Detaşarea – aspecte practică judiciară

1. Detaşarea pe o funcţie inferioară.Nelegalitate

Prin contestaţia înregistrată sub nr. 1133/2003 contestatorul S.V. a solicitat anularea deciziilor nr. 132/06.11.2002, nr. 9/18.01.2003 şi nr. 10/18.01.2003 emise de intimata D.S.H. şi reintegrarea sa în funcţia de inginer silvic principal responsabil fond forestier, cu obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente funcţiei începând cu data de  18.01.2003 şi până la integrarea efectivă în muncă. A mai solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea contestaţiei s-a susţinut că pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, contestatorul a făcut mai multe demersuri, urmare cărora prin decizia nr. 132/2002 dar şi a decizeiei nr. 10/2003 intimata l-a numit într-un post inexistent în schema de organizare, respectiva acela de inginer silvic cu probleme de mecanizare şi aplicarea Legii nr. 1/2000, iar la data emiterii deciziei nr. 10/2003, respectiv 14 ianuarie 2003, prin decizia nr. 9, în baza art. 130 lit. e Codul muncii i s-a desfăcut contractul de muncă. A mai arătat că postul de inginer silvic principal nu a fost desfiinţat ci pe acest post a fost numit un alt inginer silvic. Prin întîmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei, arătând că reclamantul a acceptat postul de inginer principal cu probeleme de mecanizare şi aplicare a legii nr. 1/2000, că prin decizia 10 din 14 ianuarie 2003 s-a îndreptat încadrarea contestatorului în clasa 37 de salariazare iar prin decizia NR. 9 din aceiaşi zi i s-a desfăcut contrctul de muncă, urmare a disponibilizării dispuse de R.N.P. pentru un număr de 31 de persone. La aplicarea procentului de reducere de personal s-a avut ]n vedere un procent mai mare de ocoale silvie care au predat în temeiul Legii nr. 1/2000 suprafeţe mai mari spre proprietari  iar O S Orăştie s-a aflat într-o asemenea situaţie. Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului instanţa reţine următoarele: contestatorul a fost angajatul intimatei şi până la 27 augusit 2001 a ocupat funcţia de inginer reponsabil cu fondul forestier. Prin decizia nr. 107/ 27.08.2001 emisă de intimată s-a dispus detaşarea lui pe o perioadă de 3 luni pe o fiuncţie inferioară, iar ulterior, prin decizia 153/ 2001, s-a prelungit această detaşare pu un an. Această ultimă decizie  a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 359/2002 a Tribunalului Hunedoara  confimată prin decizia Curţii de Apel alba Iulia- decizia nr. 1442/2002.   Dispunându-se anularea deciziei amintite şi expirând perioada de 3 luni pentru care contestatorul a fost retrogradat în funcţie, intimata trebuia să-l încadreze pe contestator în funcţia avută anterior, respectiv cea de inginer silvic principal, responsabil fond forestier.  Intimata nu a dat însă curs demersurilor făcute de contestator, ultimul dintre lel fiind cererea din 13 ianuarie 2003 , iar prin decizia nr. 132/2002 l-a numit pe contestator pe postul de inginer silvic principal cu probleme de mecanizare şi aplicarea  legii nr. 1/2000 cu un salariu inferior.  În baza acestei decizii s-a întocmit fişa postului semnată de contestator , astfel cum precizează acesta, la data de 14-15 ianuarie a.c. când a luat la cunoştinţă şi despre conţinutul deciziei nr. 132/2002.

Ulterior, în loc să dea curs cererii perfect jusitificate a contestatorului, prin care se solicită reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior, intimatsa, într-o sungură zi, emite 2 decizii cu conţinut contracdictoriu şi lipsite de logică.Astfel, prin decizia nr. 9 din 14 ianuarie 2003 se dispune desfacerea contractului de muncă al contestatorului în baza art. 130 lit. a Codul muncii pentru ca prin decizia următoare să dispună incadrarea contestatorului într-o funcţie inferioară. Esenţială în dosar este împrejurarea că în realitate postul avut de contestator nu a fost niciodată desfiinţat.

