Înfiintarea, organizarea, competenta si functionarea curtii penale internationale

ÎNFIINŢAREA , ORGANIZAREA, COMPETENŢA ŞI

FUNCŢIONAREA  CURŢII PENALE INTERNAŢIONALE

Autor:   Docan  Vasile

CAP. I.         SCURT ISTORIC PRIVIND ÎNFIINŢAREA

CURŢII PENALE  INTERNAŢIONALE

Conştiente că toate popoarele sunt unite prin legături strânse, iar culturile lor formează un patrimoniu comun şi preocupate de faptul că acest mozaic delicat ar putea fi distrus în orice moment, statele-părţi  reunite  la Roma, în iulie 1998, având în conştiinţă că în cursul secolului XX milioane de copii, de femei şi de bărbaţi au fost victime ale unor atrocităţi care sfidează imaginaţia şi lezează profund conştiinţa umană,     recunoscând că prin crimele de o asemenea gravitate se ameninţă pacea, securitatea şi bunăstarea lumii,     afirmând că cele mai grave crime care privesc ansamblul comunităţii internaţionale nu pot rămâne nepedepsite şi că reprimarea lor trebuie să fie asigurată efectiv prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin întărirea cooperării internaţionale, au  convenit înfiinţarea unei curţi penale internaţionale.

Determinate fiind  să pună capăt impunităţii autorilor acestor crime şi să coopereze astfel pentru prevenirea unor noi crime, reamintind că este de datoria fiecărui stat să supună jurisdicţiei sale penale pe responsabilii de crime internaţionale, reafirmând scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite şi, în special, că toate statele trebuie să se abţină de a recurge la ameninţarea sau folosirea forţei, fie împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite, statele-părţi şi-au manifestat voinţa şi au  supus dezbaterii statului curţii penale internaţionale, subliniind în această privinţă că nimic din acest statut nu poate fi interpretat ca autorizând un stat parte să intervină într-un conflict armat sau în afacerile interne ale unui alt stat, astfel că statele-părţi  au fost determinate ca, în aceste scopuri şi în interesul generaţiilor prezente şi viitoare, să înfiinţeze o curte penală internaţională permanentă şi independentă, în relaţie cu sistemul Naţiunilor Unite, având competenţă în legătură cu crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunităţii internaţionale,complementară jurisdicţiilor penale naţionale, ]n scopul  de a  garanta în mod durabil respectarea şi realizarea justiţiei internaţionale,

Astfel, la  17 iulie 1998, la Roma, în cadrul conferinţei O.N.U. organizată în scopul adoptării Statutului Curţii Penale Internaţionale permanente (în engleză, International Criminal Court – I.C.C.), delegaţii din 120 de state au adoptat textul proiectului de statut al acestei Curţi( denumit, în cele ce urmează, Statutul de la Roma). Statutul Curtii a fost adoptat printr-o convenţie între state şi a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curţii este la Haga. Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.

Convenţia, care cuprinde textul Statutului a fost deschisă spre ratificare, urmând să intre în vigoare, conform art. 126 din Statut, în prima zi după ce-a de-a 60-a zi de la data depunerii celui de-al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, la Secretarul General O.N.U.

Textul Convenţiei a fost adoptat de 120 de state iar până la data ratificării de  către  România  fusese semnat de 139 de state( printre statele semnatare ale Statutului de la Roma s-a aflat şi S.U.A. Ulterior, la 6 mai 2002, S.U.A., sub administraţia Bush, şi-a retras semnătura în mod oficial). Ulterior, textul Convenţiei a fost ratificat de 78  de  state^[1].

România a ratificat acest Statut prin Legea nr. 111/2002– publicată în “Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002. Cu prilejul ratificării România  a    formulat următoarele declaraţii:

” 1. În temeiul articolului 87 paragraful 1 litera a) din Statut:

Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală română competentă să primească cererile Curţii Penale Internaţionale, să le transmită neîntârziat spre rezolvare organelor judiciare române competente şi să comunice Curţii Penale Internaţionale documentele aferente.

2. În temeiul articolului 87 paragraful 2:

Cererile Curţii Penale Internaţionale şi documentele aferente vor fi transmise în limba engleză sau însoţite de traduceri oficiale în această limbă. “

Aşadar Curtea Penală  Internaţională  a fost  înfiinţată  în baza art. 1 din Statutul de la  Roma.

La 1 iulie 2002, Statutul de la Roma a intrat în vigoare şi, astfel, s-a înfiinţat prima jurisdicţie internaţională penală cu caracter permanent din istoria omenirii, care a  început să funcţioneze, efectiv, la Haga, cu  începere de la mijlocul anului 2003.

Statutul reglementează, pe lângă cooperarea internaţională a Statelor Părţi la Statut cu jurisdicţia internaţională penală, şi cooperarea Curţii Penale Internaţionale cu organizaţiile internaţionale interguvernamentale.

În cadrul acestor cooperări, un loc esenţial îl ocupă cooperarea Curţii cu O.N.U. al cărei cadru general este reglementat de art. 2 din Statutul de la Roma, potrivit căruia se va încheia un acord special între Curte şi O.N.U., în sensul stabilirii termenilor cooperării între cele două instituţii. Acordul special urmează să fie aprobat de Adunarea Statelor Părţi la Statutul de la Roma.

Statutul de la Roma, pe lângă acordul special între O.N.U. şi Curte,( care va reglementa expres şi detaliat cooperarea între cele două instituţii), prevede expres atribuţiile pe care Consiliul de Securitate al O.N.U. le va avea în funcţionarea jurisdicţiei internaţionale penale cu caracter permanent de la Haga.

Consiliul de Securitate al O.N.U. (conform Statutului de la Roma), poate să aducă în atenţia Procurorului Curţii o anumită situaţie în care mai multe crime de război au fost comise, astfel încât Curtea să-şi exercite jurisdicţia asupra lor (art. 13 lit. b din Statut) după cum poate, atunci când Procurorul a decis conform art. 53 pct. 2 din Statut, că nu există suficientă bază pentru a începe urmărirea penală într-un caz deferit Curţii de către Consiliul de Securitate, să ceară Camerei Preliminare să revizuiască decizia Procurorului (art. 53 pct. 3).  Asemenea prevederi recunosc, în limitele dreptului internaţional public contemporan, statutul pe care Consiliul de Securitate al O.N.U. l-a dobândit în relaţiile internaţionale. Există însă în Statutul de la Roma şi anumite dispoziţii controversate, care trec dincolo de rolul activ pe care oricine s-ar aştepta să îl joace Consiliului de Securitate al O.N.U. în cadrul jurisdicţiei internaţionale, care merg până la a permite acestuia o imixtiune în exercitarea jurisdicţiei Curţii, putând merge până la amânarea exercitării acesteia pe o anumită perioadă de timp.

În acest sens art. 16 din Statutul de la Roma prevede că “Nici o anchetă şi nici o urmărire nu pot fi angajate, nici conduse în baza prezentului statut în perioada de douăsprezece luni care urmează datei la care Consiliul de Securitate a făcut o cerere în acest sens Curţii printr-o rezoluţie adoptată în baza cap. VII al Cartei Naţiunilor Unite; cererea poate fi reînnoită de către Consiliul de Securitate în aceleaşi condiţii”.

În spatele acestei prevederi, cu oarecare indulgenţă s-ar putea descoperi că,  menţinerea răspunderii primare pe care o are acest organism politic la nivel universal în menţinerea păcii şi securităţii mondiale, conform Cartei O.N.U., nu mai puţin ea reglementează totuşi o imixtiune nedorită la începutul mileniului al III-lea în exercitarea jurisdicţiei unui organ care doreşte a fi independent.   Aşadar, prin prevederile art. 16 din Statutul de la Roma, se creează,  convenţional, o formă de subordonare a exercitării jurisdicţiei Curţii, deciziei Consiliului de Securitate al O.N.U., care poate cere acesteia, iar Curtea va accepta, amânarea declanşării unei anchete sau urmăririi penale conform Statutului pentru o perioadă de 12 luni, ca urmare a adoptării de către Consiliul de Securitate a unei rezoluţii adoptate în baza cap. VII din Carta O.N.U. Această cerere poate fi reînnoită, în acelaşi condiţii.

Dacă în ceea ce priveşte crima de agresiune, o asemenea dispoziţie ar putea fi înţeleasă, având în vedere funcţiunea primară a Consiliului de Securitate al O.N.U., conform art. 39 din Carta O.N.U., în caracterizarea politică a unei situaţii de conflict drept crimă de agresiune, ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale sau încălcare a păcii şi securităţii internaţionale, nu acelaşi lucru se poate afirma raportat la crimele de război, crimele împotriva umanităţii sau genocid.

Posibilitatea ca un organ politic să amâne declanşarea unei anchete sau urmăriri penale de către Curte, reprezintă, din nefericire, rezultatul impus de negociatorii americani în cadrul conferinţei de la Roma din 1998, neputând decât să slăbească funcţionarea viitoare a Curţii. Chiar şi în situaţia în care Consiliul de Securitate nu va opri, nedeterminat, exercitarea jurisdicţiei Curţii, o amânare, fie ea numai de 12 luni, a exercitării jurisdicţiei, echivalează cu o imixtiune politică, inacceptabilă în activitatea unui organ juridic, capabilă să ducă la obstrucţionarea realizării justiţiei universale. În perioada de timp cât poate solicita Consiliul de Securitate amânarea unei anchete sau a unei urmăriri penale desfăşurate de Curte, pot dispare toate probele necesare administrării justiţiei în cazul respectiv.

Posibilitatea aceasta de intervenţie a Consiliului de Securitate al O.N.U. atrage semne de întrebare, suficient de serioase, cu privire la independenţa Curţii, caracteristică esenţială a oricărei jurisdicţii, pentru realizarea justiţiei universale. S-ar  prefigura o explicaţie juridică a acestei posibile intervenţii a Consiliului de Securitate al O.N.U. în jurisdicţia Curţii, asigurată convenţional prin Statutul de la Roma, ar putea fi legată de dispoziţiile art. 103 din Carta O.N.U., care asigură preeminenţa dispoziţiilor Cartei faţă de orice alte dispoziţii contradictorii. Cu toate acestea, faţă de scopurile propuse prin Statutul de la Roma, imixtiunea Consiliului de Securitate al O.N.U. în exercitarea jurisdicţiei Curţii este anacronică.

Practicienii în materie au dezbătut şi reţinut că textul final al art. 16 din Statut, astfel cum acesta a intrat în vigoare la 1 iulie 2002, apare controversat în cadrul mai larg al funcţionării Curţii, care, ca orice organ jurisdicţional, trebuie să se bucure de deplină independenţă, mai ales din partea organismelor politice, evenimentele care au precedat intrarea în vigoare a Convenţiei de la Roma au creat îngrijorare în rândul comunităţii internaţionale cu privire la rolul efectiv ce îl va juca Curtea.

