., persoane absolut neutre faţă de evenimentul rutier care s-a soldat cu accidentarea părţii vătămate S.C., declaraţii care converg în sensul celor arătate mai sus. Mai mult chiar, cel de-al doilea martor a arătat că inculpatul a depăşit o coloană de aproximativ 4 maşini şi că maşina acestuia era pe sensul opus în momentul în care a ajuns el la locul accidentului. Incriminatoare pentru inculpat a fost însăşi coroborarea declaraţiei sale dată în cursul urmăririi penale (declaraţie potrivit căreia acesta ar fi derapat şi ar fi pierdut controlul volanului datorită faptului că partea carosabilă era umedă) cu declaraţia martorului A.R. care a afirmat în faţa instanţei că „a observat că inculpatul nu mai controla maşina, venind în derapaj spre maşina condusă de el”. Ori tocmai acest fapt demonstrează culpa inculpatului, care avea obligaţia să adapteze conducerea maşinii sale la toate condiţiile de circulaţie (incluzând aici caracteristicile drumului pe care rula, condiţiile de trafic, condiţiile meteo), nefiind suficientă doar respectarea limitei legale de viteză.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că sunt întrunite trăsăturile constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen., inculpatul făcându-se vinovat de săvârşirea respectivei infracţiuni.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere gradul de pericol social concret al faptei, atitudinea inculpatului pe parcursul întregului proces penal (cu referire la prezentarea sa în faţa autorităţii şi la comportamentul relativ sincer), lipsa antecedentelor penale, precum şi circumstanţele comiterii faptei, aspecte care au putut fi reţinute ca şi circumstanţe atenuante, circumstanţe care au atras coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, în acord cu dispoziţiile art. 76 lit. e) C.pen.. În consecinţă respectiva pedeapsă a fost o amendă penală orientată spre mediu.

Pe latură civilă, instanţa a admis în totalitate acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara – Clinica de Ortopedie II, chiar dacă constituirea de parte civilă s-a făcut după citirea actului de sesizare, culpa neaparţinându-i însă respectivei părţi civile, deoarece aceasta a făcut mai multe demersuri în faţa primei instanţe pentru a obţine înscrisurile necesare formulării pretenţiilor civile, înscrisuri furnizate însă abia de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C., instanţa de control judiciar a apreciat că sunt justificate în parte daunele materiale şi morale solicitate.

Astfel, în ceea ce priveşte daunele materiale instanţa de apel a reţinut că nu au fost luate în calcul nenumăratele bonuri fiscale cu valori individuale reduse depuse pentru termenul de judecată din 12.09.2006 avut în faţa primei instanţe, pe de o parte pentru faptul că nu rezulta de nici unde legătura lor directă cu leziunile suferite în urma accidentului, iar pe de altă parte pentru faptul că toate atestă cumpărarea unor produse medicale de uz comun, ulterioare cu mult datei producerii accidentului. În acelaşi sens s-a observat faptul că nu există un centralizator al cheltuielilor medicale suportate de partea civilă respectivă, singurul centralizator în acest sens fiind cel care însoţeşte declaraţia de constituire de parte civilă a celeilalte părţi civile(respectiv Spitalul Clinic), cheltuielile medicale evidenţiate de acel centralizator fiind incluse în cuantumul daunelor materiale acordat respectivei părţi civile. Au fost luate în considerare aşadar ca dovezi pe baza cărora s-a stabilit cuantumul daunelor materiale doar declaraţiile celor două martore – D.I. şi P.E.– declaraţii care atestă cheltuielile făcute de partea civilă ca urmare a ajutorului casnic şi medical de care a avut nevoie ca urmare a leziunilor suferite în urma infracţiunii săvârşite de inculpat.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de partea civilă, instanţa de apel a apreciat că faţă de repercusiunile pe care le-a avut accidentul asupra stării sale de sănătate şi faţă de suferinţa inerentă prin care aceasta a trecut(elocvent fiind numărul mare de zile de îngrijiri medicale), este justificată acordarea unor daune morale în sumă de 3000 euro( în echivalent monedă românească la data plăţii efective).

Împotriva deciziei penale nr. 89 din 11 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a declarat recurs inculpatul, în termen legal, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timişoara în data de 10.07.2007.

În motivarea recursului, inculpatul a solicitat casarea deciziei penale de condamnare şi menţinerea sentinţei penale nr. 931/2006 a primei instanţe, susţinând că din ansamblul materialului probator administrat în cauză nu se poate desprinde cu certitudine vinovăţia sa, invocând dispoziţiile art. 3859 pct. 9, 10 şi 171 C.proc.pen.. În acest sens, inculpatul a arătat că în cursul urmăririi penale au fost administrate două expertize tehnice de specialitate fără însă ca vreuna dintre acestea să poată conduce la concluzia că este vinovat de producerea accidentului de circulaţie din data de 08.08.2004 şi de săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C.pen.; că împrejurările concrete de producere a coliziunii dintre vehiculul condus de inculpat şi celălalt vehicul din trafic sunt de natură a conduce la concluzia că este nevinovat; că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că drumul pe care circula nu era semnalizat corespunzător, că nu exista o bandă continuă de separare a celor două sensuri de mers, că pe carosabil era depus nisip sau ca erau prezente numeroase gropi care trebuiau de principiu ocolite, precum şi că a circulat cu viteza legală la momentul tamponării celor două vehicule, reducând în mod drastic viteza. Totodată, inculpatul a susţinut că faţă de caracteristicile drumului, la intrarea în curbă, a redus drastic viteza tocmai în vederea evitării oricărei coliziuni, însă maşina nu a mai putut fi controlată datorită condiţiilor carosabilului; că dată fiind diferenţa mare de viteză dintre viteza maximă admisă şi aceea cu care rula (de aproximativ 50 km/h) consideră că a depus toate diligenţele necesare prevenirii oricărui incident rutier, diligenţe pe care este apt a le depune omul obişnuit şi nu o persoană cu pregătire specială în domeniul conducerii auto. Inculpatul a mai învederat că în conformitate cu una din expertizele administrate în cauză pentru a evita impactul ar fi trebuit să circule cu o viteză de aproximativ 30,58 km/h, mai mică decât a celuilalt vehicul implicat în coliziune, în condiţiile în care circula cu doar 10 km/h peste viteza calculată de expert, dar cu 50 km/h mai puţin decât cea legală; că primul expert a evitat să aprecieze culpa în cauză, precum şi că ing. D.S. a afirmat că nu există suficiente elemente în vederea efectuării unei analize pertinente a posibilităţilor de evitare a accidentului şi trebuia să se dea eficienţă juridică principiului in dubio pro reo. S-a mai susţinut şi că nu s-a ţinut cont de motivele pentru care autoturismul condus de inculpat a fost „aruncat” dincolo de axul drumului şi că a făcut tot ce era omeneşte posibil pentru a rămâne pe sensul său de mers; că este evident că a circulat pe sensul său de mers după cum arată martorul O.I.; că este greşită susţinerea că prin conduita sa, inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 158 lit. c) din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002, neţinându-se însă cont de nerespectarea de către autoritatea competentă a obligaţiei de efectuare de marcaje continue şi presemnalizări de curbe apreciate drept periculoase. În ce priveşte latura civilă, inculpatul a solicitat respingerea acţiunii civile întrucât nu se face vinovat de săvârşirea nici unei fapte penale, susţinând şi că instanţa de apel nu a apreciat în mod judicios probele depuse de partea civilă.

Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate de inculpatul recurent şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C.proc.pen.., instanţa de recurs constată că decizia penală contestată este legală şi temeinică, recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Starea de fapt reţinută de instanţa de apel este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi în faza de urmărire penală. În mod judicios, Tribunalul Caraş-Severin a constatat că raportul de expertiză criminalistică nr. 131/06.07.2006 întocmit de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice – Laboratorul Interjudeţean Timişoara a stabilit că din punct de vedere al previzibilităţii producerii accidentului inculpatul putea preveni producerea acestuia dacă s-ar fi deplasat pe partea dreaptă a drumului public, fără a depăşi axul acestuia, în momentul în care din sens opus se deplasa celălalt autoturism. Inculpatul a arătat că nu s-a avut în vedere faptul că raportul de expertiză a concluzionat şi că nu există suficiente elemente în vederea efectuării unei analize pertinente a posibilităţilor de evitare a accidentului de către cei doi conducători auto, însă omite împrejurarea că, potrivit expertului, acest aspect presupune a se evidenţia momentul de la care cei doi conducători auto trebuiau şi puteau să ia măsurile de evitare, moment ulterior declanşării stării de pericol, pe care însă a creat-o inculpatul prin depăşirea axului drumului. Nici susţinerile inculpatului în sensul în care încearcă a atesta ideea că s-a aflat pe celălalt sens de mers datorită carosabilului nu pot fi reţinute de instanţă în condiţiile în care martorii I.I. şi S.O.I. relatează că se circula în coloană de aproximativ 4 autovehicule în momentul în care au fost depăşiţi de inculpat, iar cel de-al doilea martor a precizat că nu a fost depăşit în curbă, dar în zona respectivă vizibilitatea era redusă datorită specificului drumului, astfel că inculpatul s-a aflat pe cealaltă bandă de mers datorită manevrelor sale. Chiar şi în ipoteza susţinută de inculpat, se constată că acesta nu a respectat dispoziţiile art. 153 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002, în varianta în vigoare la data comiterii faptei, care prevăd că „la întâlnirea a două vehicule care circulă din sensuri opuse, conducătorii acestora sunt obligaţi să circule cât mai aproape de marginea din dreapta a părţii carosabile, în sensul lor de mers” şi „dacă mersul înainte este obturat de un obstacol sau de prezenţa altor participanţi la trafic, care impune trecerea pe sensul opus, conducătorul vehiculului este obligat să reducă viteza şi, la nevoie, să oprească pentru a permite trecerea vehiculelor care circulă din sens opus”. Potrivit raportului de expertiză întocmit de ing. R.T. şi planşelor foto de la locul accidentului curba era semnalizată cu indicatorul „curbă deosebit de periculoasă”, astfel că susţinerile inculpatului privind nerespectarea obligaţiilor de către administratorul drumului sunt nefondate.

Pe de altă parte, instanţa de recurs a reţinut şi că potrivit art. 158 lit. c) din actul normativ sus menţionat se instituia obligaţia conducătorului de vehicul să reducă viteza, dacă prevede un pericol, în curbe periculoase sau lipsite de vizibilitate, iar martorii au confirmat şi vizibilitatea redusă. Inculpatul a susţinut că a respectat viteza legală, precum şi obligaţia de a reduce viteza, însă instanţa constată că potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 „conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă”. Obligaţia impusă de dispoziţiile art. 48 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 este una de rezultat, prin urmare nu este suficient a se reduce viteza, ci pentru respectarea acestora se impune şi a se constata circulaţia în condiţii de siguranţă, ceea ce presupune lipsa accidentelor. Astfel fiind, motivele invocate de inculpat nu sunt de natură a înlătura vinovăţia sa sub forma culpei, şi implicit răspunderea penală, câtă vreme se constată că la baza producerii accidentului s-a situat conduita sa, nerespectarea unor norme legale menite a determina siguranţa pe drumurile publice.

În ce priveşte modul de soluţionare al laturii civile, Curtea a constatat că suma de 3.000 euro cu titlu de daune morale şi de 5.000 lei cu titlu de daune morale au fost stabilite în mod corect de instanţa de apel, reflectând prejudiciul cauzat prin fapta culpabilă a inculpatului. Astfel, se constantă că Tribunalul Caraş-Severin a înlăturat din probatoriu bonurile fiscale depuse în data de 12.09.2006 de partea civilă S.C., fiind reţinute numai acele probe care dovedesc cheltuieli în legătură de cauzalitate cu accidentul rutier. În acest sens, s-a reţinut şi că răspunderea civilă delictuală impune în speţă repararea integrală a prejudiciului cauzat din culpa inculpatului, fiind admisibile ca probe declaraţiile martorilor.