Pentru a constituii un motiv valabil de desfacere a contractului de muncă, reducerea de personal trebuie sî se facă prin desfiinţarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauza ca urmare a reorganizării.

În spetă este clar că intimata nu a procedat la măsuri decurgînd din reorganizare. Pentru considerentele arătate anstanţa a  adminis contestatia şi a dispus reintegrarea contestatorului în postul deţinut anteior.

Soluţia pe fond este corectă dar speţa, în sine , ridică o problemă referitoare la calificarea măsurii unlaterale a angajatorului de detaţare , pe o perioadă de trei luni, într-o funcţie inferioară. Măsura reprezintă, de fapt, o retrogradare în funcţie şi este vădit nelegală.

2.      Detaşare.Diurnă lunară. Garanţie bănească. Cerere de restituire a garanţiei.

Instanţa constată că la data de 7 iiunie 2005, reclamantul T.V. a chemat în judecată pe pârâta  SC C SA Bucureşti, pentru a fi obligată să-i restituie garanţia bănească în cuantum de 1123,752  dolari USA la nivelul lunii august 1999, să se reactualizeze această sumă, în raport de indicele de inflaţie începând cu luna august 1997 şi până la data restituirii efective, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în perioada 23 inuarie 1997-24 dec. 1998, a fost detaşat de  la RAERTV la pârâtă, care i-a fixat locul de muncă la o filială a sa.

Reclamantul pe perioada detaşării trebuia să beneficieze de o diurnă de 550 dolari SUA . Pe timpul detaşării, în baza art. 5 lit. b din contractul individual de muncă, reclamantul a avut obligaţia să constituie la dispoziţia societăţii o garanţie bănească de 15% care, ulterior, a devenit 10% din drepturile sale salariale.

Restituirea acestei garanţii era condiţionată de încadrarea în DVC, aprobată de unitate, de realizarea termenelor din graficele de executie şi de către beneficiari.

Pe durata detaşării, filiala CMSD a constituit o garanţie în cuantum de 1123,725 dolari la nivelul lunii august 1998 prin reţineri de 10% din diurna care i se cuvenea reclamantului.

Acţiunea fomulată la Judecătoria Sector 1 a fost respinsă ca fiind tardiv introdusă. Tribunalul Bucureşti a resapins recursul reclamantului , reţinând că în cauzîă nu s-au administrat probeele necesaare.

Prin sentinţa civilă nr. 688/2005, Tribunalul Vâlcea a admis execepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins actiunea reclamantului împotriva SC C SA Bucureşti.  Tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 9405/2001 judecătoria Sector 1 a admis excepţia prescripţiei  dreptului la acţiune şi a dispus respingerea cererii ca tardiv introdusă. Tribunalul Bucureşti a menţinut sentinţa. Rezultă că acţiunea reclamantului a avut acelaşi obiect dar Tribunalul Bucureşti  a respins cererea ca neântemiată şi nu ca fiind lipsită de obiect.  Pentru acest motiv reclamantul a introdus o nouă actiune care a fost repinsă de tribunalul Vâlcea constatându-se  existenţa autorităţii de lucru judecat. Sentiinţa este temienică şi legală.

Tags: detaşarea, Dreptul muncii, Jurisprudenta

Detaşarea

1. Notiunea şi specificul detaşării

În baza art. 45 din Codul muncii, detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. Un caz particulare de detaşare îl reprezintă cel reglementat de Hotărârea Guvernului nr. 83/2003 privind autorizarea societăţilor comerciale care prestează servicii de selecţie şi de plasare a personalului navigant maritime şi fluvial roman pe mare ce arborază pavilion roman şi străin, preum şi instituirea unor măsuri de securitate financiară în caz de abandonare a acestuia în afara României. Potrivit art. 3 alin. 2 din acest act normative ” agenţia de personal navigant  detaşează persoanlul navigant la armatorul solicitant în baza unui contract de furmizare personal, prin care sunt stipulate obligaţiile reciproce ale agenţieie şi ale armatorului.”