Faţă de Statutul de la Roma s-a  manifestat virulent opoziţia S.U.A.  , care nu mai reprezintă o noutate pentru nimeni, evidentă încă din cadrul Conferinţei de adoptare a Statutului, a dobândit, în lunile premergătoare intrării sale în vigoare, forme agresive şi vădit nepotrivite raportat la dreptul internaţional public existent.În acest sens, în mai 2002, S.U.A. au încercat(prin aşa-zisa Coalition for the International Court: Open Letter to Members of the U.N. Security Council, 25 iunie 2002) introducerea în mandatul Consiliului de Securitate al O.N.U. pentru Timorul de Est a unei prevederi care ar fi asigurat imunitatea totală a personalului în operaţiunile de menţinere a păcii ce se desfăşoară în prezent. Propunerea S.U.A. nu a trecut în Consiliul de Securitate (Rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U. se adoptă cu votul a nouă membrii din cincisprezece. Pentru rezoluţiile, care privesc atribuţiile de bază ale Consiliului de Securitate, între cele nouă state membre care votează pro trebuie să fie toate cele cinci state membre permanente -S.U.A., Federaţia Rusă, China, Franţa şi Marea Britanie. În cazul în care unul din cele cinci state permanente votează împotrivă, rezoluţia nu va mai fi adoptată ca urmare a exercitării dreptului de veto al unui stat membru permanent).

Ulterior, la 19 iunie 2002, încercările S.U.A. de a se sustrage jurisdicţiei Curţii au continuat într-o formă mai persuasivă, oficialii S.U.A. aducând în atenţia Consiliului de Securitate al O.N.U. două proiecte de rezoluţii, care prevedeau imunitatea totală faţă de Curte pentru personalul care serveşte în operaţiunile O.N.U. de menţinere a păcii, precum şi imunitate pentru trupele de menţinere a păcii existente în Bosnia-Herţegovina. Administraţia Bush a ameninţat că, în cazul în care nu primeşte o garanţie din partea Consiliului de Securitate al O.N.U., în sensul că jurisdicţia Curţii nu se va extinde asupra personalului de menţinere a păcii, va retrage personalul şi sprijinul american pentru aceste operaţiuni. Propunerea a fost respinsă, ca urmare a voturilor împotrivă a 12 dintre membrii Consiliului de Securitate al O.N.U., iar operaţiunea de menţinere a păcii din Bosnia-Herţegovina a fost prelungită pentru 10 zile, dată la care S.U.A. a ameninţat că va face uz de dreptul de veto. Pe 2 iulie 2002, S.U.A., în urma presiunilor aliaţilor săi europeni, votează totuşi o prelungire de 12 zile a operaţiunii O.N.U. de menţinere a păcii în Bosnia-Herţegovina. S-a intenţionat, prin această prelungire fragmentată a operaţiunilor O.N.U. în Bosnia-Herţegovina, crearea condiţiilor favorabile ajungerii la un compromis care să satisfacă, în cele din urmă, pretenţiile de imunitate ale S.U.A.

Încercările S.U.A. de a modifica, pe calea unei rezoluţii a Consiliului de Securitate al O.N.U., Statutul de la Roma, adoptat convenţional, nu pot decât să genereze surprindere şi îngrijorare cu privire la amestecul acestui organism politic, care în concepţia S.U.A., se pretinde a fi un organ legislativ, într-o chestiune care trece dincolo de competenţa sa.  Consiliul de Securitate al O.N.U. are atribuţii precis delimitate, care îi permit să acţioneze conform art. 39 din Cartă, prin luarea de măsuri efective în cazurile de agresiune şi de ameninţare sau de violare a păcii şi securităţii internaţionale. Orice altă intervenţie efectivă nu poate fi justificată, iar jurisdicţia internaţională penală, care s-a înfiinţat o dată cu intrarea în vigoare a Statutului de la Roma, poate doar prin absurd să fie încadrată în aceste cazuri. Pe de altă parte, modificarea solicitată de S.U.A., ar duce la încălcarea dreptului internaţional cutumiar existent, care, în materia genocidului şi a crimelor împotriva umanităţii, nu permit imunitatea de jurisdicţie.

Art. 27 din Statutul de la Roma, care reflectă dreptul internaţional cutumiar, exclude, în mod expres orice imunităţi bazate pe capacitatea oficială astfel: “prezentul statut se aplică tuturor în mod egal, fără nici o distincţie, bazată pe calitatea oficială. În special, calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al guvernului sau al parlamentului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat nu exonerează în nici un caz de răspundere penală, potrivit prezentului statut, şi nici nu constituie ca atare un motiv de reducere a pedepsei. Imunităţile sau regulile de procedură speciale care pot fi legate de calitatea oficială a unei persoane, în baza dreptului intern şi a dreptului internaţional, nu împiedică Curtea să îşi exercite competenţa faţă de această persoană”.

În contextul dreptului internaţional public contemporan, este greu de acceptat, ca personalul operaţiunilor O.N.U. de menţinere a păcii, să se bucure de imunitate faţă de jurisdicţia Curţii. Cu titlu de exemplu, menţionăm că, în timpul ultimelor intervenţii pe considerente umanitare, au avut loc grave încălcări ale dreptului umanitar de către chiar personalul acestor operaţiuni, care ar fi putut atrage jurisdicţia unui tribunal penal internaţional, prin calificarea lor drept crime de război. Chiar O.N.U. a adoptat în acest sens documentul Respectarea regulilor de drept internaţional umanitar de către forţele Naţiunilor Unite^[2].

Rezoluţiile propuse de S.U.A. au încercat, prin intermediul portiţei prevăzute de art. 16 din Statutul de la Roma, să sporească capacitatea de intervenţie a Consiliului de Securitate al O.N.U. în exercitarea jurisdicţiei Curţii, mergând artificial şi împotriva oricărei dispoziţii de drept internaţional spre modificarea de către Consiliul de Securitate al O.N.U. a dispoziţiilor unui tratat în vigoare. Pentru motivele expuse, aceasta este inacceptabil şi nepermis de nici o normă de drept internaţional în vigoare în acest moment.     De altfel, temerea S.U.A., care se ascunde în spatele celor două proiecte de rezoluţie că cetăţenii săi vor ajunge să fie judecaţi de Curte pentru motive politice, nici nu poate fi justificată potrivit dispoziţiilor Statutului de la Roma, care cuprinde suficiente garanţii şi stipulează în mod expres (art. 1) că statele reţin jurisdicţia primară în investigarea penală a propriilor cetăţeni în cazul în care aceştia comit crimele internaţionale prevăzute de art. 5, 6, 7 şi 8 din Statut.

Curtea de la Haga va funcţiona pe baza mecanismelor de verificare şi balanţă incluse în Statutul său, care asigură controlul activităţii sale de către Adunarea Statelor Părţi, împuternicită să acţioneze în situaţia în care vor exista suspiciuni cu privire la existenţa unor cazuri politice. În locul încercărilor de impunere a unor raporturi de subordonare cât mai accentuate între Curte şi Consiliul de Securitate al O.N.U., fundamentate pe temerile acestuia din urmă că funcţionarea Curţii va atenta la statutul său internaţional, relaţia dintre cele două organisme ar trebui abordată şi din punct de vedere al susţinerii acordate de Curte, a Consiliului de Securitate al O.N.U., în misiunea sa de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale. Prin existenţa şi funcţionarea Curţii, Consiliul de Securitate al O.N.U. nu va trebui să înfiinţeze post factum tribunale internaţionale ad hoc, atât de disputate în doctrină, după cum nu va mai exista imunitate necontrolată pentru comiterea crimelor de război sau a crimelor împotriva umanităţii.    Consiliul de Securitate al O.N.U. va trebui să conştientizeze, în cele din urmă, având în vedere natura sa pur politică, că întreaga comunitate internaţională ar avea puţină încredere într-o Curte în care ultimul cuvânt cu privire la înfăptuirea justiţiei l-ar avea un organism politic, care, prin influenţa pe care ar putea să o exercite asupra Curţii, va crea, aşa cum încearcă S.U.A., o permanentă imunitate pentru cetăţenii aparţinând statelor membre permanente. În acest fel, s-ar ajunge, din nou, la o jurisdicţie selectivă, în care cele cinci puteri mondiale, se vor situa, din nou, pentru a câta oară, deasupra legii.

Soluţia de compromis adoptată de Consiliul de Securitate al O.N.U. la solicitările S.U.A., a fost să facă uz, la numai două săptămâni de la intrarea în vigoare a Statutului de la Roma, de dispoziţiile art. 16, solicitând Curţii Penale Internaţionale prin Rezoluţia 1422(2002) adoptată pe 12 iulie 2002, “să nu înceapă sau să nu dea curs unei investigaţii sau urmăriri penale în cazurile care implică foşti sau actuali oficiali, sau personal aparţinând statelor contributoare la operaţiunile de menţinere a păcii, care nu sunt părţi la Statut, în legătură cu acte sau omisiuni comise de aceştia relativ la aceste operaţiuni stabilite sau autorizate de O.N.U.”. Cererea Consiliului de Securitate al O.N.U. a fost făcută pentru o perioadă de 12 luni începând cu 1 iulie 2002. Deşi funcţiunea art. 16 din Statut nu a fost concepută spre crearea unor imunităţi speciale pentru cetăţenii statelor care nu sunt părţi la Statut, această abordare a situaţiei tensionate create de S.U.A. în Consiliul de Securitate O.N.U. cu privire la Curtea Penală Internaţională, se înscrie, cel puţin aparent, în cadrul juridic existent şi foloseşte mecanismul de suspendare a exercitării jurisdicţiei Curţii introdus chiar prin Statut.

Mecanismul oferit de art. 16 nu asigură o imunitate permanentă, astfel că, în eventualitatea în care Consiliul de Securitate nu va mai prelungi suspendarea exercitării de către Curte a jurisdicţiei sale, aceasta va putea să investigheze inclusiv crime internaţionale comise de personalul american implicat în operaţiunile de menţinere a păcii stabilite sau autorizate de O.N.U., comise în cele 12 luni în care jurisdicţia sa a fost suspendată. Totuşi, pe termen scurt, S.U.A. şi-a atins scopul, cetăţenii americani implicaţi în operaţiunile de menţinere a păcii neintrând sub jurisdicţia Curţii pentru următoarele 12 luni. Este posibil ca S.U.A. să reuşească să convingă comunitatea internaţională de utilitatea, dacă există, a acordării unui statut de imunitate cetăţenilor săi pentru crimele internaţionale care ar intra sub jurisdicţia Curţii.   Primele sale încercări s-au soldat cu un succes dubitabil, prin semnarea cu Guvernul Român pe 1 august 2002 a unui acord cu privire la predarea persoanelor către Curtea Penală Internaţională, prin care România este de acord să acorde imunitate faţă de jurisdicţia Curţii cetăţenilor americani aflaţi pe teritoriul său care ar putea atrage această jurisdicţie.