În ce priveşte daunele morale, instanţa de recurs a apreciat că suma de 3.000 euro este rezonabilă şi la stabilirea ei au fost avute în vedere atât suferinţele părţii vătămate, cât şi necesitatea de a preîntâmpina o îmbogăţire fără just temei. Trebuie reţinut că nu orice daună se concretizează prin stări de fapt, ci se menţine la nivelul trăirilor psihice. Tulburarea, prin fapta care creează suferinţe de ordin psihic, dăunează climatului moral sănătos, de care are dreptul să beneficieze orice persoană, „creează o stare de nelinişte, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm şi paşnic al vieţii sufleteşti, deci o daună”. Evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, ci doar pe baza unei aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl au posibilităţile de orientare a judecătorilor în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale. De aceea, referitor la daunele morale, s-a arătat că nu se poate pune problema evaluării lor precise în bani, în adevăratul sens al cuvântului, dar această împrejurare nu îl poate împiedica, prin ea însăşi, pe judecător ca, prin apreciere, să stabilească nivelul despăgubirilor, care, în circumstanţele unui caz dat, ar putea constitui o reparaţie suficientă. Din aceste motive, suma de 3000 euro apare ca fiind justificată faţă de leziunile suferite de partea vătămată (care au impus intervenţie chirurgicală – osteosinteză cu placă şi şuruburi, sutură – conform raportului de expertiză medico-legală nr. 2257/15.10.2004), numărul de îngrijiri medicale ( 70 zile de îngrijiri medicale), vârsta părţii vătămate.

Faţă de considerentele expuse anterior, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C.proc.pen.. instanţa a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul A.M.Z. împotriva deciziei penale nr. 89 din 11 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.

În temeiul art. 193 alin. (6) C.proc.pen.. a obligat inculpatul la plata cheltuielilor de judecată către partea civilă S.C. în cuantum de 927,68 lei, reprezentând onorariu de avocat.

În temeiul art. 192 alin. (2) C.proc.pen.. a obligat inculpatul la plata sumei de 250 lei, cheltuieli judiciare către stat în recurs.

Tags: O.U.G. nr. 195/2002, vătămare corporală din culpă

Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia împotriva unei decizii de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, în situaţia în care salariatul a sesizat atât instanţa de contencios administrativ, potrivit procedurii speciale, cât şi instanţa specializată în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 602 (04.07.2007)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Legea nr. 128/1997, art. 122

Constituţia României, art. 21 alin. (4)

Câtă vreme reclamantul a înţeles să-şi realizeze dreptul în procedura specială prevăzută de Statutul personalului didactic, aprobat prin Legea nr.128/1997, este inadmisibilă acţiunea promovată pe calea dreptului comun, opunându-se la aceasta şi principiul „electa una via non datur recursus ad alteram”, conform căruia odată aleasă o cale de judecată, ea nu poate fi înlocuită cu alta.

Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 602 din 4 iulie 2007

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la 9 ianuarie 2007, reclamantul M.L.P. a chemat în judecată pârâta Şcoala cu clasele I-VIII V. şi reprezentanta acesteia, F.C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să anuleze decizia de desfacere a contractului de muncă nr. 38/22 decembrie 2006, emisă de directorul Şcolii V.; să dispună reîncadrarea lui pe postul de titular la catedra de istorie-geografie şi plata drepturilor băneşti ce i se cuveneau cu începere de la 22 decembrie 2006 şi până la reîncadrarea efectivă.

În motivarea acţiunii a arătat că decizia nu este motivată în drept şi nu prevede temeiul în care directorul sau Consiliul profesoral poate desface contractul de muncă al unui cadru didactic, fiind emisă de o persoană care nu avea competenţă în acest sens. Pe de altă parte, a susţinut că decizia este lovită de nulitate absolută, deoarece nu cuprinde prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă care au fost încălcate şi motivele pentru care i-au fost respinse apărările, iar actele care au stat la baza cercetării nu corespund realităţii.

Totodată, reclamantul a învederat instanţei că a formulat contestaţie împotriva acestei decizii, care a fost înregistrată, sub nr. 15001/3 ianuarie 2007, la Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

Prin sentinţa civilă nr.382 pronunţată la 2 martie 2007, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei F.C., a admis cererea reclamantului M. L. P. formulată împotriva pârâtei Şcoala cu clasele I-VIII V., a dispus anularea deciziei de sancţionare disciplinară nr. 38/22 decembrie 2006, emisă de pârâtă, şi reintegrarea reclamantului pe postul deţinut şi a obligat pârâta să-i plătească o despăgubire egală cu drepturile salariale de care acesta a fost lipsit în perioada de la data desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă şi până la efectiva reintegrare.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost încadrat în funcţia de profesor la Şcoala cu clasele I-VIII V. până la data de 22 decembrie 2006, când, prin decizia nr. 38/22 decembrie 2006, a fost sancţionat cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, în conformitate cu dispoziţiile art. 116 (f) din Statutul Personalului Didactic coroborat cu art. 264 lit. f) din Codul muncii.

Această sancţiune a fost stabilită de Consiliul Profesoral al şcolii pârâte, iar decizia de sancţionare a fost emisă de directoarea acestei şcoli, contrar dispoziţiilor imperative ale art.123 alin.2 din Statutul Personalului Didactic, potrivit cărora, în învăţământul preuniversitar, sancţiunile prevăzute de art. 116 literele d)-f) din acelaşi act normativ se comunică celui în cauză printr-o decizie scrisă. emisă de către Inspectoratul Şcolar.

Pe de altă parte, decizia contestată nu precizează termenul în care poate fi contestată la instanţa competentă, fiind astfel lovită de nulitate absolută, conform art. 268 alin. (2) lit. e) din Codul muncii.

Prima instanţă a apreciat că pârâta F.C. nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu este parte în contractul individual de muncă al reclamantului.

În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus, a declarat recurs pârâta Şcoala cu clasele I-VIII V., solicitând modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii contestaţiei reclamantului.

În motivarea cererii de recurs se arată că reclamantul a contestat decizia de sancţionare la Colegiul Central de Disciplina al Ministerului Educaţiei şi Cercetării, în procedura prealabilă obligatorie, prevăzută de art. 122 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 128/1997. Colegiul Central de Disciplină a respins contestaţia, iar hotărârea acestui colegiu a fost atacată de către reclamant la Curtea de Apel Timişoara.

Pe de altă parte, se susţine că sentinţa recurată a fost dată de o instanţă necompetentă, deoarece art. 16 alin. (1) din Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 4141/2001 prevede competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Cu privire la fondul contestaţiei, se arată că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că decizia nu cuprinde termenul în care poate fi contestată, în condiţiile în care reclamantul a contestat-o în termen legal la organul competent, fără a avea în vedere Hotărârea nr. 1/2007 a Colegiului Central de Disciplină.

Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea a apreciat recursul întemeiat, urmând a-l admite cu motivarea ce va fi redată în continuare.

Cauza pendinte este un litigiu de muncă, astfel încât, conform art. 284 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a acesteia aparţine instanţei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul sau domiciliul reclamantul, respectiv Tribunalului Caraş-Severin. Prin urmare, în mod corect a fost soluţionată excepţia de necompetenţă materială de către prima instanţă.

Acţiunea reclamantului trebuia respinsă însă ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Art. 122 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 128/1997 prevede o procedură prealabilă obligatorie, potrivit căreia persoanele sancţionate au dreptul de a contesta, în termen de 15 zile de la comunicare, decizia respectivă la Colegiul Central de Disciplină al Ministerului Educaţiei şi Cercetării, atunci când li s-a aplicat o sancţiune din cele prevăzute de art. 116 lit. d)-f).

Reclamantul a urmat această procedură, adresându-se în termen cu contestaţie la Colegiul Central de Disciplină al Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Prin Hotărârea nr. 1/2007, acest Colegiu a respins contestaţia şi a menţinut decizia nr. 38/22 decembrie 2006.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat contestaţie la Curtea de Apel Timişoara, contestaţie suspendată în temeiul art. 244 pct. 1 C.proc.civ. până la soluţionarea cauzei pendinte.

În paralel cu urmarea procedurii prealabile, reclamantul s-a adresat direct instanţei de judecată, formându-se prezentul dosar.

Este adevărat că potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţia României, jurisdicţiile administrative au fost declarate facultative, însă trebuie reţinut că reclamantul a acceptat procedura specială, prevăzută de art. 122 din Legea nr. 128/1997, urmând calea prevăzută de aceasta, astfel că el are deschisă calea controlului judecătoresc în această procedură.

Câtă vreme reclamantul a înţeles să-şi realizeze dreptul în procedura specială prevăzută de Statutul personalului didactic, aprobat prin Legea nr. 128/1997, este inadmisibilă acţiunea promovată pe calea dreptului comun, opunându-se la aceasta şi principiul „electa una via non datur recursus ad alteram”, conform căruia odată aleasă o cale de judecată, ea nu poate fi înlocuită cu alta.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a modificat sentinţa recurată în sensul respingerii ca inadmisibilă a acţiunii reclamantului, urmând ca el să-şi valorifice dreptul în procedura prevăzută de art. 122 din Legea nr. 128/1997, pe care a declanşat-o anterior sesizării instanţei de drept comun.

Tags: asigurări sociale, conflicte de muncă, Legea nr. 128/1997

Concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Caracterul efectiv, real şi serios al desfiinţării locului de muncă

Tip: Decizie
Nr./Dată: 2332 (03.07.2008)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

C.muncii, art. 55 lit. c), art. 65

Desfiinţarea unui post din schema de personal are caracter efectiv şi se bazează pe o cauză reală şi serioasă, atunci când rezultă din organigrama angajatorului şi este fundamentată pe studiile efectuate de către angajator cu privire la beneficiile ce urmează a fi înregistrate de către bancă în urma externalizării serviciilor de transport valori, precum şi pe protocolul încheiat de angajator cu Federaţia Sindicatelor Libere ale Salariaţilor CEC – S.A. pentru asigurarea unui loc de muncă salariaţilor disponibilizaţi în condiţiile art. 65 din Codul muncii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 2332 din 3 iulie 2008

Prin sentinţa civilă nr. 1893/17.04.2008, pronunţată în dosarul nr. 1662/30/2008, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul F.M.F. împotriva pârâtei Casa de Economii şi Consemnaţiuni CEC S.A. Bucureşti – Sucursala Timişoara, a constatat nulitatea deciziei nr. 3/3.01.2008, emisă de pârâtă şi a obligat pârâta la despăgubiri egale cu salariile indexate şi reactualizate ale reclamantului, începând cu data de 24.01.2008 şi până la pronunţarea sentinţei: 17.04.2008, în beneficiul reclamantului, precum şi la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Totodată, a respins pretenţiile reclamantului vizând obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale neacordate pentru funcţia casier-colector, în cadrul Compartimentului Tezaur, Casieri şi Transport Valori la Sucursala CEC Timişoara, pentru perioada 12.06.2006 şi până la punerea în executare a hotărârii pronunţate, precum şi la plata despăgubirilor morale în sumă de 5000 Euro.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere contestată de către reclamant a fost emisă cu nerespectarea dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Codul muncii, deoarece desfiinţarea locului de muncă al reclamantului nu a fost efectivă şi nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă, fiind aplicabile şi prevederile art. 78 din Codul muncii.

Astfel, decizia de concediere a fost emisă în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, prin raportare la Hotărârea nr. 14 a Comitetului de Direcţie şi Hotărârea nr. 5/19.03.2007 a Consiliului de Administraţie, care au decis externalizarea serviciilor de transport valori, măsură ce a condus la desfiinţarea postului de însoţitor transport valori.

Conform contractului individual de muncă încheiat de părţi, reclamantul a fost angajat pe postul de însoţitor transport valori, dar prin anexa la fişa postului, semnată de salariat şi de către superiorul său şi necontestată de către pârâtă, reclamantul a preluat şi atribuţiile funcţiei de casier-colector în cadrul Compartimentului Tezaur, Casieri şi Transport Valori la Sucursala CEC Timişoara, cu începere de la data de 12.06.2006, îndeplinind şi aceste atribuţii suplimentare, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Din organigramele întocmite la 31.12.2007 şi 31.01.2008 rezultă că postul reclamantului s-a desfiinţat, însă funcţia de casier-colector a fost menţinută, astfel încât angajatorul nu a putut proba motivul real şi serios pentru care reclamantul nu putea îndeplini în continuare atribuţiile corespunzătoare funcţiei de casier-colector, iar desfiinţarea postului reclamantului nu poate fi considerată o consecinţă a externalizării serviciilor de transport valori.

Cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata drepturilor salariale neacordate pentru funcţia de casier-colector a fost respinsă ca neîntemeiată, apreciindu-se că nu sunt incidente dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul muncii, invocate de reclamant, respectiv că nu există cumul de funcţii atâta timp cât între părţi nu au fost încheiate două contracte individuale de muncă pentru cele două funcţii distincte, respectiv de însoţitor transport valori şi casier-colector.

Pretenţiile privitoare la obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri morale de 5000 Euro au fost respinse ca nefondate, întrucât reclamantul nu a făcut dovada faptului că prestigiul şi onoarea sa au fost ştirbite, fiind prejudiciat în familie şi societate.

Împotriva sentinţei civile nr. 1893/17.04.2008 a Tribunalului Timiş, în termen legal, pârâta a formulat recurs solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii.

În motivarea cererii de recurs se arată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că reclamantul a îndeplinit atribuţii complementare funcţiei de însoţitor transport valori.

Pârâta-recurentă a susţinut în faţa primei instanţe, prin precizările depuse la dosar la termenul din 17.04.2008, că „anexa la fişa postului” nu este însuşită de către conducătorul unităţii, împuternicit cu prerogativa de angajator, nu este datată, nu este înregistrată şi nici ştampilată, astfel încât nu se poate aprecia că unitatea nu a contestat acest înscris.

Din fişa postului, actualizată la 16.04.2007 şi însuşită de salariat prin semnătură, rezultă că atribuţiile funcţiei ocupate de reclamant vizau exclusiv postul de însoţitor transport valori, iar nu alte posturi sau funcţii.

Deşi constată că postul de însoţitor transport valori nu mai apare în organigramă şi statul de funcţii al sucursalei, instanţa de fond apreciază în mod greşit că desfiinţarea postului reclamantului nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă, fiind astfel încălcate prevederile art. 65 alin. (2) din Codul muncii. Întrucât postul ocupat de reclamant a fost desfiinţat efectiv, nu mai exista nici o raţiune pentru care să fie menţinut salariatul.

Desfiinţarea postului ocupat de reclamant are o cauză reală şi este serioasă, prezentând un caracter obiectiv, deoarece are la bază studii temeinice efectuate de către angajator cu privire la beneficiile ce urmează a fi înregistrate de către bancă în urma externalizării serviciului de însoţitor transport valori, precum şi acordul sindicatului reprezentativ la nivel de bancă. Prin urmare, motivul concedierii nu a fost inerent persoanei salariatului, ci exterior acestuia.

Chiar dacă s-ar putea reţine că salariatul a efectuat „activităţi complementare„ postului de însoţitor transport valori, acestea au fost desfăşurate în considerarea postului ocupat, conform contractului individual de muncă încheiat între părţi. Urmare a desfiinţării postului ocupat de reclamant au dispărut şi aceste eventuale „atribuţii complementare”, deoarece activitatea principală a dispărut.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond este contradictorie, în sensul că se reţine corect că nu a existat un cumul de funcţii, dar se apreciază că reclamantul a îndeplinit atribuţii aferente funcţiei de casier-colector, care afectează legalitatea deciziei de concediere.

Reclamantul a beneficiat de preaviz, care a expirat la data de 31.01.2008, astfel încât instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, prin obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale, indexate şi reactualizate, cuvenite reclamantului pe perioada 24.01.2008 – 17.04.2008.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 299 – 314 C.proc.civ. şi art. 80-81 din Legea nr. 168/1999.

La cererea de recurs a fost anexată fişa postului reclamantului, actualizată la data de 16.04.2007.

Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, arătând că susţinerile recurentei sunt contrazise de înscrisurile depuse la dosarul de fond, fiind edificatoare în acest sens organigramele depuse de către pârâtă şi menţionate în considerentele sentinţei recurate.

Angajatorul nu a respectat dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul muncii, în condiţiile în care funcţia de casier-colector la Compartimentul Tezaur, Casierie şi Transport Valori există şi după desfacerea unilaterală a contractului individual de muncă al reclamantului.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 C.proc.civ., Curtea apreciază că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform contractului individual de muncă nr. 14067/23.07.2001, încheiat între părţi, reclamantul a fost încadrat în funcţia de însoţitor transport valori în cadrul Compartimentului Tezaur, Casierie şi Transport Valori al băncii.

Articolul 10 din acest contract prevede obligaţia salariatului de a îndeplini atribuţiile stabilite prin fişa postului care este anexă la contractul individual de muncă. Prin urmare, la data emiterii deciziei de concediere contestate, reclamantul avea atribuţiile menţionate în fişa postului actualizată la data de 16.04.2007, care este semnată de către salariat şi şeful ierarhic, fiind aprobată de către directorul Sucursalei CEC Timişoara. Această fişă are aplicată ştampila angajatorului şi nu a fost contestată de către angajat.

În susţinerea pretenţiilor sale, reclamantul a invocat înscrisul intitulat „anexă la fişa postului”, conform căruia reclamantul urma să preia, cu începere de la data de 12.06.2006, pe lângă atribuţiile funcţiei de însoţitor valori şi atribuţiile funcţiei de casier-colector în cadrul Compartimentului Tezaur, Casierie şi Transport Valori al Sucursalei CEC Timişoara, atribuţii enumerate în cuprinsul acestui înscris.

Prin „precizările” depuse la dosarul de fond la termenul din 17.04.2008 şi prin cererea de recurs, pârâta recurentă a arătat că înscrisul denumit „anexă la fişa postului” nu emană de la CEC, nefiind semnat de către reprezentanţii legali ai unităţii, nefiind datat, nefiind înregistrat şi nici ştampilat, astfel încât prima instanţă a reţinut greşit că pârâta nu a contestat acest înscris.

Înscrisul sus-menţionat nu cuprinde numele şi prenumele superiorului, care l-ar fi semnat, nu este datat, nu este înregistrat în evidenţa pârâtei, nu este aprobat de directorul băncii, deşi are rubrica „Se aprobă director B.S.I.”, şi nu poartă ştampila angajatorului. Dată fiind această situaţie, înscrisul menţionat nu poate fi luat în considerare de instanţă, deoarece nu este opozabil angajatorului.

Potrivit fişei postului, actualizată la 16.04.2006, şi contractului individual de muncă încheiat între părţi, reclamantul a avut doar atribuţii de serviciu corespunzătoare postului de însoţitor transport valori, astfel încât instanţa de fond a reţinut în mod greşit că reclamantul a avut atât atribuţii de serviciu corespunzătoare postului de însoţitor transport valori, cât şi atribuţii „complementare” acestui post, corespunzătoare funcţiei de casier-colector.

Din statul de funcţii al pârâtei, întocmit la 31.12.2007 şi, respectiv, 31.01.2008, rezultă că postul de însoţitor transport valori, ocupat de către reclamant a fost desfiinţat.

Această desfiinţare a fost determinată de externalizarea activităţii de transport valori a băncii, aprobată prin Hotărârea Comitetului de Direcţie al CEC S.A. nr.14/9.02.2007 şi Hotărârea Consiliului de Administraţie al CEC S.A. nr. 5/19.03.2007, pe baza Notei privind aprobarea externalizării activităţii de transport valori nr. 48/12.01.2007, întocmită de Direcţia Securitate Bancară. În cuprinsul acestei note se arată că externalizarea activităţii de transport valori are ca efect eliminarea riscurilor operaţionale şi a riscurilor operaţionale potenţiale, precum şi reducerea potenţialelor evenimente generatoare de risc reputaţional pentru bancă.

Urmare a hotărârilor menţionate anterior s-a încheiat, la 14.12.2007, un protocol între Casa de Economii şi Consemnaţiuni – CEC S.A. Bucureşti şi Federaţia Sindicatelor Libere ale Salariaţilor CEC S.A. din România privind preluarea salariaţilor CEC din teritoriu, care ocupă posturile de însoţitor transport valori şi şofer, de către S.C. „B.S.” SRL Bucureşti şi S.C. „G.4C.S.” SRL Bucureşti.

La data de 27.12.2007, reclamantul a dat o declaraţie, prin care arată că nu este de acord să fie preluat de către firma de transport valori S.C. „G.4C.S.” SRL Bucureşti.

Prin decizia nr. 3/3.01.2008, emisă de pârâtă, reclamantul a fost concediat în temeiul art. 55 lit. c) coroborat cu art. 65 alin. (1) din Codul muncii, ca urmare a desfiinţării postului de însoţitor transport valori din cadrul Casei de Economii şi Consemnaţiuni – Sucursala Timişoara ocupat de către el şi a refuzului acestuia de a ocupa postul asigurat de CEC S.A., conform contractului încheiat cu S.C. „G.4C.S.” SRL Bucureşti.

În cuprinsul deciziei de concediere se menţionează că desfiinţarea postului ocupat de reclamant reprezintă o consecinţă a externalizării serviciilor de transport valori, aprobată prin Hotărârea nr. 14 a Comitetului de Direcţiei al CEC – S.A. din 9.02.2007 şi prin Hotărârea nr. 5 a Consiliului de Administraţie al CEC- S.A. prin 19.03.2007.

Din cele expuse anterior rezultă că desfiinţarea postului ocupat de reclamant a fost efectivă şi a avut la bază o cauză reală şi serioasă, deoarece s-a întemeiat pe studiile temeinice efectuate de către angajator cu privire la beneficiile ce urmează a fi înregistrate de către bancă în urma externalizării serviciilor de transport valori precum şi pe protocolul încheiat de angajator cu Federaţia Sindicatelor Libere ale Salariaţilor CEC – S.A. la data de 14.12.2007.

Prin urmare, decizia de concediere contestată de către reclamant a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii, astfel încât cererea reclamantului de constatare a nulităţii absolute a acestei decizii este neîntemeiată. Pe cale de consecinţă, nu sunt întrunite nici cerinţele art. 78 alin. (1) din Codul muncii privitoare la obligaţia pârâtei de a plăti reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul pe perioada 24.01.2008 – 17.04.2008.

Având în vedere considerentele enunţate anterior, Curtea a apreciat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) raportat la art. 3041 C.proc.civ., a admis recursul ca fiind întemeiat şi a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul F.M.F. împotriva pârâtei CEC Bank S.A. Bucureşti, reprezentată prin Sucursala CEC Bank Timişoara, ca nefondată.

Tags: decizie de concediere, Legea nr. 168/1999, litigii de munca

Decizie de sancţionare disciplinară. Conţinut. Comunicare. Convocarea salariatului la cercetarea disciplinară prealabilă

Tip: Decizie
Nr./Dată: 2323 (03.07.2008)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

C.muncii, art. 267 alin. (1), (2), art. 268 alin. (4), (2) lit. b) şi alin. (5), art. 283 alin. (1) lit. b)

Dreptul angajatorului de a efectua cercetarea disciplinară prealabilă este suspendat pe perioada în care salariatul se află în incapacitate temporară de muncă, întrucât contractul individual de muncă al acestuia este suspendat de drept.

Cerinţa art. 267 alin. (2) din Codul muncii este respectată doar atunci când în convocarea comunicată salariatului sunt menţionate toate faptele ce constituie obiect al cercetării disciplinare prealabile a acestuia, nefiind suficientă indicarea doar a uneia din abaterile disciplinare pentru care se emite decizia e sancţionare disciplinară, deoarece scopul convocării constă în asigurarea exercitării dreptului la apărare al salariatului cercetat disciplinar.

Decizia de concediere trebuie să cuprindă, conform art. 268 alin. (2) lit. b) din Codul muncii, prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat şi care justifică reţinerea unei abateri disciplinare în sarcina acestuia, sub sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare disciplinară.

Termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 268 alin. (5) şi art. 283 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, pentru contestarea deciziei de sancţionare disciplinară începe să curgă doar de la comunicarea acesteia într-una din formele reglementate de art. 268 alin. (4) din Codul muncii, neavând relevanţă împrejurarea că salariatul a luat cunoştinţă de existenţa acesteia în alt mod.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 2323 din 3 iulie 2008

Prin sentinţa civilă nr. 99/5.02.2008, pronunţată în dosarul nr.3959/108/2007, cu opinie separată, Tribunalul Arad a respins excepţia de tardivitate a acţiunii şi excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiate.

Totodată, a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul C.N. împotriva pârâtei S.C. „T.T.” SRL Arad, precum şi excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere, dispunând anularea deciziei de concediere nr. 3/19.08.2007, emisă de pârâtă, reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior concedierii, radierea menţiunilor privitoare la concediere din carnetul de muncă, efectuarea cuvenitelor menţiuni conform dispozitivului sentinţei şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate şi a celorlalte drepturi salariale de care ar fi beneficiat, de la momentul desfacerii contractului de muncă şi până la plata efectivă a drepturilor.