Guvernul Român este primul şi singurul dintre guvernele statelor părţi la Statutul de la Roma care a semnat (până la 1 august 2002) un asemenea acord, discutabil în ceea ce priveşte compatibilitatea acestui acord cu obligaţiile internaţionale asumate prin Statut. Există totuşi posibilitatea aprecierii acestei compatibilităţi şi de Parlamentul României, care va trebui să ratifice acest acord, înainte ca acesta să producă vreun efect. Există   speranţa că ansamblul comunităţii internaţionale va înţelege să se manifeste în scopul păstrării integrităţii şi independenţei abia createi Curţi, iar S.U.A. vor accepta să primeze interesul general al realizării justiţiei faţă de interesul menţinerii statutului său de conducător al destinului comunităţii internaţionale. Toţi membrii comunităţii internaţionale vor accepta, în final, că legea internaţională există, şi că, parafrazându-l pe Nicolae Titulescu, posibilitatea de violare a legii internaţionale, nu atrage acesteia din urmă pierderea caracterului său de lege, iar violarea legii internaţionale angajează răspunderea pentru toţi cei vinovaţi.

S.U.A. au continuat să semneze acorduri bilaterale bazate pe art. 98 din Statutul de la Roma. La finele  anului  2002 se semnaseră deja 13 asemenea acorduri cu Afganistan, Republica Dominicană, Timorul de Est, Gambia, Honduras, Israel, Insulele Marshall, Mauritania, Micronesia, Palau, România, Tadjikistan şi Uzbekistan. Dintre aceste state, Republica Dominicană, Gambia, Honduras, Insulele Marshall, România şi Tadjikistan sunt state părţi la Statutul de la Roma.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană a solicitat statelor candidate la organizaţie să nu semneze asemenea acorduri cu S.U.A. până la adoptarea unei poziţii comune asupra acestui aspect. La 30 septembrie 2002 miniştrii de externe ai statelor membre ai Uniunii Europene au stabilit cadrul principiilor călăuzitoare în ceea ce priveşte încheierea unor asemenea acorduri.

Acest cadru cuprinde următoarele principii:

1. Acordurile internaţionale existente, ca de exemplu acordurile cu privire la statutul forţelor (aşa-numitele S.O.F.A. – Status of Forces Agreement – încheiate între O.N.U. sau N.A.T.O. şi statele pe teritoriul cărora au loc operaţiuni de menţinere a păcii, precum şi acordurile cu privire la cooperarea şi asistenţa judiciară în probleme penale, incluzând extrădarea, în particular, cele între statele părţi la Statutul de la Roma şi S.U.A. trebuie luate în considerare;

2. Semnarea acordurilor propuse de S.U.A. de tipul celor deja semnate, este incompatibilă cu obligaţiile asumate de statele părţi la Statutul de la Roma prin acest Statut şi poate fi incompatibilă cu orice alte acorduri internaţionale la care sunt părţi statele părţi la Statutul de Roma;

3. Orice soluţie privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să includă prevederi operative care să asigure, că persoanele acuzate de crime aflate în competenţa Curţii nu se bucură de imunitate. Asemenea prevederi ar trebui să se refere la investigaţia necesară şi unde există suficiente probe, la urmărirea penală în cadrul jurisdicţiilor naţionale cu privire la persoanele solicitate de Curtea Penală Internaţională;

4. Orice soluţie privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să se refere exclusiv la persoanele care nu sunt cetăţeni ai statelor părţi la Statutul de la Roma;

5. Orice soluţie privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să ia în considerare că anumite persoane se bucură de imunitate de stat sau diplomatică potrivit dreptului internaţional, conform art. 98, paragraful 1 din Statutul de la Roma;

6. Orice soluţie privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să acopere persoanele prezente pe teritoriul statutului căruia i s-a solicitat predarea de către Curtea Penală Internaţională, pentru că au fost trimişi de un stat transmiţător conform art. 98, paragraful 2 din Statutul de la Roma;

7.  Predarea la care se referă art. 98 din Statutul de la Roma nu poate fi invocată ca incluzând şi tranzitul prevăzut de art. 89, paragraful 3 din Statut;

8. Acordurile ar putea să includă o clauză de terminare sau revizuire limitând perioada pentru care acestea ar fi în vigoare;

9. Aprobarea oricărui nou acord sau a unui amendament la un acord existent ar trebui să fie făcută în conformitate cu procedurile constituţionale ale fiecărui stat.Precizăm că aceste principii nu reprezintă obligaţii juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene sau ale statelor candidate la aderarea la această organizaţie.

Pe  fondul  acestor  dispute şi  Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a luat atitudine cu privire la acordurile semnate de S.U.A. în baza art. 98 din Statutul de la Roma şi a adoptat, pe 25 septembrie 2002, Rezoluţia nr. 1300. Rezoluţia menţionată declară incompatibilitatea cu Statutul de la Roma a acordurilor propuse de S.U.A. şi cheamă toţi membrii Consiliului Europei ca şi observatorii la această organizaţie să nu intre în acorduri bilaterale de “scutire”, amintind statelor că art. 86 din Statutul de la Roma, prevede că jurisdicţia Curţii se aplică în mod egal tuturor persoanelor.

Faţă de această poziţie comună, exprimată de Uniunea Europeană şi de Consiliul Europei, S.U.A. au afirmat că doresc o abordare a imunităţii faţă de jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale pentru toţi cetăţenii americani şi nu numai pentru militarii americani şi că vor continua încheierea de acorduri bilaterale în acest sens.

Iată deci că, această  instituţie jurisdicţională  permanentă a  fost  supusă deja unor „ aşa-zise atacuri”  din partea chiar a unui membru permanent- Statele Unite ale Americii ^[3], pe  temeiul unui articol  controversat  din Statutul Curţii( art. 16), cu  punct  de  plecare într-o  situaţie  conjuncturală, dar  cu „  dorinţa” făţişă  de  a  extrage de  sub competenţa  Curţii a  unor cetăţeni, în ciuda  prevederii exprese  a art. 86 din acelaşi Statut,  susmenţionat.

---

[1] Până la data ratificării de  către  România, textul fusese ratificat de  următoarele  state – Africa de Sud, Andorra, Antigua şi Barbuda, Argentina, Austria, Australia, Belgia, Belize, Benin, Bolivia, Bosnia-Herţegovina, Botswana, Brazilia, Bulgaria, Cambogia, Canada, Cipru, Costa Rica, Columbia, Congo, Croaţia, Danemarca, Dominica, Elveţia, Ecuador, Estonia, Fiji, Finlanda, Franţa, Gambia, Gabon, Ghana, Germania, Grecia, Honduras, Iordania, Irlanda, Italia, Islanda, Iugoslavia, Letonia, Lesotho, Lichtenstein, Luxembourg, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Mali, Marea Britanie, Insulele Marshall, Mauritius, Mongolia, Namibia, Nauru, Nigeria, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama, Parguay, Peru, Portugalia, Polonia, Republica Centrafricană, România, San Marino, Senegal, Sierra Leone, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Tadjikistan, Tanzania, Trinidad-Tobago, Uganda, Ungaria, Uruguay, Venezuela.

[2] S. Scăunaş, „ Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar”, Editura All Beck, 2002, p. 19.

[3] Cele cinci state membre permanente sunt S.U.A., Federaţia Rusă, China, Franţa şi Marea Britanie.

Cadrul juridic pentru demararea programului „Prima casă”

Lupta împotriva corupției

LUPTA ÎMPOTRIVA CORUPŢIEI

de la  concept la realitate în societatea românească actuală

Autor: Docan  Vasile

CAP. I. ACCEPŢIUNEA  GENERALĂ   A FENOMENULUI  DE

CORUPŢIE

În limbajul comun, corupţia  are înţelesul de: „ abatere de  la moralitate, de la cinste, de la datorie“ ^[1], astfel că, în accepţiunea generală, corupţia este o manifestare malefică, o gravă  degradare, descompunere morală, venalitate, ceea  ce  evident  reflectă un fapt, o stare  de abuz  de  putere a celor învestiţi cu exerciţiul puterii organizate, fapt  săvârşit în scopul obţinerii de avantaje materiale  ori a altor foloase, avantaje, favoruri.

Corupţia  este deopotrivă  un  fenomen  social şi juridic. Este  un fenomen social pentru  că  este condiţionată  în apariţie  şi existenţă de  viaţa  de relaţie, de viaţa socială şi de  normele de  conduită statornicite în cadrul societăţii. Este fenomen social  prin condiţiile  de existenţă dar, în acelaşi timp, este un fenomen antisocial prin consecinţele sale, astfel că, o dată cu incriminarea ei, corupţia  a  devenit şi fenomen juridic, pentru  că generează  consecinţe juridice  şi  antrenează răspunderea penală.

Corupţia  a  existat din cele mai vechi timpuri, din antichitate, şi a însoţit nefast societatea umană, organizată statal, până  în zilele noastre. În antichitate, marile civilizaţii: romană, greacă, evreiască ş.a. s-au  confruntat cu corupţia şi au propulsat  reacţia  firească- protecţia juridică împotriva acesteia, mai ales din nevoia  de apărare împotriva  descompunerii morale grave, a degradării, a venalităţii celor  învestiţi cu exerciţiul puterii sau al  unei funcţii publice.

Societatea românească acum, mai mult ca oricând, este confruntată şi resimte pericolul  major  al corupţiei, determinată fiind  şi de structurarea , organizarea şi internaţionalizarea acesteia. În raport cu alte  fapte antisociale/infracţionale, de ex.: furturi din avutul public, furturi din avutul particular, afaceri ilicite, evaziune fiscală, omoruri, violuri, prostituţie, homosexualitate, alcoolism, trafic  de  droguri, trafic  de arme  şi delicvenţă juvenilă, corupţia ocupă primul loc în  sondajele  de opinie.