Instanţa de fond a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţională S.C. „T.T.” SRL Arad împotriva reclamantului-pârât reconvenţional C.N., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului individual de muncă nr. 453021/10.06.2006, şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că excepţia tardivităţii acţiunii este neîntemeiată, deoarece decizia de concediere a fost expediată către reclamant prin poştă la data de 28.09.2007, iar acţiunea a fost înregistrată la Tribunalul Arad la data de 26.10.2007, fiind respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 268 alin. (5) din Codul muncii.

Apărarea pârâtei cu privire la faptul că reclamantul a luat cunoştinţă despre decizia de concediere de la ITM sau în timpul judecării litigiului ce formează obiectul dosarului nr. 3404/2007 al Tribunalului Arad, astfel încât termenul de contestare al acesteia curge de la acest moment, a fost înlăturată prin raportare la dispoziţiile imperative ale art. 268 alin. (4) din Codul muncii şi la împrejurarea că decizia de concediere nu a putut fi comunicată direct reclamantului, deoarece acesta s-a aflat în concediu medical.

Excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1139/2007, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 3404/2007, a fost respinsă, apreciindu-se că nu există identitatea de obiect cerută de art. 1201 C.civ., întrucât în dosarul pendinte se contestă o altă decizie de concediere decât cea analizată în dosarul nr. 3404/2007 al Tribunalului Arad.

Prima instanţă a admis excepţia de nulitate absolută a deciziei de concediere nr. 3/19.08.2007, emisă de pârâtă, reţinând că sunt incidente mai multe motive de nulitate a acesteia.

Astfel, Tribunalul Arad a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 267 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii, ca urmare a faptului că angajatorul nu a probat că a comunicat, prin poştă, convocările nr. 254/24.07.2007, nr. 258/30.07.2007 şi nr. 263/3.08.2007 pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile.

Decizia de concediere contestată a fost emisă în perioada în care reclamantul s-a aflat în concediu medical, astfel încât au fost nesocotite prevederile art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii şi nu cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. b) şi c).

Angajatorul a emis două decizii de concediere cu nr. 3/19.08.2007 cu un conţinut total diferit şi nu a depus probe din care să rezulte ce decizie a comunicat reclamantului, potrivit art. 268 alin. (4) din Codul muncii.

Având în vedere dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Codul muncii şi adeverinţa medicală eliberată de dr. M.M. la data de 5.10.2007, Tribunalul Arad a apreciat că nu operează excepţia nulităţii contractului de muncă şi a respins cererea revonvenţională formulată de pârâtă.

În opinia separată s-a arătat că se impunea admiterea cererii reconvenţionale formulate de către pârâtă şi respingerea acţiunii principale, deoarece contractul individual de muncă al reclamantului a fost încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Codul muncii, iar adeverinţa medicală eliberată la 5.10.2007 este ulterioară desfacerii contractului de muncă al reclamantului prin decizia nr. 3/19.08.2007, astfel încât nulitatea prevăzută de art. 27 alin. (2) din Codul muncii nu poate fi remediată, nefiind incidente prevederile art. 27 alin. (3) din Codul muncii.

Pe de altă parte, s-a susţinut că decizia de concediere cuprinde toate elementele prevăzute de art. 268 alin. (2) din Codul muncii şi a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 267 din Codul muncii.

Pârâta S.C. „T.T.” SRL Arad a formulat recurs, în termenul legal, împotriva sentinţei civile nr. 99/5.02.2008 a Tribunalului Arad, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, rejudecarea cauzei, respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii reconvenţionale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs se arată că instanţa de fond a respins excepţia de tardivitate a acţiunii în mod greşit, deoarece din adeverinţa eliberată de Oficiul Poştal nr.1 Arad rezultă că decizia nr. 3/15/19.08.2007 a fost expediată la data emiterii ei, respectiv la data de 15.08.2007, punerea în aplicare operând cu data de 19.08.2007, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 268 alin. (3) din Codul muncii, iar contestaţia a fost depusă cu depăşirea termenului legal de 30 de zile de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de desfacerea unilaterală a contractului individual de muncă.

De altfel, din adresa nr. 352/28.09.2007 a ITM Arad rezultă că reclamantul a avut cunoştinţă de decizia contestată cel mai târziu la data de 17.08.2007, dată la care a formulat o plângere la ITM împotriva acestei decizii.

Adresele nr. 254/24.07.2007, nr. 258/30.07.2007 şi nr. 263/3.08.2007 au fost comunicate reclamantului, prin poştă, aşa cum rezultă din confirmările de primire a acestora, depuse la termenul din 5.02.2007 dar ignorate de către prima instanţă. Aceste adrese au fost depuse la dosar de către reclamant, astfel încât el recunoaşte că le-a primit. Prin urmare, decizia de concediere nu este lovită de nulitate absolută pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 267 alin. (2) din Codul muncii.

Abaterile săvârşite de reclamant sunt prevăzute de art. 39 alin. (2) din Codul muncii, motiv pentru care lipsa inserării dispoziţiilor din statut, regulamentul intern sau contractul de muncă referitoare la normele de disciplină încălcate de reclamant nu poate conduce la nulitatea deciziei.

Întrucât Codul muncii nu prevede menţionarea în cuprinsul deciziei de concediere a motivelor pentru care salariatul refuză să se prezinte la cercetare, neindicarea acestora nu atrage nulitatea deciziei de concediere.

Cererea reconvenţională a fost respinsă în mod greşit de către prima instanţă, deoarece contractul individual de muncă al reclamantului a fost încheiat cu nesocotirea cerinţei prevăzută de art. 27 alin. (1) din Codul muncii. Dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Codul muncii nu sunt aplicabile în cauză, ca urmare a faptului că certificatul medical din 5.10.2007 a fost eliberat după desfacerea contractului de muncă al reclamantului.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C.proc.civ.

Intimatul N.C. a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând că excepţia de tardivitate a acţiunii este nefondată, deoarece a formulat contestaţia pendinte în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 268 alin. (5) din Codul muncii, decizia de concediere emisă la 19.08.2007 neputând să-i fie comunicată la 15.08.2007, aşa cum susţine recurenta. La această dată, recurenta a restituit intimatului scrisorile expediate de acesta pe adresa recurentei.

Din adresa nr. 352/28.09.2007 a ITM Arad nu rezultă că intimatul a avut cunoştinţă de decizia de concediere cel mai târziu la 17.08.2007 şi nici că a formulat o plângere la ITM Arad împotriva acesteia, ci doar că decizia de concediere nu i-a fost comunicată.

Prin înscrisul „Notă internă de anulare” din 19.08.2007, pârâta a anulat administrativ decizia de concediere nr. 3/7.08.2007, iar decizia de concediere nr. 3/19.08.2007 a fost emisă pentru a corecta anumite elemente conţinute de decizia anterioară şi fără efectuarea vreunei cercetări disciplinare prealabile, motiv pentru care decizia de concediere nr. 3/19.08.2007 este lovită de nulitate absolută datorită lipsei efectuării cercetării disciplinare prealabile şi a indicării, în cuprinsul ei, a motivelor pentru care cercetarea disciplinară nu s-a efectuat.

Dispoziţiile art. 39 alin. (2) din Codul muncii au caracter de maximă generalitate şi nu prezumă că fapte precum „crearea de stări tensionate”, „refuzul la cele trei convocatoare”, „insubordonarea făţişă, chiar jignitoare”, „voinţa de a încălca obligaţiile”, sunt abateri disciplinare, astfel încât aceste fapte nu puteau fi sancţionate disciplinar decât dacă erau prevăzute ca abateri disciplinare în statutul de personal, regulamentul intern ori contractul colectiv de muncă aplicabil.

Pe de altă parte, aceste fapte sunt acţiuni cu un pronunţat caracter de generalitate, iar decizia de sancţionare nu cuprinde nici un fel de descriere a acestora.

Prin urmare, decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, datorită lipsei menţiunilor prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. a) şi b) din Codul muncii.

Decizia de concediere nu cuprinde motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. (3) din Codul muncii, nu a fost efectuată cercetarea, astfel încât este lovită de nulitate absolută pentru nerespectarea cerinţei de la art. 268 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, cum a reţinut şi instanţa de fond.

Cererea reconvenţională este neîntemeiată prin raportare la dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Codul muncii şi ale art. 57 alin. (2) din Codul muncii, deoarece nulitatea unui contract individual de muncă produce efecte doar pentru viitor, respectiv de la momentul constatării ei, iar reclamantul a depus certificatul medical în perioada de derulare a contractului de muncă.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 C.proc.civ., Curtea apreciază că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 268 alin. (5) coroborat cu art. 283 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, decizia de sancţionare disciplinară poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.

Art. 268 alin. (4) din Codul muncii prevede că decizia de sancţionare disciplinară se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată acestuia.

Prin urmare, termenul de 30 de zile prevăzut de lege pentru contestarea deciziei de sancţionare disciplinară începe să curgă doar de la comunicarea acesteia într-una din formele reglementate de art. 268 alin. (4) din Codul muncii, neavând relevanţă că salariatul a luat cunoştinţă de existenţa acesteia în alt mod.

Deoarece decizia de concediere contestată a fost emisă la data de 19.08.2007, ea nu putea fi comunicată reclamantului la data de 15.08.2007, aşa cum susţine recurentul, adică la o dată anterioară emiterii ei.

Această decizie a fost comunicată reclamantului la 1.10.2007, fiind contestată la 26.10.2007, astfel încât a fost respectat termenul prevăzut de art. 268 alin. (5) şi art. 283 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, iar excepţia tardivităţii acţiunii este nefondată.

Susţinerea recurentei că reclamantul a luat la cunoştinţă de conţinutul deciziei de concediere cel mai târziu la data de 17.08.2007, conform menţiunilor din adresa nr. 352/28.09.2007 a ITM Arad, nu poate fi luată în considerare pentru admiterea excepţiei de tardivitate, deoarece contravine art. 268 alin. (4) din Codul muncii şi nu corespunde realităţii, în condiţiile în care adresa menţionată precizează doar că a fost emisă decizia de concediere nr. 3/19.08.2007 şi că ea nu a fost comunicată salariatului.

Prin decizia de concediere nr. 3/19.08.2007, angajatorul a reţinut că reclamantul a săvârşit mai multe abateri disciplinare, şi anume: lipsa nemotivată repetată în perioada 13.07.2007 – 25.07.2007 şi în perioada 1.08.2007 – 7.08.2007; crearea unei stări tensionate în colectivul de muncă; insubordonarea făţişă, chiar jignitoare şi voinţa reclamantului de a încălca obligaţiile de serviciu.

Convocatoarele nr. 254/24.07.2007, nr. 258/30.07.2007 şi nr. 269/3.08.2007 se referă doar la una din aceste abateri, respectiv la absenţa nemotivată a reclamantului de la serviciu, astfel încât nu pot justifica efectuarea cercetării disciplinare prealabile pentru toate abaterile disciplinare menţionate în decizia de concediere contestată. Prin urmare, prevederile art. 267 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii au fost nesocotite la aplicarea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă al reclamantului prin decizia de sancţionare nr. 3/19.08.2007, cu atât mai mult cu cât ele au fost emise şi comunicate în perioada în care reclamantul se afla în concediu medical, conform certificatelor medicale depuse la dosar, astfel încât contractul de muncă al reclamantului era suspendat de drept. Pe cale de consecinţă, dreptul angajatorului de a efectua cercetarea disciplinară prealabilă era şi el suspendat.

Din cele expuse anterior, rezultă că instanţa de fond a admis, în mod corect excepţia de nulitate absolută a deciziei de concediere pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 267 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii.

Angajatorul a indicat art. 61 lit. a) din Codul muncii ca temei de drept al deciziei de concediere, însă nu a indicat prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau Contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat, şi care justifică reţinerea unei abateri disciplinare în sarcina acestuia, astfel încât decizia de concediere este lovită de nulitate absolută pentru lipsa menţiunii cerute de art. 268 alin. (2) lit. b) din Codul muncii. Art. 39 alin. (2) din Codul muncii nu a fost menţionat în cuprinsul deciziei de concediere şi nu poate fi invocat de angajator în faţa instanţei, deoarece art. 77 din Codul muncii prevede că, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

Decizia de concediere contestată nu cuprinde menţiunea obligatorie prevăzută de art. 268 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, deoarece nu indică motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea disciplinară prealabilă prin raportare la dispoziţiile art. 267 alin. (3) din Codul muncii, în condiţiile în care prin convocatorul nr. 263/3.08.,2008, angajatorul îl convoacă pe reclamant „ pentru prima zi după anularea suspendării contractului de muncă nr. 453021/10.04.2006 (terminarea concediului de boală pentru copil sau al dumneavoastră personal) la ora 1000 a unei zile lucrătoare…” şi îi pune în vedere să înainteze certificatul medical în original până în data de 9.08.2007. Or, art. 267 alin. (3) din Codul muncii permite angajatorului să dispună sancţionarea fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile, doar atunci când salariatul nu se prezintă la convocarea făcută în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. (2) din Codul muncii fără un motiv obiectiv. În cuprinsul deciziei de concediere se menţionează doar „refuzul la cele trei convocatoare trimise pentru o analiză prealabilă disciplinară ”.