Fenomenul corupţiei  este  agravat, în prezent,  de  generalizarea  în societatea românească a  unei stări de criză instituţionalizate la  toate  nivelurile  şi în principalele  sfere  de  activitate  socială, care constă în slăbirea mecanismelor de  control social şi normativ, criza  de autoritate şi credibilitate a  unor  instituţii fundamentale  ale  statului, toleranţa manifestată de  factorii de  decizie(politici, legislativi, administrativi), ineficienţa  sistemului de  sancţiuni  şi pedepse faţă de indivizii corupţi. Plagă a societăţii româneşti, remarcată în Europa ca fenomen grav, larg mediatizat, căruia i s-au consacrat lucrări de  specialitate cu rezonanţă, corupţia are o evoluţie îngrijorătoare, Comisia Naţiunilor Unite pentru Prevenirea  Crimei şi Înfăptuirea Justiţiei Penale atrăgând  atenţia că, astăzi, acest fenomen  afectează toate  sferele  vieţii sociale: economie,  învăţământ, justiţie, sănătate, sistem financiar-bancar, administraţie,  acordându-i-se atenţia cuvenită, aşa cum remarca şi raportorul special al Naţiunilor Unite  privind  Drepturile Omului şi Tineretul în lume, dl. Profesor universitar Doctor Dumitru Mazilu :  « Este  greu de imaginat proporţiile  incredibile pe care  le-a atins  corupţia  şi mai ales  cât de  grave  sunt  consecinţele pe planul  drepturilor omului şi a libertăţilor   sale publice.» ^[2] sau

« … procurorul-şef  Elena  Cherciu  arată că  acest  fenomen  constituie un adevărat flagel în administraţia publică, în sistemul  financiar-bancar, în comerţ, în serviciile publice etc.» ^[3] sau

« Încrederea omului  în  corectitudinea organelor statului  slăbeşte treptat, el nu se mai  simte protejat de cei obligaţi să o facă. O stare  de incertitudine  dăinuie, în mai multe comunităţi umane. Relaţia  individului  cu anumite instituţii ale Guvernământului se deteriorează, sentimentul de siguranţă  dispare, imoralitatea ia proporţii, iar omul se revoltă , cerând  autorităţii să ia  măuri severe împotriva  celor corupţi.» ^[4]

Deşi  existentă  în România     încă     înainte de  1989,   perioadă  în care corupţia

a  fost vehement  negată,  minimalizată  de propaganda oficială, fiind  considerată subiect « tabu », în perioada imediat următoare s-a constatat o amplificare  şi   multiplicare  a    problematicii specifice, pe fondul  internaţionalizării fenomenului, cu fundament pe lipsa  de coerenţă a legislativului  statului  român, care  a  încercat  să   compenseze  « vidul »  legislativ cu privire  la  acest  fenomen cu expresia  formală, cu  preocuparea  de reglementare, fără  concursul specialiştilor din domeniile  juridic, economic, sociologic ş.a., concretizată în  adoptarea  şi promulgarea  unor  legi fără eficienţă şi fără  regim   sancţionator corespunzător. Există două legi nescrise  ale  economiei, dovedite valabile  în toate  sistemele, în toate  timpurile  şi pe  toate  meridianele: „ lipsa generează specula”;- „ prohibiţia  dublează consumul”. Aceste  fenomene  au loc  atunci când alocarea resurselor  se  face pe  baze administrative, şi nu prin preţ. “ ^[5]

CAP. II  COMUNITATEA INTERNAŢIONALĂ  FAŢĂ  ÎN FAŢĂ

CU FENOMENUL  CORUPŢIEI

Fenomenul social al corupţiei este inamicul deosebit  de  periculos  al vieţii sociale  civilizate, organizate  statal, a ordinii de  drept, a  democraţiei,  dinamica sa  spectaculoasă putând  determina  disoluţia, dispariţia  acestora. De aceea, acţiunea  internaţională  împotriva  corupţiei  vizând  prevenirea, descoperirea şi sancţionarea  fermă, severă şi eficientă  a faptelor de  corupţie a  devenit  nu numai o necesitate  fundamentală a  societăţii civilizate, ci şi o realitate obiectivă  în comunitatea internaţională.

Astfel, atenţia  comunităţii  internaţionale a  fost atrasă de diversitatea şi complexitatea formelor fenomenului  social al corupţiei, prin aversitatea manifestărilor  acesteia  asupra  structurilor autorităţilor statului, a puterii sau serviciilor publice şi datorită iminenţei  discreditării, compromiterii sau chiar disoluţiei acestora.

Comunitatea internaţională a sesizat acest  grav pericol, atât  pe  componenta statală, cât şi pe ansamblu- datorită recrudescenţei şi frecventelor manifestări de  internaţionalizare şi, în consecinţă, a reacţionat- credem noi,   în mod  corespunzător, prin  mijloacele  şi căile  de care  dispune. În plus, s-a observat preocuparea, în egală măsură, faţă de legăturile existente  între corupţie  şi celelalte  forme ale criminalităţii, în special  criminalitatea organizată şi criminalitatea  economică, inclusiv  spălarea banilor, că problemele  de corupţie au căpătat dimensiunea  transnaţională- lovind  toate  societăţile şi economiile, făcând  astfel esenţial necesară  cooperarea  internaţională în stoparea flagelului, printr-o abordare  globală şi  multidisciplinară.

Conştientizarea responsabilităţii statelor  de a eradica  flagelul corupţiei şi deopotrivă de a  coopera între  ele, cu  sprijinul şi participarea persoanelor şi grupurilor care  nu aparţin  sectorului public: societatea civilă, organizaţiile nonguvernamentale şi comunităţile de persoane,  garantând  astfel buna gestiune  a afacerilor publice  şi a  bunurilor publice, necesitatea păstrării integrităţii şi  favorizării unei culturi de refuz a  corupţiei, a condus spre  o acţiune  comună  a statelor, dirijată eficient spre eradicarea fenomenului prin politici  şi practici anticorupţie, prin organisme de  prevenire, prin măsuri procedurale şi procesual-penale, măsuri de prevenire a spălării banilor, protecţia martorilor, experţilor şi a  victimelor, cooperarea cu serviciile de investigaţii ş.a.

Cooperarea  internaţională,  conjugarea acţiunilor şi măsurilor împotriva fenome-

nului corupţiei a  devenit  dovada  indiscutabilă  a  pericolului acestui flagel al lumii contemporane şi totodată a necesităţii imediate  de intervenţie în stoparea/eradicarea  acestuia, astfel că, cele  mai  semnificative  manifestări şi atitudini ale comunităţii internaţionale s-au concretizat  în   următoarele :

• Conferinţa Naţiunilor Unite de la Haga-decembrie 1989;
• Congresul al VIII-lea al Naţiunilor Unite  cu privire la prevenirea crimei şi tratarea infractorilor , din Cuba , care  a adoptat o rezoluţie specială cu privire la „Corupţia la nivel de guverne“;
• Conferinţele internaţionale împotriva  corupţiei, organizate din 2 în 2 ani : la Washington 1983, New York 1985, Hong Kong 1987,  Sidney 1989, Amsterdam 1992, Caucum-Mexic 1994;
• Seminarul internaţional ţinut la  Budapesta în 1994;
• Conferinţa interdisciplinară Friburg-Elveţia, 3-5 februarie 1994;
• Cea de-a 19-a Conferinţă  a miniştrilor europeni ai Justiţiei- Malta  14-15 iunie 1994 referitor la „ Aspectele administrative, civile şi penale, precum şi rolul puterii judecătoreşti în lupta contra corupţiei” .

Au fost adoptate şi o serie de documente regionale sau internaţionale de mare importanţă, ca  de exemplu:

• Rezoluţia   Consiliului    Europei    nr. (99)5 din 1  mai 1999 instituind     Grupul de state  împotriva corupţiei (GRECO);
• Convenţia civilă  asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la  4 noiembrie 1999;
• Convenţia  Naţiunilor Unite  împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003.

Acestea  dovedesc cu prisosinţă  că  flagelul corupţiei este actual, că este un veritabil pericol,  atât  pentru fiecare stat al lumii, cât  şi pentru comunitatea internaţională şi, astfel, lupta pentru prevenirea, descoperirea  şi sancţionarea corupţiei este  o  prioritate indiscutabilă. Internaţionalizarea corupţiei, apariţia în structura juridică  a infracţiunilor de corupţie a  unor factori de extraneitate, precum şi nevoia  de combatere şi  sancţionare fermă a  acesteia au condus evident la conjugarea eforturilor- a legislaţiilor şi acţiunilor naţionale cu cele  ale  comunităţii şi respectiv  instituţiilor internaţionale. În cazul ţării noastre, explicita raliere  la direcţia de  acţiune a comunităţii internaţionale a  venit  relativ  târziu şi relativ  târziu a fost  şi reglementată- evidente manifestări  în această direcţie fiind  Legea nr.78/2000  privind prevenirea, descoperirea şi  sancţionarea faptelor de  corupţie, ulterior fiind  adoptată şi  Legea  nr. 161/2003  privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi  sancţionarea corupţiei.

CAP.III COMBATEREA CORUPŢIEI CA ŞI PREOCUPARE A STATULUI ROMÂN  ÎN CONTEXTUL ACŢIUNII CONCERTATE INTERNAŢIONALE

Este indubitabil  faptul  alinierii  statului român la curentul internaţional al eradicării corupţiei la  nivel mondial, însă cu atât mai controversat este,  sub  aspect politic,  momentul acţiunii sale vizibile pe  acest plan, forţele politice acuzându-se ( pe fundamentul alternării la  guvernare) de tardivă sau ineficientă  implicare în prevenirea şi combaterea  corupţiei la  nivel naţional. Însă  de  remarcat, cu adevărat, este  faptul că , atât pe  plan naţional(  prin  adoptarea reglementărilor specifice), cât  şi pe plan internaţional( prin aderarea la documentele internaţionale) statul român, prin  puterea  legislativă şi cea executivă, s-a implicat şi şi-a adus  aportul la promovarea şi operaţionalizarea unor  structuri regionale şi internaţionale de combatere a corupţiei la  nivel mondial.  Pe  fondul  intensificării luptei împotriva  criminalităţii,” statele  lumii au convenit  să-şi asigure sprijin  reciproc  şi  în  acest domeniu. În prezent, există numeroase  asemenea convenţii pentru reprimarea infracţiunilor, care  lezează sau pun în pericol interesele  comune ale  statelor şi pe  care  România le-a  ratificat  ori la  care a  aderat, introducând în  legea penală dispoziţii incriminatoare corespunzătoare”^[6]. „Printre acestea menţionăm următoarele: Convenţia împotriva  torturii şi altor pedepse ori tratamente  cu cruzime, inumane  sau degradante, adoptată la  New York de  Adunarea  Generală a Naţiunilor Unite la  10 decembrie 1984, ratificată de  România  prin legea   nr. 19/1990, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la  Strasbourg la  27  ianuarie 1977, ratificată de  românia  prin legea 19/1997″ intereselor  financiare ale  comunităţilor ^[7]

Pe  fondul  luptei anticorupţie internaţionale şi a eforturilor de  eradicare a acestui flagel,  statul român a aderat la  documentele  internaţionale de referinţă în lupta anticorupţie, spre exemplu:

• Rezoluţia  Consiliului Europei  nr.(99)5 din 1  mai 1999 instituind    Grupul  de state  împotriva corupţiei(GRECO), fiind promovată Ordonanţa nr.  46 din 19 august 1999  pentru aprobarea participării României la Grupul de state împotriva corupţiei, publicată în Monitorul Oficial  nr. 401 din 24 august 1999;
• Convenţia civilă  asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la  4 noiembrie 1999, fiind  ratificată de statul român  prin Legea nr. 147 din 1 aprilie  2002, publicată în Monitorul Oficial nr.  260 din 18 aprilie 2002;
• Convenţia  Naţiunilor Unite  împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, fiind  ratificată prin Legea 365 din 15 septembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial nr. 903 din 5 octombrie 2004 .

Pe  aceleaşi  coordonate,  ale   luptei eficiente împotriva  corupţiei,   statul  româna  fost preocupat şi de crearea şi operaţionalizarea structurilor specializate de luptă împotriva corupţiei:

A)În baza  Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului  nr. 43/2002,  publicată în Monitorul Oficial  nr. 244 din 11 aprilie 2002, a  fost înfiinţat Parchetul Naţional Anticorupţie, a cărui denumire, organizare, funcţionare, competenţe au fost modificate succesiv, Parchetul devenind Departament şi apoi Direcţie Naţională Anticorupţie, graţie afluxului de  reglementări succesive:

– O.U.G nr. 43/2002 a  fost aprobată cu  modificări prin  Legea nr.  503/2002;

– modificările şi completările succesive ale  O.U.G nr. 43/2002 au fost realizate prin :  Legea nr. 161/2003; O.U.G. nr.102/2003; O.U.G. nr.24/2004;Legea  nr. 247/2005; O.U.G. nr. 134/2005; Legea nr.383/2005; Legea nr. 54/2006; O.U.G nr. 27/2006; Legea nr. 356/2006; O.U.G. nr. 60/2006.^[8]

B)Potrivit Legii nr.161/2005  privind  stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor s-a înfiinţat în subordinea  Ministrului Administraţiei şi Internelor Direcţia Generală Anticorupţie, ca structură specializată pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu. Pentru ca  aceasta direcţie să  devină  operaţională,  s-au adoptat prin Legea nr. 383/2005  modificările la Ordonanţa de  urgenţă  nr. 120/2005, lege publicată în Monitorul Oficial nr. 1159 din  21 decembrie 2005.

Remarcabil este  faptul că, prin actele normative susmenţionate( O.U.G nr. 43/2002 şi O.U.G nr. 120/2005), s-a realizat o clarificare, evident necesară,  sub aspectul competenţei de cercetare  a infracţiunilor de corupţie. Astfel, prin art. 1  din O.U.G. nr.120/2005 aprobată cu modificări prin Legea nr.383/2005, care are următorul conţinut :  „Ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei generale anticorupţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor au competenţa să efectueze, în condiţiile prevăzute de lege, activităţi de prevenire şi descoperire, precum şi actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor.“, se stabileşte   o competenţă exclusivă pentru  ofiţerii de poliţie judiciară  din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie  din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, cea de a efectua  activităţile de prevenire şi descoperire şi actele de  cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracţiunile de corupţie  săvârşite  de personalul  Ministerului Administraţiei şi Internelor, statuând un regim derogator  de la prevederile cu caracter general  prevăzute de O.U.G.  nr. 43/2002 .

Capitolul III din O.U.G.  nr. 43/2002^[9] cu completările  şi modificările  ulterioare reglementează cu caracter obligatoriu   competenţa generală  a  procurorilor D.N.A. în privinţa infracţiunilor de corupţie, aşa cum sunt  acestea incriminate   prin  Legea 78/2000 cu modificările  şi completările  ulterioare, competenţa dată pentru faptele săvârşite  în condiţiile  art. 13 alin. 1, 1¹ si 1².   În consecinţă,   pentru faptele  de corupţie care nu îndeplinesc  condiţiile  art. 13 alin. 1, 1¹ si 1² se  aplică pe mai departe prevederile Codului de procedură penală, faptele de  corupţie  astfel săvârşite fiind  de  competenţa parchetelor  de pe  lângă instanţe. Semnificativ este şi faptul că  urmărirea penală  pentru faptele de corupţie săvârşite în condiţiile  art. 13 alin. 1, 1¹ si 1² de  către militarii în activitate  este dată  în competenţa procurorilor militari  din cadrul Direcţiei  Naţionale Anticorupţie, indiferent de  gradul militar al persoanelor cercetate.

Ca o consecinţă  a acţiunii concertate a instituţiilor nou-create,  se  poate  reţine că factorii politici  s-au responsabilizat, fiind  convinşi că fenomenul corupţiei reprezintă o ameninţare serioasă  contra statului de drept, democraţiei, drepturilor omului, echităţii şi justiţiei sociale, împiedică dezvoltarea economică, pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi bazele morale ale societăţii, precum şi de  necesitatea de a promova cooperarea dintre state în domeniul luptei contra corupţiei, inclusiv în legăturile sale cu crima organizată şi spălarea banilor. În acest  sens, s-a  conştientizat  că succesul unei strategii împotriva corupţiei se realizează printr-un angajament permanent al statelor de a-şi uni eforturile, de a-şi împărtăşi experienţele şi de a acţiona împreună,   fiind  convinşi că sensibilizarea opiniei publice şi promovarea valorilor etice constituie mijloace eficace de a preveni corupţia. Sub imboldul şi cu suportul comunităţii internaţionale, statul român  s-a  raliat preocupărilor europene, pe  baza Recomandărilor celei de-a 19-a Conferinţe a miniştrilor europeni ai justiţiei (Malta, 1994), a  Programului de acţiune împotriva corupţiei, adoptat de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei în 1996, şi de lucrările efectuate de Grupul multidisciplinar privind corupţia (G.M.C.) în vederea punerii în aplicare a respectivului program, ţinând seama, totodată, de rezultatele proiectului comun al Comisiei Europene (Programul PHARE) şi al Consiliului Europei privind lupta împotriva corupţiei şi crimei organizate în statele în tranziţie (Proiectul Octopus), de Rezoluţia nr. 1 privind legăturile dintre corupţie şi crima organizată, adop-

tată la cea de-a 21-a Conferinţă a miniştrilor europeni de justiţie (Praga, 1997).

Corelativ acestor preocupări, pe fondul evoluţiei actuale a  criminalităţii şi necesitatea combaterii acesteia  ei pe  toate planurile, s-au condensat  eforturile pentru cristalizarea şi abordarea într-o lumină aparte  a instituţiei mandatului european de  arestare- ca „ primă măsură concretă în domeniul dreptului penal care  implementează principiul recunoaşterii reciproce, pe  care Consiliul European o aprecia ca  fiind cheia de  boltă a cooperării judiciare.” ^[10]

În procesul emiterii  şi executării mandatului european de  arestare sunt avute  în vedere o serie  de  fapte  pedepsite de  legea  statului emitent  cu o pedeapsă sau o măsură de  siguranţă privativă de liberate   a  cărei durată maximă este  de  cel puţin un an sau atunci  când s-a  dispus o condamnare  la  o  pedeapsă sau s-a pronunţat  o măsură de  siguranţă de  cel puţin patru luni. În  plus, în raport  cu Decizia-cadru  2002/584/JAI a  Consiliului Europei din 13  iunie  2002, şi chiar  dacă nu este  îndeplinită condiţia  dublei incriminări , mandatul european de  arestare  se  emite şi pentru  alte  fapte expres prevăzute.”Aceste fapte  sunt  următoarele:

–          participarea la  un grup criminal organizat,

–          terorism;

–          trafic de persoane,

–          exploatarea  sexuală;

–          exploatarea sexuală a  copiilor şi  pornografia  infantilă,

–          trafic ilicit  de  droguri şi substanţe  psihotrope,

–          corupţie, fraudă, incluzând cea  împotriva  intereselor  financiare ale  comunităţilor europene în sensul Convenţiei din 26  iulie 1995 . ^[11]

---

[1] *** Dicţionarul explicativ al limbii române – Ediţia a II a, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.230

₂ ,4 Dumitru Mazilu, Drepturile Omului-Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura  LUMINA LEX, Bucureşti , 2003 , p.398-399 ;

[3] Elena Cherciu, Corupţia şi crima organizată , în « Palatul de Justiţie » , Serie nouă, No 3, 2000 ;

⁵ J.A. Gardiner , Definiting Corruption,  A Report to the Fifth International Anti-Corruption Conference , Amsterdam , 1992.

6. Alexandru Boroi,  Drept penal.Partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p19

7. Alexandru Boroi, Ion Rusu, Cooperarea  judiciară internaţională în materie penală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p16

[8] *** Legislaţia anticorupţie,   Editura  C.H. Beck, Bucureşti , 2006

[9] *** Legislaţia anticorupţie,   Editura  C.H. Beck, Bucureşti , 2006

[10] F.R. Radu, De la  extrădare la  mandatul european de  arestare. O privire  istorică şi juridică, Dreptul nr. 2/2006, p.201

[11] Alexandru Boroi, Ion Rusu, Cooperarea  judiciară internaţională în materie penală, Editura C.H. Beck,  Bucureşti, 2008, p 312

Scurtă prezentare generală a obligaţiilor asumate de vânzător prin contractul de vânzare comercială internaţională de mărfuri

Scurtă prezentare generală a obligaţiilor asumate de vânzător prin contractul de vânzare comercială internaţională de mărfuri

Textul articolului 30 din Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri stabileşte obligaţiile contractuale vânzătorului, prezentate în mod enumerativ astfel:[1]

• să predea mărfurile contractate cumpărătorului;
• să transfere proprietatea mărfurilor către cumpărător;
• să remită cumpărătorului toate documentele referitoare la marfă.

Obligaţia de transfer a proprietăţii asupra mărfii pe care art. 30 nu o explicitează este reglementat în conţinutul său prin art. 4, lit. b, din convenţie.

De asemeni convenţia se referă indirect la dreptul de proprietate în sensul că vânzătorul are obligaţia să predea mărfurile libere de orice drept sarcină sau pretenţie, asupra lor, ale unui terţ.

Convenţia continuând reglementarea obligaţiilor vânzătorului, dispune în articolele 35-40 detalierea obligaţiei principale a vânzătorului de a preda marfa cumpărătorului, obligaţiile subsidiare de „conformitate” a mărfurilor din care rezultă şi obligaţiile de garanţie pentru vicii.

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune ca şi cea privind conservarea mărfurilor în sarcina vânzătorului este prevăzută în articolele 35-40 ale respectivei convenţii.

Tratarea sistemică a obligaţiilor contractuale ale vânzătorului în cele ce urmează.

Obligaţia vânzătorului de predare a mărfurilor

Cu privire la obligaţia de predare a mărfurilor, Convenţia O.N.U. reglementează următoarele trei aspecte, locul predării, anumite obligaţii ale vânzătorului adiacente predării, momentul predării mărfurilor.