Prin urmare, motivele de recurs invocate de către pârâtă cu privire la nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul admiterii acţiunii formulate de către reclamant sunt neîntemeiate.

Susţinerile recurentei nu sunt fondate nici în ceea ce priveşte greşita respingere de către instanţa de fond a cererii reconvenţionale formulate de către pârâtă.

Art. 27 alin. (2) din Codul muncii sancţionează cu nulitatea contractului individual de muncă încheiat fără existenţa unui certificat medical care să constate că angajatul este apt pentru prestarea acelei munci.

Prin derogare de la această regulă, art. 27 alin. (3) din Codul muncii prevede că, în situaţia în care salariatul prezintă certificatul medical după momentul încheierii contractului individual de muncă, contractul astfel încheiat rămâne valabil.

Reclamantul-intimat a prezentat acest certificat la data de 5.10.2007, astfel încât, în speţă, sunt incidente prevederile art. 27 alin. (3) din Codul muncii, în condiţiile în care contractul individual de muncă încheiat între părţi nu a încetat la momentul emiterii deciziei de concediere nr. 3/19.08.2007, aşa cum susţine recurenta, deoarece această decizie a fost anulată de către instanţă şi părţile au fost repuse în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere, ca urmare a admiterii acţiunii formulate de către reclamant.

De altfel, potrivit art. 268 alin. (3) din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte juridice doar de la data comunicării ei, în modalitatea prevăzută de art. 268 alin. (4) din Codul muncii, iar nu de la data emiterii.

Pe de altă parte, art. 57 alin. (2) din Codul muncii prevede că efectele constatării nulităţii contractului individual de muncă se produc doar pe viitor, adică după momentul constatării ei, astfel încât cererea pârâtei-recurente de constatare a nulităţii absolute a contractului de muncă al reclamantului cu începere de la data de 19.08.2007, adică de la o dată anterioară formulării cererii de constatare a nulităţii absolute a acesteia, contravine prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C.proc.civ.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul declarat de către pârâtă ca neîntemeiat.

Tags: contract individual de muncă, decizie de concediere, decizie de sancţionare disciplinară, nulitate absoluta

Drepturi salariale. Momentul naşterii dreptului la acţiune al salariatului. Dovada achitării lor

Tip: Decizie
Nr./Dată: 2333 (03.07.2008)
Autor: Curtea de Apel Timisoara
C.muncii, art. 161 alin. (1), art. 163 alin. (1), art. 283 alin. (1) lit. c)

Conform art. 161 alin. (1) din Codul muncii, salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă sau în contractul colectiv de muncă, acesta fiind momentul naşterii dreptului salariatului la acţiune pentru plata drepturilor salariale neachitate de către angajator. Formularea unei plângeri penale nu întrerupe şi nu suspendă cursul prescripţiei extinctive, neputând fi asimilată unei cereri de chemare în judecată pentru a se considera că nu a intervenit prescripţia dreptului la acţiune al salariatului pentru neplata drepturilor salariale.

Art. 163 alin. (1) din Codul muncii prevede că plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative, care demonstrează efectuarea plăţii salariului către angajat. Registrul de casă plăţi, nota contabilă şi balanţa contabilă nu fac dovada plăţii drepturilor salariale.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 2333 din 3 iulie 2008

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, reclamantul D.I. a chemat în judecată pe pârâta SC „E.” SRL Mehadia solicitând instanţei ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata salariului pe perioada 1 ianuarie 2000 – 31 decembrie 2004, în cuantum de 26.700 RON, actualizat după normele BNR, precum şi la plata daunelor morale şi a daunelor-interese în cuantum de 15.000 lei.

În motivarea acţiunii s-a arătat că, în perioada 1 ianuarie 2000 – 31 decembrie 2004, reclamantul a fost angajatul pârâtei şi că a omis să solicite salariul lunar, deoarece a fost angajat administrator şi la o altă firmă, iar în momentul în care a solicitat plata salariului societatea pârâtă a refuzat achitarea acestuia, deşi el nu a semnat nici un stat de plată.

Prin întâmpinare, pârâta SC „E.” SRL a solicitat respingerea acţiunii pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 24 octombrie 2004 ca prescrisă, iar pe fondul cauzei ca neîntemeiată, arătând că, pentru perioada neprescrisă, drepturile băneşti sunt în cuantum de 338,333 RON şi că reclamantul a ridicat întotdeauna salariul. Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada daunelor morale şi a daunelor-interese.

Prin sentinţa civilă nr. 62 din 18 ianuarie 2008, pronunţată în dosarul nr. 3163/115/2007, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea, a constatat prescrise drepturile salariale pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 23 octombrie 2004 şi a obligat pârâta la plata sumei de 338,33 RON pentru perioada octombrie 2004 – 1 decembrie 2004 cu titlu de drepturi salariale, respingând în rest pretenţiile reclamantului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost angajatul pârâtei în temeiul unui contract individual de muncă şi că dreptul la acţiune pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 31 decembrie 2004 este prescris, în condiţiile în care termenul de introducere a acţiunii este de trei ani, conform art. 283 alin. (1) lit. c) C.mun.

Totodată, a apreciat că reclamantul a fost privat de plata drepturilor salariale pentru perioada 24 octombrie – 1 decembrie 2004, întrucât pârâta nu a făcut dovada plăţii salariului, potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (1) din Codul Muncii, fiind incidente prevederile art. 154 alin. (1) din Codul Muncii. Pretenţiile reclamantului referitoare la acordarea daunelor morale şi a daunelor-interese au fost respinse ca nedovedite.

În termen legal, împotriva sentinţei sus-menţionate, au declarat recurs reclamantul D.I. şi pârâta SC „E.” SRL.

Prin recursul declarat, reclamantul a susţinut că suma acordată de instanţă este greşită, deoarece excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost soluţionată fără luarea în considerare a plângerii penale formulate împotriva contabilului societăţii, care a înregistrat ca plătite salariile către reclamant, deşi acesta a fost momentul de la care reclamantul a început demersurile legale de recuperare a sumei.

Mai arată că in mod greşit i-au fost respinse pretenţiile de daune-interese în condiţiile în care Codul muncii prevede şi această formă de despăgubiri; că are dreptul la daune datorită tergiversării şi încercării repetate de a-l lipsi de un drept fundamental.

Prin recursul declarat, pârâta a solicitat modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii în totalitate, arătând că în mod greşit prima instanţă a reţinut că societatea a recunoscut că datorează suma de 338, 33 RON, deoarece, în virtutea relaţiilor de rudenie cu administratorul societăţii, reclamantul lua mai mulţi bani decât salariul, iar raporturile de muncă au încetat pe cale amiabilă, o astfel de încetare nefiind posibilă în situaţia neplăţii salariului. Totodată, a susţinut că instanţa de fond nu a permis depunerea documentelor justificative.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 3041 C.proc.civ.

La 1 iulie 2008, reclamantul recurent a depus la dosar o cerere prin care solicită instanţei să dispună anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă şi reîncadrarea pe postul deţinut anterior, iar în situaţia în care trebuie administrate probe faţă de situaţia nou apărută să se dispună retrimiterea cauzei la tribunal pentru rejudecare.

Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor formulate, a dispoziţiilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea a apreciat recursurile ca neîntemeiate, pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Instanţa de fond a apreciat în mod corect că este prescris dreptul la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 1 ianuarie 2000 – 23 octombrie 2004, întrucât, potrivit art. 283 lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de trei ani de la data naşterii dreptului la acţiune, in situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

Art. 161 alin. (1) din Codul muncii prevede că salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă, acesta fiind momentul de la care s-a născut dreptul reclamantului la acţiune.

Formularea unei plângeri penale nu întrerupe şi nu suspendă cursul prescripţiei extinctive, neputând fi asimilată unei cereri de chemare în judecată pentru a se considera că nu a intervenit prescripţia.

Suma acordată de instanţă reclamantului a fost determinată în mod corect prin raportare la salariul lunar de 280 lei, menţionat în carnetul de muncă, şi la numărul zilelor pentru care este datorat.

Reclamantul nu a făcut dovada daunelor-interese şi a daunelor morale pretinse, motiv pentru care au fost respinse aceste pretenţii ale reclamantului, iar nu pentru că nu ar fi prevăzute de Codul muncii.

Daunele-interese nu se presupun, ci trebuie probate. Reclamantului îi revine sarcina de a face dovada prejudiciului cauzat prin neplata salariului.

Instanţa de fond nu şi-a întemeiat soluţia pe recunoaşterea pârâtei, ci pe faptul că aceasta nu a făcut dovada, în condiţiile legii, a predării salariului către reclamant.

Conform prevederilor art. 163 alin. (1) din Codul muncii, plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative, care demonstrează efectuarea plăţii salariului către angajat.

Registrul de casă plăţi, nota contabilă şi balanţa contabila depuse de pârât în copie, în dosarul de recurs, nu fac dovada plăţii drepturilor salariale către reclamant.

Mai mult, din rezoluţia dată în dosarul nr. 839/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş, rezultă că asociatul unic al pârâtei, D.I., a declarat că sumele ce se cuveneau reclamantului cu titlu de drepturi salariale au servit la achitarea unor datorii pe care acesta le avea faţă de diferite persoane. Aceste reţineri nu puteau fi făcute decât în condiţiile legii, astfel încât în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu s-a făcut dovada plăţii salariului.

Prin notele de şedinţă depuse în recurs, reclamantul a formulat pretenţii noi, pretenţii care sunt inadmisibile în recurs.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a respins recursurile declarate de către părţi ca neîntemeiate.

Tags: drepturi salariale, litigii de munca

Autonomia unităţilor administrativ-teritoriale

autor: Bodoga I.N. Marius-Constantin

1. Scurt istoric

Odată cu înfiinţarea judeţelor şi ţinuturilor, la sfârşitul secolului al XIV-lea, în Muntenia, şi la începutul secolului al XV-lea, în Moldova, s-a stabilit şi cine să conducă aceste circumscripţii teritoriale. Aceste subdiviziuni erau numai nişte unităţi teritoriale, ele nu aveau personalitate juridică; această calitate au obţinut-o în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi de atunci sunt considerate unităţi administrativ-teritoriale.

Ideea de autonomie locală a fost prezentă prima dată în Regulamentele Organice şi a evoluat, de-a lungul anilor, pană la forma cunoscută în societatea contemporană.

După Marea Unire, în temeiul Constituţiei din 1923 si în baza actului normativ pentru unificarea administrativă din 1925, teritoriul României era împărţit in judeţe (71), plăşi (498) şi comune (8879) din care rurale 8704 şi restul urbane.

După al doilea război mondial, în Constituţia din 1948 se arată că teritoriul se împarte, din punct de vedere administrativ în: comune, plăşi, judeţe şi regiuni. Potrivit Constituţiei din 1952 teritoriul României era împărţit în regiuni- inclusiv Regiunea Autonoma Maghiară (după model sovietic), raioane, oraşe şi comune, iar potrivit Constituţiei din 1965, unităţile administrativ-teritoriale erau: judeţul, oraşul şi comuna.

Prin Legea privind organizarea administrativă a teritoriului României(1968), s-a făcut ultima împărţire administrativ teritorială a tării care, cu unele modificări, este în vigoare şi astăzi. Astfel că în prezent avem 40 de judeţe, municipiul Bucureşti, cu Sectorul Agricol Ilfov, 2711 comune ţi 365 oraşe, din care 95 municipii.

Constituţia ţării stabileşte că teritoriul României, este organizat, din punct de vedere administrativ, în comune, oraşe şi judeţe astfel încât, e normal, ca administraţia publică locală să funcţioneze la nivelul acestor unităţi ad ministrativ-teritoriale.