A. Locul predării mărfurilor în sensul convenţiei este unul special prevăzut în contract. Când contractul de vânzare implică şi transportul mărfurilor la destinatar şi în contract nu sunt stipulaţii contrare, locul predării este primul transportator al acestuia. În afara cazurilor neprevăzute ca mai sus când contractul se realizează la un bun individual determinat sau la unul determinabil dintr-o masă de bunuri ori urmează să fie fabricat, locul predării este acel loc special în care bunul se pune la dispoziţia cumpărătorului.

B. Obligaţii speciale ale vânzătorului adiacente predării mărfurilor însoţesc în dese cazuri obligaţia principală de predare a mărfurilor către cumpărător. Acestea, de regulă sunt după îmrejurări premergătoare predării propriu-zise şi în acelaşi timp implicite procesului respectiv, astfel:

• în cazurile în care în contract se stabileşte pentru vânzător obligaţia transportului la destinaţia cumpărătorului, vânzătorul expeditor trebuie să marcheze mărfurile în vederea identificării şi să avizeze cumpărătorul printr-o specificaţie corespunzătoare;
• când vânzătorul îsi asumă obligaţia de predare prin transportul efectiv al mărfurilor, acesta trebuie să încheie şi contractele de transport necesare pe mijloace de transport adecvate împrejurărilor şi condiţiilor de transport care să menţină calitatea comercială a mărfurilor sub aspectul conservărilor calitative şi cantitative;
• în cazul în care vânzătorul nu este obligat prin contract să asigure mărfurile împotriva riscurilor specifice transporturilor el trebuie să colaboreze cu cumpărătorul, furnizându-i toate elementele necesare contractării unei asemenea asigurări.

Aceste obligaţii speciale ale vânzătorului adiacente predării mărfurilor sunt de regulă prevăzute de cocontractanţi fie în clauze contractuale exprese, fie prin referire la o reglementare internaţională uniformă ca, de exemplu, regulile INCOTERMS.

C. Obligaţia vânzătorului privind conformitatea mărfurilor care, prin contract, au ca obiect cantitatea, calitatea şi tipul mărfii (denumirea comercială) precum şi ambalajul sau condiţionarea mărfii sau ambalajului.

Obligaţiile referitoare la calitate se referă si la garanţiile pentru vicii, iar clauzele care privesc cantitatea, calitatea, tipul, ambalajul sau condiţionarea mărfii sunt prevăzut expres în contract. În lipsa unor asemenea stipulaţii se consideră conformitatea mărfurilor cu contractul în următoarele condiţii:

• mărfurile corespund întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip;
• mărfurile corespund oricărei întrebuinţări speciale pe care cumpărătorul a adus-o expres sau tacit la cunoştinţa vânzătorului în momentul închierii contractului;
• mărfurile corespund calitativ mostrelor, eşantionului ori modelului prezentat cumpărătorului la contractare;
• mărfurile sunt ambalate sau condiţionate la modul uzual pentru mărfurile de acelaşi tip ori în lipsa uzanţei, de o manieră corespunzătoare conservării şi protejării lor.

La această obligaţie se implică şi obligaţia de remitere a documentelor referitoare la marfă precum şi dispoziţiile speciale asupra răspunderii vânzătorului pentru lipsa de conformitate a mărfurilor care se coroborează şi cu prevederile generale ale Convenţiei O.N.U. în materie pentru neexecutarea oricăreia dintre obligaţiile vânzătorului vis-a-vis de gruparea de mijloace de care dispune cumpărătorul în cazul în care vânzătorul contravine la contract. Din această grupare nu lipseşte reversul obligaţiei vânzătorului de garanţie pentru evicţiune sau faţă de răspunderea contractuală generală a vânzătorului.

Obligaţiile cumpărătorului animate prin contractul de vânzare internaţională de mărfuri

Cumpărătorul se obligă prin condiţiile prevăzute în contract potrivit art. 53 din Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena, 1980 să plătească preţul convenit şi să preia mărfurile contractate la predarea acestora de către vânzător. Aceste obligaţii determină şi obligaţia cumpărătorului de a preciza forma, măsura şi orice altă caracteristică proprie mărfurilor contractate potrivit art. 65 din convenţie ca şi obligaţia privind conservarea mărfurilor la preluare în anumite situaţii specifice prevederilor art.86-88 din aceeaşi convenţie.

Aceste obligaţii ale cumpărătorului se prezintă în mod sistematic astfel:

A. Obligaţia de plată a preţului porneşte de la considerentul că noţiunea de plată a preţului depăşeşte cumulat şi se deosebeşte de noţiunea unui transfer de monedă de la cumpărător la vânzător. De precizat este faptul că în acest sens, obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul o cuprinde şi pe aceea de a lua toate măsurile necesare şi de a îndeplini toate formalităţile destinate să permită plata preţului astfel cum sunt prevăzute în contract sau de legislatiile (convenţiile internaţionale) ori de alte reglementări la care părţile convin să se refere în mod expres în contract.

B. Determinarea preţului şi locul determinării acestuia, are la bază art. 55 al Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena, 1980, care instituie o regulă de situaţie specială supusă unei condiţionări exprese.

Regula este consacrată în sensul că preţul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract, în mod expres sau implicit, ori printr-o dispoziţie care să permită să fie determinat. Această regulă este în concordanţă cu prevederea art. 14, prf. 1, al convenţiei, potrivit căreia oferta de contractare este considerată suficient de precisă şi în consecinţă valabilă pentru realizarea consensului de a încheia contractul.

O situaţie specială, însă constă în aceea că dacă vânzarea este în mod valabil contractată fără ca preţul să fi fost determinat sau determinabil, convenţia în discuţie instituie o prezumţie cu privire la modul în care preţul urmează a fi determinat, prezumţie care are valoarea unei determinări prin consens (deci legale) a acestui preţ. Aşa fiind, situaţia specială este condiţionată de valabilitatea contractului cu preţ nedeterminat sau nedeterminabil chiar dacă prin convenţie nu s-a stipulat în mod expres dacă o asemenea împrejurare este valabilă sau nu. Reticenţa respectivă a Convenţia Naţiunilor Unite are legătură cu textul art. 41, lit. b, potrivit căruia ea nu cârmuieşte valabilitatea contractului şi nici una dintre clauzele acestuia pe care părţile, pe principiul libertăţii contractuale, le-au convenit.

În oricare asemenea situaţie, valabilitatea unui contract comercial de vânzare comercială internaţională de mărfuri în care nu s-a determinat un preţ sau s-a prevăzut unul determinabil rămâne supus sistemului de drept naţional care reprezintă „lex causae” la speţa respectivă. Dacă, însă „lex causae” admite valabilitatea unui contract în domeniu fără determinarea preţului sau clauzei de determinare a acestuia, se aplică în mod invariabil determinarea preţului pe calea prevăzută de Convenţia de la Viena.

Precizăm, însă, că în cazul în care „lex causae” este sistemul de drept românesc, preţul trebuie să fie, obligatoriu determinat sau cel puţin determinabil, ca o condiţie de validare a obiectului contractului de vânzare comercială internaţională de mărfuri.[2]

C. În ceea ce priveşte locul determinării şi momentul plăţii preţului, în baza prevederilor Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena, 1980, se discută următoarele locuri posibile convenite de părţi, fie:

• preţul trebuie plătit într-un anumit loc precizat în contract;
• la sediul vânzătorului prin decontare bancară când se consideră plătit, când banii reprezentând preţul au intrat în contul vânzătorului;
• la locul remiterii mărfurilor sau documentelor reprezentând marfa, în cazul în care plata s-a convenit în schimbul acestei remiteri.

În ceea ce priveşte momentul plăţii, contractul de vânzare comercială internaţională de mărfuri supus Convenţiei de la Viena poate prevedea una din următoarele variante:

• preţul trbuie să fie plătit până la momentul stabilit prin contract;
• în lipsa unei asemenea determinări preţul va fi plătit în baza contractului în momentul punerii de către vânzător a mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului ori a documentelor care reprezintă mărfurile, pe principiul simultaneităţii plăţii preţului şi predării mărfurilor sau documentelor;
• în cazul stipulării în contract a obligaţiei plăţii ca o condiţie de livrare a mărfurilor, se înţelege că plata se va face anterior predării mărfurilor sau documentelor.

Oricum cumpărătorul nu poate fi obligat prin contract la plata preţului fără ca înainte să fi avut posibilitatea să examineze şi să agreeze sau să respingă mărfurile, în funcţie de modul când s-a convenit cu privire la această posibilitate.

1.    Obligaţia cumpărătorului de a prelua marfa predată include, priveşte două aspecte. Astfel, în primul rând, cumpărătorul trebuie să îndeplinească în timp rezonabil,  anterior  preluării  efective   a   mărfurilor,   orice   act   sau   formalitate

necesară – uzuale care privesc prin contract care să-i permită vânzătorului să efectueze    predarea    mărfurilor  respective  (licenţe  de  import,   acte  de  control

sanitar-veterinar, declarare vamală, controlul calitativ sau cantitativ convenit).

În al doilea rând, această obligaţie a cumpărătorului priveşte preluarea efectivă, propriu-zisă a mărfurilor.

În numeroase cazuri vânzarea mărfurilor implică şi transportul acestora. În asemenea cazuri contractul trebuie să prevadă cu claritate una din următoarele două variante:[3]

1. vânzătorul este obligat prin contract să predea transportatorului mărfurile într-un loc determinat precum port maritim, staţie feroviară, etc., caz în care cumpărătorul a preluat şi riscurile asupra mărfurilor chiar în acel loc.

2. vânzătorul  nu este obligat  prin contract să remită mărfurile într-un asemenea loc determinat. În acest caz cumpărătorul preia riscurile asupra mărfurilor din momentul predării acestora de către vânzător la primul transportator.

În cazurile în care vânzarea nu implică transportul, riscurile asupra mărfurilor sunt preluate de către cumpărător după următoarele două împrejurări convenite de către cocontractanţi:

1. dacă cumpărătorul are obligaţia contractuală să preia mărfurile într-un alt loc decât sediul vânzătorului, riscurile asupra mărfurilor trec la cumpărător în momentul preluării efective a mărfurilor;

2. în oricare altă ipostază stipulată în contract, riscurile asupra mărfurilor sunt preluate de cumpărător:

• în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile, moment care coincide cu predarea acestora efectivă de către vânzător;
• dacă cumpărătorul nu preia mărfurile la momentul convenit în contract, riscurile trec asupra lui din momentul în care mărfurile i-au fost puse la dispoziţie în mod formal şi efectiv de către vânzător, se înţelege că prin nepreluarea mărfurilor, cumpărătorul se află în poziţia de a răspunde juridic (cu toate consecinţele în patrimoniul său) pentru naîndeplinirea obligaţiei contractuale de a prelua mărfurile de la vânzător.

---

[1] ORUNA ŞTEFAN, Dreptul comerţului internaţional, note de curs, Universitatea Andrei Şaguna, pag. 125 -128.

[2] TUDOR R. POPESCU şi ION FLONDER, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pag. 170.

[3] ORUNA ŞTEFAN, op. cit., pag. 130 – 132.

Omor calificat. Deosebirea infracţiunii de tentativă de omor de infracţiunea de vătămare corporală gravă constă în latura subiectivă a celor două infracţiuni. Stabilirea intenţiei cu care acţionează inculpatul implică o analiză minuţioasă a tuturor împrejurărilor

Tip: Decizie
Nr./Dată: 67 (26.02.2004)
Autor: Curtea de Apel Iasi – Secţia penală
Domenii asociate:  omor

Prin sentinţa penală nr. 782/13 noiembrie 2003 Tribunalul Iaşi a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de articolul 182 alin. 3 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice în condiţiile articolului 334 Cod procedură penală, din infracţiunea de tentativă de omor calificat, prevăzută de articolul 20 cu articolele 174, 175 lit. i Cod penal.

Pentru încadrarea juridică a faptei, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În seara zilei de 5 aprilie, între partea vătămată şi fratele inculpatului a avut loc o altercaţie în cadrul căreia fratele inculpatului a fost lovit de partea vătămată.
La solicitarea celui lovit, a venit inculpatul însoţit de alte două persoane, toţi trei având în mână câte un băţ. Inculpatul a reproşat părţii vătămate că i-a lovit fratele, timp în care partea vătămată gesticula, având în mână o sticlă cu bere. În acel moment, inculpatul a aplicat părţii vătămate o lovitură cu băţul în cap, în urma căreia partea vătămată a căzut, iar inculpatul a plecat însoţit de celelalte persoane.
Partea vătămată a fost transportată în cursul nopţii la Spitalul de Neurochirurgie Iaşi, unde a fost internată în perioada 06-14 aprilie 2003 şi supusă unei intervenţii chirurgicale.
Din raportul de expertiză medico-legal a rezultat că partea vătămată a suferit un traumatism cranio-cerebral cu fractură cominutivă frontală stânga deschisă cu hematom extradural, leziuni ce au putut fi produse prin lovire cu un corp contondent în formă liniară.
Leziunile au necesitat 30-35 zile de îngrijiri medicale şi au fost de natură a-i pune în primejdie viaţa victimei. Urmare acestor leziuni, partea vătămată a rămas cu o lipsă de substanţă osoasă de 5/5 cm şi o infirmitate permanentă.
Instanţa de fond a încadrat fapta inculpatului în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de articolul 182 alin. 3 Cod procedură penală şi a procedat la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu din infracţiunea de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 cu art. 174, 175 lit. i Cod penal.
A motivat instanţa că din împrejurările comiterii faptei, nu rezultă elemente care să probeze intenţia inculpatului de a ucide victima.
Împrejurările în care a fost săvârşită fapta: în prezenţa mai multor persoane, în urma unui conflict, obiectul cu care a acţionat inculpatul – un băţ – aplicarea unei singure lovituri apoi a plecat, constituie circumstanţe reale care concretizează intenţia inculpatului, a fost de a pune în primejdie viaţa victimei şi nu de a o ucide.
A mai reţinut instanţa că în speţă nu este realizată latura subiectivă a infracţiunii de omor deoarece instrumentul folosit – un băţ – nu constituie, în materialitatea lui, un obiect apt de a ucide, el căpătând această caracteristică numai în situaţia aplicării unor lovituri multiple, de intensitate şi în zone vitale.
Ori, în cauză, inculpatul a folosit acest obiect pentru a aplica părţii vătămate o singură lovitură care a avut ca rezultat punerea în primejdie a vieţii părţii vătămate.
În aprecierea intensităţii loviturii sunt relevante concluziile raportului de expertiză medico-legală care precizează că leziunile întrunesc caracteristicile periculozităţii pentru viată şi au necesitat 30-35 zile îngrijiri medicale.
În caracterizarea intenţiei cu care a acţionat inculpatul iau în considerare şi cele două elemente care determină hotărârea delictuoasă – mobilul şi scopul – şi care definesc clar forma de vinovăţie.
Mobilul hotărârii delictuoase a inculpatului l-a constituit lovirea fratelui său, iar scopul a fost acela de a aplica părţii vătămate o corecţie corporală, de intensitate, cu finalitatea punerii în primejdie a vieţii.
Sentinţa a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi criticată printre alte motive pentru greşita încadrare juridică a faptei.
A motivat parchetul că modalitatea în care a acţionat inculpatul, de a lovi victima cu un par în cap – zonă vitală – cu intensitate şi producându-i leziuni grave ce i-au pus viaţa în primejdie, concretizează intenţia acestuia de a ucide şi a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de tentativă de omor calificat, prevăzută de articolul 20 cu articolele 174, 175 lit. i Cod penal, încadrare juridică dată faptei prin actul de sesizare a instanţei.

Analizând acest motiv, instanţa de apel a reţinut că este fondat pentru următoarele considerente:

În cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, intenţia de a ucide rezultă din materialitatea actelor săvârşite de inculpat, apreciindu-se dacă în funcţie de zona anatomică vizată şi intensitatea loviturilor, acestea prefigurează producerea rezultatului letal.
Ceea ce deosebeşte infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de articolul 182 alin. 3 Cod penal de infracţiunea de tentativă de omor, prevăzută de articolul 20 cu articolul 174 Cod penal, este intenţia cu acre a acţionat inculpatul, respectiv latura subiectivă.
Pentru stabilirea intenţiei cu care acţionează inculpatul, este necesară o analiză minuţioasă a tuturor împrejurărilor de fapt, care contribuie la definirea formei de vinovăţie.
Astfel, inculpatul s-a deplasat spere locul incidentului la solicitarea fratelui său, despre care a aflat că a fost lovit de victimă, s-a înarmat cu un băţ, a venit însoţit de alte două persoane, şi ele înarmate cu beţe, împrejurări ce conturează starea emoţională a inculpatului, care a aluat hotărârea de a lovi victima. Ajuns la locul faptei, inculpatul a aplicat victimei o lovitură cu bâta în cap. lovitura a fost de intensitate mare şi, ca urmare, victima a căzut, apoi a fost internată la spital unde a suferit o intervenţie chirurgicală, rămânând cu o lipsă de substanţă osoasă.

În raport de aceste circumstanţe se reţine că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide.
În desfăşurarea acţiunii violente, inculpatul a vizat o zonă vitală, în care a lovit cu intensitate şi folosind un obiect apt să producă moartea, ceea ce conturează latura subiectivă.
Pentru caracterizarea laturii subiective a infracţiunii de omor, esenţială este intensitatea loviturii aplicată, concretizată de consecinţele produse şi nu faptul că inculpatul a aplicat o singură lovitură, aşa cum a motivat printre altele prima instanţă.
Pentru cele precedente, în conformitate cu articolul 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală a fost admis apelul parchetului şi a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 cu articolele 174, 175 lit. i Cod penal.

Decizia penală nr. 67 /26.02. 2004

Tags: latura subiectivă, omor calificat, tentativă de omor, vătămare corporală gravă

Arestare preventiva. Conditii. Probe si indicii temeinice privind savarsirea unei infractiuni. Pericol concret pentru ordinea publica

Nr./Dată: – (04.12.2008)
Autor: Judecatoria Iasi
Domenii asociate: drepturile omului, arest preventiv

Prin incheierea din 4.12.2008 a Judecatoriei Iasi, instanta a admis propunerea formulata de Parchetul de pe lânga Judecatoria Iasi privind arestarea preventiva a inculpatului BMT si a dispus arestarea preventiva a inculpatului pe o durata de 29 de zile.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, instanta a retinut ca fata de inculpatul BMT a fost pusa în miscare actiunea penala pentru savârsirea infractiunii de furt calificat în forma continuata prev. de art.208 al.1-209 al.1 lit.e,g,i si Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal constând în aceea ca în perioada 20.07.2008- 10.10.2008, prin efractie, în timpul noptii si în locuri publice, a savârsit 6 acte materiale de sustragere de bunuri din autovehicule.
Analizând actele dosarului de urmarire penala, instanta a constatat ca propunerea de arestare preventiva este întemeiata, luarea masurii preventive raspunzând exigentelor art.136 alin.1 si 8 Cod procedura penala privind scopul masurii si criteriile de individualizare ale acesteia, fiind totodata îndeplinite temeiurile legale, asa cum sunt ele prevazute de art.143 si art.148 lit.f Cod procedura penala, analizate si prisma respectarii dispozitiilor art.23 din Constitutia României si art.5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel, masura satisface exigentele bunei desfasurari a procesului penal si exista probe si indicii temeinice ca inculpatul a savârsit cele 6 acte materiale de sustragere, probe constând in plângerea si declaratiile partilor vatamate, declaratii martori, rapoarte de constatare tehnico-stiintifica dactiloscopica din care rezulta ca urmele papilare prelevate din autoturisme apartin inculpatului, proces-verbal de constatare a infractiunii flagrante, declaratiile de recunoastere ale inculpatului.
De asemenea, pedeapsa prevazuta de lege este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lasarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publica, pericol ce rezulta din urmatoarele aspecte:

• numarul mare de acte materiale de sustragere savârsite;
• gradul ridicat de pericol social al unor asemenea fapte de sustragere de bunuri din autoturisme si rezonanta negativa în rândul opiniei publice a acestui tip de fapte;
• modalitatea de concreta de savârsire a faptelor: prin efractie (spargerea geamurilor), în timpul noptii si din locuri publice;
• sentimentul de insecuritate sociala pe care îl genereaza acest tip de fapte;
• antecedenta penala a inculpatului ce releva perseverenta infractionala a acestuia, inculpatului fiindu-i anterior aplicate masuri educative (libertatea supravegheata si internarea într-un centru de reeducare) pentru infractiuni de furt calificat savârsite în timpul minoritatii.

De asemenea, fata de inculpat s-au mai dispus, dându-se dovada de clementa, masuri de scoatere de sub urmarire penala si aplicarea unor sanctiuni administrative, pentru alte infractiuni de furt din autoturisme.