2 Autonomia locală administrativă

Administraţia publică centrală îşi realizează sarcinile prin serviciile specifice, chemate să satisfacă interesele generale ale societăţii la nivel naţional, în timp ce administraţia publică locală-în cadrul unităţii administrativ-teritoriale – îşi realizează sarcinile, prin servicii proprii sau descentralizate cu atribuţii corespunzătoare la nivelul comunei, oraşului şi respectiv judeţului.

Ca urmare a caracterului unitar al statului, se înţelege că între cele două categorii de administraţii publice (centrală şi locală) sunt legături fireşti, dar şi unele delimitări. Elementul determinant al acestor delimitări constă în faptul că la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale stă, aşa cum prevede Constituţia, principiul autonomiei locale. Sistemul de administraţie publică, în raport cu dispoziţiile legii fundamentale, are o structură bine organizată, cuprinzând: administraţia centrală, administraţia de stat din teritoriu şi administraţia locală[1].

prin consiliile locale şi primarii aleşi, conform legii, aceste instituţii alcătuiesc autorităţile administraţirei publice locale, prin care se realizează şi autonomia locală. Aceleaşi autorităţi, desemnate prin vot, sunt în acelaşi timp şi autorităţi care realizează administraţia publică propriu-zisă

Constituţia României din anul 1991 stabileşte că administraţia publică  din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice. Importanţa acestor principii pentru organizarea activităţilor statale poate fi relevată atât  dintr-o perspectivă diacronică cât şi dintr-o perspectivă sincronică .

Noţiunea de autonomie locală evocă dreptul şi capacitatea efectivă a organelor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona în interesul comunităţilor locale pe care le reprezintă, trebur Principiul autonomiei locale fundamentează şi raporturile dintre autorităţile comunale(orăşeneşti) sau, după caz, judeţene, constituite, în mod democratic, de electorat respectiv autorităţile statale – fie guvernamentale sau departamentale – existente în teritoriu. Funcţionând ca servicii publice descentralizate în unităţile administrativ-teritoriale, acestea realizează, o seama de sarcini ale administraţiei publice locale .

Modul de realizare a autonomiei locale în comune şi oraşe, se înfăptuieşte prin două autorităţi alese de electorat, în condiţiile legii. În comune şi oraşe, administraţia publică locală se realizează ile publice .

Autonomia locală reprezintă o modalitate de integrare armonioasă a intereselor tuturor colectivităţilor locale cu interese generale de ordin material, teritorial sau juridic ale statului nostru suveran, ca o expresie supremă a caracterului naţional unitar şi independent.[2]

Principiul descentralizării se aplică unui sistem de organizare administrativă care permite colectivităţilor umane sau serviciilor publice să se administreze ele însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare. Descentralizarea cunoaşte doua forme: descentralizarea administrativ-teritorială, priveşte colectivităţile locale  şi înseamnă construcţia pe plan local a unei administraţii publice diferite de cea de stat, şi descentralizarea tehnică, ce priveşte serviciile administraţiei publice de stat şi presupune o deplasare în teritoriu a unor organe componente ale administraţiei publice de stat[3].

Multiplele şi variatele activităţi care se desfăşoară în ţara noastră implică o organizare atât la nivel naţional cât şi local. Pentru a fi evitate dezordinile şi mai ales, pentru a se imprima o direcţie convergentă eforturilor întreprinse ” în teritoriu “, apare necesar ca toate acţiunile statale să fie ordonate în aşa fel încât obiectivele urmărite pe plan naţional să poată fi realizate în timp cât mai scurt, cu eforturi cât mai mici. Ca atare, formele organizaţionale ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice trebuie astfel concepute încât să poată acţiona fără întârziere şi în mod cât mai eficient. De asemenea, în aceeaşi lumină, poate fi înţeles şi rolul autorităţilor administrative în asigurarea drepturilor cetăţenilor, în apărarea intereselor lor legitime .

Modul de realizare a acestor deziderate fundamentale s-a deosebit de la o epocă la alta; în climatul determinat de reorientarea politică şi economică a statelor ex-comuniste, România a optat, şi nici nu se putea altfel, pentru descentralizare şi pentru

autonomie, toate aceste procese fiind legate de procesul democratizării vieţii politice autohtone[4] .

Profesorul Charles Debbasch sublinia faptul că, descentralizarea, privită ca un corolar al democraţiei, corespunde pentru organizarea administrativă cu ceea ce democraţia reprezentativă înseamnă pentru organizarea constituţională. Organele locale care se bucură de autonomie reprezintă structuri intermediare, interpuse între individ şi stat, determinând reguli adecvate fiecărui cadru geografic, personalizând autoritatea statală în funcţie de problemele locale[5] .

Descentralizarea nu constituie un scop în sine, ci un mijloc care facilitează apropierea “nivelului” la care se ia decizia de cel ce urmează a suporta consecinţele ei. Acest principiu de organizare etatică permite – dacă nu rămâne numai de domeniul normativităţii – realizartea cerinţelor altor principii ce constituie valori fundamentale ale societăţii, precum cel al echităţii, al asigurării libertăţii şi egalităţii cetăţenilor, etc. Descentralizarea apare astfel ca un proces complementar al democraţiei .

Interpretarea textelor constituţionale conduce la concluzia unei autonomii administrative; autorităţile administraţiei publice locale se întemeiază pe acest principiu .

În virtutea principiilor autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor publice ele au competenţe proprii(nu delegate) şi dispun de personalitate juridică. Aceste principii se vor regăsi atât în activitatea fiecărei autorităţi,   comunale , orăşeneşti sau judeţene, cât şi în raporturile dintre organele administrative locale şi cele ce funcţionează pe plan central .

În condiţiile manifestării acestor principii, statul nu mai are monopolul iniţiativelor politice pe plan local. Acesta păstrează rolul de garant al libertăţii şi securităţii persoanelor şi bunurilor, de gardian al legalităţii şi al ordinii de drept, accentuându-se calitatea de mediator în reglementarea conflictelor şi în dezvoltarea unei societăţi locale ale cărei resorturi şi mecanisme sunt din ce în ce mai complexe .

Actul normativ privind organizarea administraţiei publice locale a detaliat norma constituţională prevăzând că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit .

Autonomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege[6] .

Caracterul administrativ al autonomiei rezultă din prerogativele ce revin autorităţilor administraţiei publice locale potrivit legii, libera iniţiativă în toate domeniile de activitate, cu excepţia celor date în mod expres în competeţa altor autorităţi publice .

Raporturile administraţiei publice locale din comune şi oraşe şi autorităţile administraţiei publice judeţene au la bază principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor la scara întregului judeţ .

Actul normativ privind administraţia publică locală prevede că nu există raporturi de subordonare între autorităţile administraţiei publice locale şi Consiliul Judeţean precum şi între Consiliul local şi Primar .

Dupa modul lor de constituire, organizare şi atribuţii se evidenţiază faptul că organele administraţiei publice locale-Consiliile locale şi cele judeţene-sunt autorităţi ale autonomiei administrative atât în raporturile dintre ele , cât şi în cele cu centrul- Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.

Dacă se are în vedere modul de formare al acestor organisme se observă că sunt alese direct, Consiliile locale, primarii, Consiliile judeţene, prin votul locuitorilor din unităţile administrativ-teritoriale respective, fără amestecul autorităţilor publice centrale .

Singurul amestec al reprezentantului Guvernului în teritoriu este acela al convocării, de către prefect, a consilierilor locali în şedinţă de constituire a consiliului local şi a consilierilor judeţeni pentru constituirea consiliului judeţean .

Autonomia locală se manifestă şi în privinţa organizării consiliilor. În acest sens, actul normativ ce reglementează funcţionarea administraţiei publice locale prevede că, serviciile publice ale comunei sau oraşului se organizează de către consiliile locale, în principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale şi în limita mijloacelor financiare de care dispun, iar numirea şi eliberarea din funcţie a personalului serviciilor publice locale se face potrivit aceleeaşi legi. Cu alte cuvinte, formarea, organizarea şi încadrarea cu personal a serviciilor publice locale se fac de către consiliile locale şi conducătorii acestora, fără nici un amestec din partea organelor administraţiei publice judeţene sau centrale .

Constituţia României stipulează faptul că administraţia publică locală este realizată pe două nivele, respectiv comunele şi oraşele ca unităţi teritoriale de bază şi judeţe, respectiv Municipiul Bucureşti-ca unităţi intermediare între colectivităţile locale de bază şi stat .

Consiliile locale sunt autorităţi colegiale ale administraţiei publice locale, cu statut autonom, alese în vederea soluţionării problemelor de interes local ale comunei, oraşului şi sunt compuse din consilieri aleşi pe termen de patru ani, prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat în condiţiile stabilite de legea privind alegerilor locale, de către locuitori şi dintre aceştia.

Actul normativ care reglementează organizarea administraţiei publice în România precizează că autoritatea deliberativă o constituie Consiliul local iar cea executivă este Primarul, iar în exercitarea atribuţiilor ce le revin Consiliul local adoptă hotărâri cu caracter individual sau normativ .

Primarul reprezintă autoritatea executivă a colectivităţii locale şi îndeplineşte în acelaşi timp şi rolul de reprezentant al statului în unitatea administrativ-teritorială în care a fost ales. Acesta trebuie să asigure executarea hotărârilor consiliului local având atribuţii specifice în materie de buget local, ordine şi linişte publică, etc ; emite dispoziţii care sunt acte administrative, supuse contenciosului administrativ .

Consiliile judeţene reprezintă colectivităţile locale şi vor acţiona pentru realizarea intereselor acestora la nivel judeţean prin organizarea unor structuri şi a unor prestaţiuni pe baza şi în executarea legii. Acestea nu au o situaţie ierarhic superioară administraţiei publice din comune, oraşe, municipii.

---

[1] Iorgovan, Antonie – Tratat de drept administrativ, vol II, Editura Nemira, Bucureşti, 1996;

[2] Zaharia, Gheorghe – Drept administrativ, vol.I, Editura Junimea, Iaşi, 2000

[3] Alexandru, Ioan , Matei, Lucica – Servicii publice, Editura Economică, Bucureşti, 2000;

[4] Vrabie, Genoveva -Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.Cugetarea, Iaşi 1999;

[5] Debbasch , Charles – Science administratif, Administration publique; Precis Dalloz, Paris, 1976

[6] Legea Administraţiei publice locale nr.215/2001, Monitorul Oficial nr.204 din 23aprilie 2001

Tags: administrativ, autonomie locala

Conditiile de accesare a programului “prima casa”

Guvernul s-a reunit astăzi, începând cu ora 10.00, într-o şedinţă extraordinară, la finalul căreia a stabilit normele metodologice pentru programul Prima Casă”. Cu o săptămâna mai devreme decât fusese programată iniţial, întâlnirea de azi a stabilit valoarea avansului, a dobânzilor şi a comisioanelor în vederea achiziţionării unei locuinţe. Astfel, beneficiarii programului vor fi toţi cei care nu au o casă în proprietate sau nu au un credit ipotecar în derulare. Aceştia vor trebui să achite un avans de 5% şi nu vor avea drept de înstrăinare a imobilului timp de cinci ani de la achiziţionare.

Durata maximă a unui credit pentru programul “Prima Casă”este de 30 de ani, iar contractorul trebuie să dispună de un avans de 5% din preţul de achiziţie al locuinţei, dacă acesta este mai mic sau egal cu 60.000 de euro.

În cazul în care valoarea locuinţei este mai mare decât suma garantată de Guvern, beneficiarul este obligat să achite un avans de 3.000 de euro, plus să suporte diferenţa dintre cei 60.000 de euro şi preţul de achiziţie. Rata dobânzii va fi EURIBOR la 3 luni plus maxim 4% pe an, la credite în euro, respectiv ROBOR plus maxim 2,5%.

30 de ani şi fără drept de înstrăinare

Durata maximă a creditului contractat va fi de 30 de ani, iar contractul nu va conţine clauze care sa permita modificarea unulaterala de catre banca. În afara de avansul de 5%, beneficiarii programului vor constitui un depozit colateral pentru garantarea dobânzii. Valoarea minimă a acestuia va fi egală cu cea a trei rate de dobândă.

Normele de aplicare a programului “Prima Casa” mai prevăd şi faptul că beneficiarii vor putea achiziţiona numai locuinţe finalizate, noi sau vechi, de pe teritoriul României.