Tags: arest preventiv, drepturile omului, pericol concret

Ucidere din culpa ca urmare a nerespecatii dispozitiilor OUG nr. 195/2002 privitoare la circulatia pe drumurile publice. Culpa fara prevedere. Criterii obiective si subiective pentru retinerea vinovatiei conducatorului auto

Tip: Sentinţă penală
Nr./Dată: 3830 (11.12.2008)
Autor: Judecatoria Iasi
Domenii asociate:  infracţiuni, circulaţie rutieră

Prin sentinta penala nr.3830/11.12.2008 a Judecatoriei Iasi, instanta a condamnat inculpatul MF la 8 luni închisoare pentru savîrsirea infractiunii de „ucidere din culpa”,prev. si ped. de art. 178 aln. 2 Cod Penal,cu aplicarea art. 74 aln. 1 lit. a Cod Penal si art. 76 aln. 1 lit. d Cod Penal.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, instanta a constatat ca fapta inculpatului care în data de 09.02.2006, conducând autoturismul marca Dacia, prin neadaptarea rularii acestui autoturism pe timp de noapte, cu vizibilitate redusa, ninsoare abundenta a intrat în derapaj, si ulterior intrand în coliziune cu autoturismul marca Dacia, în urma evenimentului rutier decedând ocupantul banchetei dreapta-fata din autoturismul condus de inculpat, întruneste elementele constitutive ale infractiunii de „ucidere din culpa”, prevazuta si pedepsita de art. 178 alin. 2 Cod penal.
Cu privire la pozitia subiectiva a faptuitorului, instanta a retinut ca MF nu a adaptat deplasarea autoturismului la conditiile meteo din trafic, de la acea data, deci nu a prevazut rezultatul conduitei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada (avea permis de conducere din 1996, deci acumulase experienta necesara privind circulatia cu autoturismul pe drumurile publice). Astfel, MF nu a prevazut rezultatul socialmente periculos al faptei sale, în conditiile în care avea datoria de a proceda cu toata atentia si diligenta pentru a prevedea acest rezultat si totodata avea posibilitatea sa-l prevada, în conditiile concrete în care s-a realizat actiunea infractionala (inculpatul MF, posesorul permisului de conducere din anul 1996, atunci când s-a deplasat pe timp de noapte, vizibilitate redusa, ninsoare abundenta, calea de rulare a tramvaiului, trebuia sa ia toate masurile de siguranta pentru o deplasare lipsita de primejdii, aparata si protejata de interventii fortuite. Inculpatul avea suficienta experienta pentru a putea prevede rezultatul socialmente periculos al atitudinii sale, iar derapajul autoturismului s-a realizat în urma neadaptarii deplasarii autoturismului la conditiile de trafic. Cele doua criterii, obiectiv (verificarea împrejurarilor de fapt în care a avut loc actul de conduita, pentru a stabili daca orice om din categoria din care face parte si inculpatul – conducator auto, ca nivel de pregatire si experienta de viata, trebuia sa prevada rezultatul actiunii sale) si subiectiv (verificarea existentei posibilitatii reale, subiective a inculpatului, în momentul si în conditiile savârsirii faptei, de a prevedea rezultatul. În acest scop se tine seama de toate particularitatile psihofizice, intelectuale, de experienta de viata si de pregatirea inculpatului; raportate la momentul si împrejurarile concrete ale savârsirii faptei) ce compun culpa simpla (fara prevedere) sunt întrunite în cauza de fata.

Tags: circulaţie rutieră, culpă fară prevedere, OUG 195/2002, ucidere din culpă

LEGEA NR.275/2006. SANCTIONAREA PERSOANEI CONDAMNATE DE CATRE COMISIA DE DISCIPLINA A PENITENCIARULUI. CONTESTAREA SANCTIUNII LA INSTANTA DE JUDECATA. SARCINA PROBEI SAVARSIRII FAPTEI

Tip: Sentinţă penală
Nr./Dată: 3847 (12.12.2008)
Autor: Judecatoria Iasi
Domenii asociate: cereri, contestatii

Prin sentinta penala nr.3847/12.12.2008 a Judecatoriei Iasi, instanta a admis contestatia formulata de catre persoana condamnata BSC împotriva încheierii judecatorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate prin care s-a dispus respingerea plângerii împotriva hotarârii Comisiei de disciplina din cadrul Penitenciarului Iasi prin care s-a aplicat sanctiunea disciplinara a „suspendarii dreptului de a participa la activitati culturale pe timp de o luna” si a dispus anularea sanctiunii.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, instanta a retinut ca la data de 08.09.2008 persoana condamnata se afla cu alti detinuti la sectorul vizite, primind vizita concubinei sale si a copilului lor. La un moment dat, persoana condamnata a intentionat sa dea copilului o cutie cu bomboane dar nu i s-a permis întrucât nu avea acceptata o asemenea cerere. La întoarcerea în camera de detentie, persoana condamnata, nemultumita de faptul ca nu i se permisese sa dea copilului sau o cutie cu bomboane în conditiile în care alti condamnati aflati la sectorul vizita au fost lasati sa dea persoanelor aflate în vizita diverse cadouri (flori si dulciuri) si-a exprimat într-un mod nu tocmai linistit nemultumirea, aruncând cutia de bomboane pe jos si afirmând ca trebuia sa sparga geamurile de la sectorul de vizita.
Martorul audiat în cauza AG a confirmat incidentul, declarând însa ca nu a auzit petentul înjurând sau amenintând pe cineva din personalul penitenciarului, desi au fost adusi împreuna.
Instanta a retinut ca fapta persoanei condamnate de a afirma ca trebuia sa sparga geamurile de la sectorul de vizita, nu reprezinta o atitudine necuviincioasa fata de personalul unitatii de detinere. Desi comportamentul petentului nu a fost tocmai adecvat locului de detinere, instanta apreciaza ca acest comportament, având în vedere împrejurarile concrete în care s-a manifestat (alti condamnati aflati la sectorul vizita au fost lasati sa dea persoanelor aflate în vizita diverse cadouri – flori si dulciuri), nu este de natura sa atraga fata de condamnat aplicarea unei sanctiuni disciplinare.
În conditiile în care faptele de amenintare sau injurii nu au fost probate – numitii BI, AM, AG, audiati în cadrul procedurii disciplinare, au aratat ca la data de 08.09.2008 petentului i s-a refuzat la sectorul vizite predarea unor dulciuri si a unei flori persoanelor venite în vizita si ca acesta nu a adresat injurii sau amenintari personalului din penitenciar – instanta a admis contestatia si a dispus anularea sanctiunii aplicate de comisia de disciplina din cadrul Penitenciarului Iasi.

Tags: comisie disciplina, Legea 275/2006, sarcina probei

Cerere de investire cu formula executorie

CATRE

JUDECATORIA _____

 

DOMNULE PRESEDINTE,

 

Subscrisa ___________, cu sediul social in ________, Str. __________, nr. ___, jud. _______, inregistrata la ORC de pe langa Tribunalul _____ sub nr. ____________, CIF ________, cont ________________, deschis la ______________, reprezentata prin ____________________, in calitate de creditor – urmaritor, inaintam prezenta

 

CERERE DE INVESTIRE CU FORMULA EXECUTORIE

 

Constatand ca sunt indeplinite conditiile cerute de lege, va rugam sa dispuneti investirea cu formula executorie , fara citarea partilor , in Camera de Consiliu , a _____________, pronuntata in sedinta publica in data de _________________, de catre Judecatoria _____________, in dosarul nr. _________________, in favoarea subscrisei _________________, in contradictoriu cu debitoarea ________________________, cu sediul social in ___________, str. ______________, nr.____, jud. ________, ORC _________ nr. _____________, C.U.I. ________.

     Anexam prezentei _________ mentionata mai sus, in original si in copie.

In drept, ne intemeiem prezenta in conditiile art 269 c.pr.civ.

Timbram prezenta cerere cu 4 RON taxa de timbru, 1,5 RON lei timbru judiciar

 

 

________________________

 

 

Sesizarea instantei cu fapte materiale pentru care se pronuntase aneterior o sentinta definitiva de condamnare. Autoritate de lucru judecat. Irelevanta incadrarii juridice

Tip: Sentinţă penală
Nr./Dată: 3953 (19.12.2008)
Autor: Judecatoria Iasi
Domenii asociate:  încetarea procesului penal

Prin sentinta penala nr.3953/19.12.2008 a Judecatoriei Iasi, instanta, in baza art.11 pct.2 lit.b si art.10 lit.j CPP, a încetat procesul penal pornit împotriva LSM pentru savârsirea infractiunii prev. de art.85 alin.4 din Legea nr.13/2007 cu aplicarea art. 37 lit.a Cod penal.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, instanta a retinut ca fapta inculpatului LSM care în perioada februarie-aprilie 2004 a executat pe raza comunei Hadâmbu mai multe instalatii electrice prin racordare la reteaua nationala de energie electrica fara a poseda autorizatia ceruta de lege si atestatul pentru certificarea cunostintelor tehnice în domeniul energetic întruneste elementele constitutive ale infractiunii prev. si ped. de art. 85 alin 4 din Legea nr. 13/2007 .
Desi fapta inculpatului, astfel cum a fost aceasta retinuta prin actul de sesizare a instantei, constituie infractiune instanta nu a dispus condamnarea inculpatului pentru urmatoarele considerente:
Prin sentinta penala nr.1611 din 31.05.2007 a Judecatoriei Iasi, modificata prin decizia penala nr.581 din 11.12.2007 a Tribunalului Iasi, mentinuta si ramasa definitiva prin decizia penala nr. 214 din 15.04.2008 a Curtii de Apel Iasi s-a dispus condamnarea inculpatului LSM pentru savârsirea infractiunii de „exercitare fara drept a unei profesii”, prev. si ped. de art.281 Cod Penal, retinându-se ca inculpatul în perioada februarie-aprilie 2004 a executat lucrari de racordare la reteaua nationala de energie electrica a unui numar de sase parti vatamate în conditiile în care nu poseda autorizatia ceruta de lege.
Având în vedere dispozitiile art.85 alin.4 din Legea nr.13/2007 potrivit carora „executarea sau folosirea de instalatii clandestine în scopul racordarii directe la retea sau pentru ocolirea echipamentelor de masurare constituie infractiune si se pedepseste cu închisoare de la unu la 5 ani” instanta constata ca inculpatul, pentru fapta retinuta în sarcina sa in prezenta cauza, a fost condamnat definitiv prin sentinta penala sus-citata.
Instanta a constatat ca în cauza exista autoritate de lucru judecat, fiind îndeplinite cele doua elemente identice între cauza judecata si cauza ce urmeaza a fi solutionata, identitatea de persoane si identitatea de obiect, desi faptele retinute în sarcina inculpatului au primit încadrari juridice diferite (art.281 Cod penal, respectiv art. 85 alin 4 din Legea nr. 13/2007).
Existenta autoritatii de lucru judecat fiind o cauza care împiedica exercitarea actiunii penale, instanta, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) si art. 10 lit. j) Cod procedura penala a incetat procesul penal pornit împotriva inculpatului LSM, pentru savârsirea infractiunii prev. de art. 85 alin 4 din Legea nr. 13/2007 cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal .

Tags: autoritate de lucru judecat, exercitare fara drept a unei profesii, incadrare juridica, încetarea procesului penal, Legea 13/2007