Cei care îşi vor achiziţiona o locuinţă prin intermediul acestui program, nu au drept de înstrăinare a acesteia în primii cinci ani de la dobândire. În cazul în care, după cei cinci ani, se recurge la o preluare de contract, noul proprietar va trebui să întrunească aceleaşi condiţii de egibilitate. În plus, băncile participante nu vor percepe comisioane de rambursare anticipată.

Băncile interesate de participarea la programul “Prima Casă” trebuie să răspundă ofertei Guvernului în termen de 7 zile.

[Citeste articolul complet in Evenimentul Zilei.]

Somaţie de plată. Înscriere în cartea funciară. Condiţii cerute pentru valabilitatea înscrierii

Tip: Decizie
Nr./Dată: 670 (01.07.2008)
Autor: Curtea de Apel Timisoara
C.proc.civ., art. 387, art. 488, art. 497

Legea nr. 7/1996, art. 49, art. 50

Ordinul nr. 2371/C/1997 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară ale judecătoriei

Valabila înscriere în cartea funciară a somaţiei de plată presupune ca atât somaţia cât şi încheierea de carte funciară să fie conforme cu dispoziţiile legale edictate în acest sens.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia civilă nr. 670 din 1 iulie 2008

Notă: Legea nr. 7/1996 a fost republicată în baza art. V al Titlului XII din Legea nr. 247/2005

Ordinul nr. 2371/C/1997 a fost abrogat prin Ordinul nr. 633/2006

Prin încheierea de carte funciară nr. 21069/18.07.2004 dată de Judecătoria Timişoara – Biroul de carte funciară în dosarul nr. 21069/2004 a fost admisă cererea formulată de creditorul F. Bucureşti, dispunându-se notarea în C.F. a somaţiei de plată în favoarea creditorului.

Pentru a dispune astfel, s-a avut în vedere somaţia de plată emisă de creditor pe seama debitorului C.I. şi faptul că nu există impedimente la notare, fiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 50 din Legea nr. 7/1996.

Împotriva încheierii au declarat apel intimaţii S.G. şi S.F. care au criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate şi au solicitat schimbarea ei în sensul respingerii cererii creditorului.

Prin decizia civilă nr. 2851/05.12.2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 9792/C/2004 apelul a fost admis, iar încheierea a fost modificată în sensul respingerii cererii reclamantei.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că din copia cărţii funciare rezultă că apartamentul din litigiu este proprietatea apelanţilor, care şi-au intabulat dreptul de proprietate la data de 19.02.2003 prin schimb imobiliar după radierea interdicţiei de înstrăinare în favoarea F. S.A, radiere înregistrată la data de 12.11.2002.

Somaţia de plată priveşte pe fostul proprietar tabular, C.I. şi prin urmare, conform dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 7/1996 nu este opozabilă actualilor proprietari, apelanţii care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului liber de sarcini, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 50 din Legea nr. 7/1996.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului pârâţilor.

În motivare a invocat faptul că radierea ipotecii din 12.11.2002 s-a efectuat în temeiul unui înscris care nu a fost emis de creditor, fiind încălcate dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 7/1996; pe de altă parte, creditul pentru garantarea căruia a fost înscrisă ipoteca nu a fost achitat, obligaţia de plată subzistând, iar înscrierile de carte funciară au efect de opozabilitate şi nu constitutiv şi se bucură de o prezumţie simplă.

A mai invocat faptul că este nerelevantă dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului de către reclamanţi anterior emiterii somaţiei de plată pe numele debitorului, instanţa de apel interpretând greşit dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 7/1996 faţă de dispoziţiile art. 1790 C.civ.

Totodată, a expus starea de fapt ce a condus la naşterea prezentului litigiu.

În drept a invocat dispoziţiile art.304 pct.9 şi următoarele C.proc.civ.

Dosarul a fost iniţial înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţă care l-a remis pe cale administrativă la Curtea de Apel Timişoara.

La termenul din 24.10.2005 instanţa a dispus suspendarea judecăţii până la finalizarea cercetărilor penale începute împotriva persoanelor ce ar fi falsificat acte ce au stat la baza radierii din cartea funciară a înscrierilor vizând ipoteca garanţie a creditului acordat.

După rămânerea definitivă a hotărârii penale pronunţate în cauza susmenţionată, cauza a fost repusă pe rol.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art.306 al.2 C.pr.civ. faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C.proc.civ., instanţa a reţinut următoarele:

Prin contractul de ipotecă nr.699 din data de 09.10.2002 (accesoriu al contractului de facilitate de credit nr. 698/08.10.2002 încheiat între F. S.A. şi S.C. „B.D.E.” S.R.L.) încheiat între F. S.A. – Sucursala T. în calitate de creditor şi garantul ipotecar C.I. şi autentificat sub nr. 3709/09.10.2002 la B.N.P. din Timişoara se garantează obligaţia de rambursare a creditului în valoare de 25.000 Euro şi 850.000 lei.

În favoarea băncii se constituie astfel o garanţie ipotecară de rang I asupra apartamentului nr. 2, proprietatea garantului ipotecar C.I.

Totodată, asupra imobilului a fost notată interdicţia de înstrăinare, grevare, demolare şi dezmembrare în favoarea băncii, până la acoperirea în totalitate a creditului.

Întrucât împrumutatul nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, banca a declarat creditul scadent şi a decis recuperarea creanţelor pe calea executării silite.

În acest sens au fost investite cu formulă executorie contractul de credit şi contractul de ipotecă menţionate mai sus, iar debitoarea a fost somată ca în termen de 15 zile de la primirea somaţiei să achite sumele de 28.967,68 Euro şi 1.143.550.016,90 ROL.

Se observă că atât la data emiterii somaţiei de plată pe numele debitorului-garant ipotecar C.I. (28.04.2004 cât şi la data cererii de transcriere a somaţiei în cartea funciară (30.06.2004), contrar celor reţinute în cuprinsul somaţiei şi al cererii, debitoarea nu mai era proprietară tabulară al imobilului cu care fusese garantat creditul, el fiind dobândit în proprietate de intimaţi în baza unui contract de schimb imobiliar.

Dreptul acestora a fost înscris în cartea funciară la 19.02.2003.

La acea dată, din cartea funciară erau radiate înscrierile de sub B7 vizând interdicţiile, respectiv cele de sub C3 vizând dreptul de ipotecă, înscrieri efectuate în favoarea recurentei.

Radierea s-a efectuat în baza adresei nr.1469/12.11.2002, adresă aparent emisă de recurentă.

Prin sentinţa penală nr. 1025/09.05.2007 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 9556/325/2006 (menţinută prin decizia penală nr. 340/A/29.10.2007 a Tribunalului Timiş şi, respectiv, prin decizia penală nr.97/R/31.01.2008 a Curţii de Apel Timişoara) adresa susmenţionată a fost anulată ca fiind falsificată.

Cum actul în baza căruia s-a procedat la radierea ipotecii a fost radiat şi în cauză nu s-a făcut dovada achitării creditului pentru care ipoteca a fost înscrisă, este evident că creditorul este îndreptăţit să procedeze la urmărirea silită a bunului cu care datoria a fost garantată, bunul putând fi urmat în mâinile oricui s-ar afla, în baza art. 1790 C.civ.

La data emiterii somaţiei, executarea silită imobiliară era guvernată de dispoziţiile art. 488 şi urm. C.proc.civ. în forma în vigoare la acea dată.

Potrivit dispoziţiilor art. 497 C.proc.civ., executorul va soma pe debitor că, în caz de neplată, se va trece la executarea imobilelor cuprinse în procesul-verbal de situaţie şi va lua măsuri ca somaţia să fie înscrisă în cartea funciară.

Pentru ca înscrierea să fie valabilă este necesar ca actul a cărui înscriere se cere (în cauză somaţia de plată) să îndeplinească toate condiţiile de fond şi formă cerute de lege pentru valabilitatea sa.

În cauză, somaţia a fost adresată numitei C.I., persoană care garantase creditul cu imobilul înscris în cartea funciară.

Se observă că, atât la data emiterii somaţiei de plată (28.06.2004) cât şi la cea a cererii de transcriere a acestuia în cartea funciară (30.06.2004) şi, respectiv, la emiterea încheierii atacate (18.07.2004), persoana somată nu mai era proprietar tabular al imobilului, acesta fiind dobândit în proprietate de reclamanţi încă din 19.02.2003.

Este adevărat că, aşa cum s-a arătat mai sus, creditorul ipotecar poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla.

Cum imobilul se afla din 19.02.2003 în mâinile reclamanţilor, iar creditorul a înţeles să urmărească acest imobil pentru recuperarea creanţei, este evident că la data emiterii somaţiei, calitatea de debitori în sensul art. 488 şi urm. C.proc.civ. (în forma în vigoare la acel moment) o aveau reclamanţii – titulari ai dreptului de proprietate înscris în cartea funciară.

Or, în cauză, actul ce se cere a fi înscris a fost emis pe numele persoanei care nu mai avea în proprietate imobilul, astfel că somaţia nu întruneşte cerinţele de valabilitate impuse de dispoziţiile art. 387, 497 alin. (1) C.proc.civ. şi nu putea fi înscrisă în cartea funciară în baza art. 497 alin. (2) C.proc.civ.

În continuare, instanţa a reţinut că, la data la care a fost dată încheierea atacată, era în vigoare Ordinul nr. 2371/C/1997 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară ale Judecătoriilor.

Potrivit art. 51 lit. g) din Regulament, încheierea de carte funciară trebuia să cuprindă persoanele în folosul şi împotriva cărora se efectuează înscrierea. Or, încheierea atacată nu face o astfel de menţiune, referitoare la persoanele cărora s-a efectuat înscrierea. Menţiunea potrivit cu care încheierea se va comunica acestora nu este de natură să acopere acest viciu, ci reprezintă îndeplinirea de către judecătorul de cartea funciară a unei obligaţii distincte stabilită de dispoziţiile art. 51 lit. i) din Regulament („persoanele cărora urmează să li se comunice încheierea”).

În concluzie, recurenta este îndreptăţită să-şi recupereze creanţa inclusiv prin urmărirea imobilului în litigiu (radierea ipotecii fiind rezultatul unui fals, aspect irevocabil stabilit), însă, – prin prisma prezentului litigiu – cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la înscrierile de carte funciară.

Pentru aceste considerente, care le substituie în parte pe cele avute în vedere de instanţa de apel, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ. raportat la art. 304, 306 alin. (2) C.proc.civ., instanţa a respins recursul declarat de reclamantă.

Tags: înscriere în cartea funciară, somaţie de plată

Cerere întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 214/1999, depusă cu întârziere. Consecinţe juridice

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 171 (02.07.2008)
Autor: Curtea de Apel Timisoara
Domenii asociate: revoluţionari (drepturi)

Legea nr. 173/2006, art. 2

Nedepunerea cererii pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, în temeiul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 173/2006, duce la respingerea acesteia ca tardivă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal, sentinţa civilă nr. 171 din 2 iulie 2008

Prin acţiune reclamantul a chemat în judecată a chemat în judecată Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă din cadrul Ministerului Justiţiei, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

– să dispună anularea Deciziei nr. 911/2007 pronunţată de pârâtă întrucât este nefondată şi neîntemeiată;

– să constate, în temeiul dispoziţiilor art. 2 coroborat cu dispoziţiile art. 5, art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, faptul că îndeplineşte toate condiţiile legale în vederea obţinerii, în calitate de moştenitor (fiu) al autorului său S.V., calităţii de „luptător anticomunist” în rezistenţa anticomunistă, iar pe cale de consecinţă să fie obligată pârâta reprezentată prin Ministerul Justiţiei, la acordarea beneficiilor legale precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 171 din 2 iulie 2008, pronunţată în dosarul nr. 2702/30/2008, Curtea de Apel Timişoara a respins ca tardivă acţiunea, cu motivarea că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de legalitatea hotărârii nr. 911/15.11.2007 emisă de Comisia pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă din cadrul Ministerului Justiţiei.

Prin hotărârea nr. 911/15.11.2007, Comisia pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă din cadrul Ministerului Justiţiei a respins cererea petentului S.O. de constare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, ca fiind tardiv introdusă.

Acţiunea în justiţie formulată reclamant este întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 214 din 29 decembrie 1999, privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România.

Conform art. 1 alin. (1) şi (2) din acest act normativ, „prin prezenta ordonanţă de urgenţă se recunoaşte calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 – 14 decembrie 1989.

(2) Se recunoaşte calitatea de luptător anticomunist şi persoanelor din rezistenţa armată care au participat la acţiuni de împotrivire cu arma şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – august 1964.”

În privinţa procedurii de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 214/1999 prevede că „se înfiinţează Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, denumită în continuare Comisie, entitate fără personalitate juridică, compusă din:

a) 3 reprezentanţi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, desemnaţi de către organele de conducere ale asociaţiei;

b) 2 reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, numiţi prin ordin al ministrului justiţiei;

c) 2 reprezentanţi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor, numiţi prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.

Conform art. 4 alin. (3) din acelaşi act normativ, „Comisia, la cerere, verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 2 şi constată calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive.”

În privinţa termenului de depunere a cererii de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, conform art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, „cererea poate fi introdusă de persoana condamnată sau supusă unei măsuri administrative abuzive ori, după decesul acesteia, de soţul sau rudele până la gradul al patrulea inclusiv, până cel târziu la 31 decembrie 2003.”

Acest termen a fost modificat prin Legea nr. 173 din 16 mai 2006, pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, lege publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 438 din 22 mai 2006.

Conform art. 2 din Legea nr. 173/2006, „se acordă un termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, în care persoanele condamnate sau supuse unei măsuri administrative abuzive ori, după decesul acestora, soţul sau rudele până la gradul al patrulea inclusiv pot depune cerere pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.”

Întrucât Legea nr. 173/2006 a intrat în vigoare la trei zile după publicarea sa în Monitorul Oficial, Partea I, rezultă că termenul de 6 luni prevăzut de art. art. 2 din Legea nr. 173/2006 a început să curgă de la 25 mai 2006 şi s-a împlinit la data de 25.11.2006.

Instanţa constată că reclamantul a depus cererea de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă la data de 24.10.2007, motivând această întârziere pe necesitatea obţinerii documentelor doveditoare ale acestei cereri, documente care au fost solicitate Consiliului Naţional de Studierea Arhivelor Securităţii.

Reclamantul a solicitat eliberarea unor documente de la Consiliul Naţional de Studierea Arhivelor Securităţii abia în luna aprilie 2007, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. art. 2 din Legea nr. 173/2006 pentru depunerea cererii constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.

Art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 214/1999, prevede că „dacă cererea nu este însoţită de actele doveditoare necesare, Comisia este obligată să solicite documente, date sau informaţii de la instituţiile publice care le deţin.”

Aşadar, legea nu condiţionează depunerea cererii de depunerea documentelor doveditoare, permiţând depunerea acesteia fără a fi „însoţită de actele doveditoare necesare”.

De aceea, instanţa apreciază că întârzierea în depunerea cererii nu este justificată nici în măsura în care reclamantul ar fi făcut demersurile necesare obţinerii documentelor doveditoare înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. art. 2 din Legea nr. 173/2006 pentru depunerea cererii constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.

Având în vedere că reclamantul a depus cererea de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă la data de 24.10.2007 – în condiţiile în care termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din Legea nr. 173/2006 s-a împlinit la data de 25.11.2006 – instanţa a constatat legalitatea hotărârii nr. 911/15.11.2007 a Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă din cadrul Ministerului Justiţiei, hotărâre prin care cererea reclamantului a fost respinsă ca fiind tardiv introdusă.

Tags: Legea nr. 173/2006, O.U.G. nr. 214/1999

Acte normative nepublicate în Monitorul Oficial. Inexistenţa reglementării

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 170 (02.07.2008)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Constituţia României, art. 15 alin. (2)

Legea nr. 24/2000, art. 10 alin. (1), art. 11 alin. (3)

Sunt lipsite de efecte juridice actele normative privind procedura de sancţionare disciplinară a unui funcţionar public, dacă acestea nu au fost publicate în Monitorul Oficial.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal, sentinţa civilă nr. 170 din 2 iulie 2008

Prin acţiune reclamantul C.T.D. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia de Frontieră Timişoara şi Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş, solicitând anularea dispoziţiei nr. 845131 din 13.09.2006 emisă de Şeful Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş, prin care s-a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare „mustrare scrisă” împotriva lui; anularea dispoziţiei nr. 810818 din 29.09.2006 emisă de Directorul Direcţiei Poliţiei de Frontieră Timişoara prin care i-a fost respinsă contestaţia împotriva acestei dispoziţii; anularea Notei Raport a Corpului de Control al MAI nr. 5/103211 din 22.08.2006; suspendarea executării sancţiunii aplicate, conform art. 14 din Legea 554/2.12.2004; restituirea drepturilor salariale de care a fost privat de la data aplicării sancţiunii, ca urmare a acesteia; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 170 din 2 iulie 2008, pronunţată în dosarul nr. 6807.1/59/2006, Curtea de Apel Timişoara a admis acţiunea reclamantului şi a anulat actele atacate, reţinându-se că reclamantul a exercitat funcţia de contabil şef la Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş, fiind sancţionat – prin Dispoziţia nr. 845131/13.09.2006 emisă de şeful Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş – cu „mustrare scrisă”, ca urmare a unui control efectuat în luna august 2006 de Corpul de Control al Ministerului Administraţiei şi Internelor.

La termenul din 2.07.2008 instanţa a pus în discuţia părţilor consecinţa nepublicării în Monitorul Oficial, Partea I a Ordinelor Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, nr. 600/2005, nr. 750/2005 şi nr. 447/2003, menţionate ca temei al actelor administrative care formează obiectul prezentei judecăţi, respectiv dacă nepublicarea în Monitorul Oficial, Partea I are vreo consecinţă în privinţa posibilităţii ca aceste ordine să producă efecte juridice şi dacă eventuala lipsire de efecte juridice a acestor Ordine ale Ministerului Administraţiei şi Internelor afectează legalitatea actelor administrative emise în baza acestor ordine.

Instanţa constată că sancţionarea reclamantului s-a dispus în temeiul şi cu pretinsa respectare a Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor şi a Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 600/2005, modificat şi completat prin Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 750/2005.

De asemenea, prin Dispoziţia nr. 845131/13.09.2006 emisă de şeful Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş s-a reţinut că reclamantul nu a respectat dispoziţiile art. 13 lit. d) din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 447/2003.

Instanţa a constatat, totodată, că Ordinele Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, nr. 600/2005, nr. 750/2005 şi nr. 447/2003 nu au fost publicate în Monitorul Oficial, Partea I.

În privinţa efectelor nepublicării acestor ordine în Monitorul Oficial al României, instanţa a constatat că urmările juridice ale nepublicării sunt reglementate prin Legea nr. 24 din 27 martie 2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, lege care a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004, fiind modificată ulterior republicării, prin Legea nr. 49/2007, prin Legea nr. 173/2007 şi prin Legea nr. 194/2007.

Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, „în vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I”

De la această regulă, alineatul (11) al art. 10 din Legea nr. 24/2000 prevede anumite excepţii, stipulând că „nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României:

a) deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii;

b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate”.

Aşadar, în raport cu aceste dispoziţii legale, Ordinele Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, nr. 600/2005, nr. 750/2005 şi nr. 447/2003 se impuneau a fi publicate în Monitorul Oficial, Partea I, în vederea intrării sale în vigoare.

Sub acest aspect, instanţa a reţinut că Ordinele Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, nr. 600/2005, nr. 750/2005 şi nr. 447/2003 sunt ordine emise de un conducător al organelor administraţiei publice centrale de specialitate, respectiv de Ministrul Administraţiei şi Internelor.

Totodată, caracterul de act normativ al acestor ordine este determinat de împrejurarea că acestea reglementează regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor, precum şi anumite aspecte privind contabilitatea instituţiilor subordonate Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Aşadar, aceste ordine reglementează regimul disciplinar, respectiv o procedură de stabilire a sancţiunilor disciplinare aplicabilă unui număr indeterminat de persoane, în mod abstract, independent de identitatea acestor persoane, şi în raport exclusiv cu funcţia îndeplinită de acele persoane.

Fiind susceptibile să se aplice unui număr indefinit de situaţii, instanţa a reţinut că Ordinele Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, nr. 600/2005, nr. 750/2005 şi nr. 447/2003 sunt acte cu caracter normativ.

Fiind acte normative emise de un conducător al organelor administraţiei publice centrale de specialitate, respectiv de Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Ordinele Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, nr. 600/2005, nr. 750/2005 şi nr. 447/2003 se impuneau a fi publicate în Monitorul Oficial, Partea I, în vederea intrării lor în vigoare, conform art. 10 alin. (1) din prin Legea nr. 24/2000.

În acest sens, instanţa constată că ordinele în litigiu nu sunt acte normative clasificate, potrivit legii, şi nici acte cu caracter individual, pentru a constitui o excepţie de la regula publicării în Monitorul Oficial.

Instanţa nu îşi însuşeşte opinia instituţiilor pârâte, care au invocat dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Anexa nr. 1 la Hotărârea de Guvern nr. 50 din 13 ianuarie 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare – act normativ în vigoare la momentul emiterii actelor administrative atacate de reclamant.

Conform art. 35 alin. (3) din Anexa nr. 1 la Hotărârea de Guvern nr. 50 din 13 ianuarie 2005, „nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”.

În privinţa acestei reglementări, instanţa observă că însuşi Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare – Anexa nr. 1 la Hotărârea de Guvern nr. 50/2005 – prevede, la art. 2 alin. (1) că „actele normative se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României, cu dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum şi cu principiile ordinii de drept”.

Aşadar, Regulamentul prevede adoptarea actelor normative „în conformitate … cu dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă”.

Or, în condiţiile în care alineatul 11 al art. 10 din Legea nr. 24/2000 prevede ca excepţii de la regula publicării în Monitorul Oficial, numai deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii, şi actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate, instanţa reţine că art. 35 alin. (3) din Anexa nr. 1 la Hotărârea de Guvern nr. 50/2005 trebuie interpretat în sensul menţionat de textul alineatul 11 al art. 10 din Legea nr. 24/2000, respectiv că nu sunt supuse cerinţei publicării în Monitorul Oficial numai ordinele cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi care au caracter clasificat.

Instanţa subliniază că însuşi textul art. 35 alin. (3) din Anexa nr. 1 la Hotărârea de Guvern nr. 50/2005 permite nepublicarea ordinelor cu caracter normativ în Monitorul Oficial numai „dacă legea nu dispune altfel”.

De aceea, instanţa consideră că – în condiţiile în care nu s-a dovedit caracterul clasificat al Ordinelor Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, nr. 600/2005, nr. 750/2005 şi nr. 447/2003 – nu se poate reţine că art. 35 alin. (3) din Anexa nr. 1 la Hotărârea de Guvern nr. 50/2005 autorizează intrarea lor în vigoare fără a fi publicate în Monitorul Oficial, Partea I.

O altă interpretare dată art. 35 alin. (3) din Anexa nr. 1 la Hotărârea de Guvern nr. 50/2005 ar contraveni dispoziţiilor alineatului 11 al art. 10 din Legea nr. 24/2000, care exceptează de la regula publicării în Monitorul Oficial, Partea I numai actele normative care au caracter clasificat.

În consecinţă, instanţa reţine că, în vederea intrării în vigoare a Ordinelor Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, nr. 600/2005, nr. 750/2005 şi nr. 447/2003, se impunea publicarea acestora în Monitorul Oficial, Partea I.

Absenţa publicării acestor ordine în Monitorul Oficial conduce la consecinţa lipsirii lor de efecte juridice până în momentul publicării în Monitorul Oficial.

În raport cu această concluzie, instanţa a apreciat că este nelegală procedura de sancţionare a reclamantului, întemeiată pe un act normativ care nu putea produce efecte juridice, o atare procedură aducând atingere dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

În consecinţă, întrucât legea – inclusiv orice act normativ inferior acesteia – dispune numai pentru viitor, nu se poate reţine că Ordinele Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, nr. 600/2005, nr. 750/2005 şi nr. 447/2003 sunt aplicabile unor situaţii juridice născute anterior intrării lor în vigoare.

Din acest punct de vedere, instanţa constată caracterul nelegal al întregii proceduri de sancţionare a reclamantului, respectiv caracterul nelegal al tuturor actelor emise în această procedură temeiul Ordinelor Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, nr. 600/2005, nr. 750/2005 şi nr. 447/2003.

Pentru aceste considerente, întreaga procedură de sancţionare a reclamantului este viciată, iar actele administrative emise în această procedură sunt nule de drept, motiv pentru care acţiunea a fost admisă.

Tags: Legea nr.24/2000