Specificul detaşării constă în aceea că:

a)      ea presupune în toate cazurile trimiterea temporară la un alt angajator pentru executarea unor sarcini ale acestuia;

b)       cel detaşar fec parte pe perioada detaţării din colectivul de muncă al noului anagjator, subordonându-se acestuia.

c)      Detaşara modifică locul muncii prin schimbarea angajatorului;

d)     Contractul de muncă iniţial încheiat cu angajatorul de origine subzistă şi în timpul detaşării ; el se suspendă pe această perioadă;

Rezultă din cele de mai su că detaşarea nu se dispune în cadrul aceleiaşi unităţi, de la o subunitate la lata, ci pentru a se lua această măsură este necesară solicitarea expresă din partea altei unităţi decât cea la care este angajat salariatul.

2. Caracteristicile detaşării

Astfel, detaşarea este urmarea unei dispoziţii obligatorii pentru salariat, refuzul nejustificat de a o executa putând atrage aplicarea sancţiunilor disciplinare, inclusive desfacerea contractului de muncă; dispoziţia de detaşare nu este un act administrative, ci de drept al muncii, bazat pe consimţământul general şi prealabil dat de salariat la încheierea contractului; detaşarea se justifică numai prin interesul serviciului. Dar, salariatul  poate refuza detaşarea numai în mod excepţional şi pentru motive personale temeinice. Detaşarea are un character temporar. Potrivit Codului muncii, durata acesteia este de cel mult un an, cu posibilitatea prelungirii în mod excepţional pentru motive obiective ce impugn prezenţa salariatului la acel angajator, cu acordul ambelor părţii din 6 în 6 luni. Prin urmare , dacă pentru detaşarea iniţială , de până la un an nu se cere consimţământul salariatului -ulterior, în cazul prelungirii ei este nevoie de acest consimţământ.  Detaşarea este limitată în timp; ea poate fi prelungiră din 6 în 6 luni fărăr nici-o restricţie, dacă există acordul ambelor părţi. Este vorba, în primul rind, de acordul angajatorului şi al salariatului. Dar, concret, în cazul prelungirii detaşării est necesar acordul celor trei părţi , angajatorul care a dispus detaşarea, salariat şi noul angajator beneficiar al detaşării.  Prin dispoziţii speciale se prevăd şi alte perioade de detaşare.

Ca şi în cazul delegării, dispoziţia de detaşare se dă în scris, fără ca aceasta să constituie ă condiţie de validitate, forma scrisă fiind determinată de necesitatea respectării disciplinei financiare la acordarea şi decontarea drepturilor băneşti a celor detaşaţi; cel detaşat îşi păstrează funcţia şi  toate celelalte drepturi prevăzute în contractul de muncă.

Între delegaţie şi detaşare există deosebiri substanţiale care la individualizează ca instituţii distincte. Astfel, detaşarea, în sensul concret al termenului, reprezintă o dislocare temporară a salariatului în cauză de angajatorul cu care a ăncheiat contractul de muncă. Acest contract rămâne în fiinţă, dar este suspendat(nu cea ce se întâmplă la delegare); el face obiectul unei cesiuni temporare şi parţiale între cei doi angajatori. În cadrul unor relaţii de colaborare, primul angajator convine să cedeze pe o anumită perioadă de timp o parte din drepturile şi atribuţiile ce-i revin din contract, acceptă deci să fie înlocuit de un alt angajator, în scopul îndeplinirii de către acesta a unor sarcini proprii. Conjugarea între menţinerea contractului de muncă cu angajatorului cu care salariatul a încheiat contractul de muncă şi cesiunea lui parţială şi temporară către un alt angajator reprezintă caracteristica principală a detaşării, din care decurg toate elelalte elemente ale sale. Această cesiune presupune o relaţie de colaborare şi o convenţie, angajatorul unde salariatul este angajat cu contract de muncă acceptând să fie înlocuit cu un alt angajator, în scopul ăndeplinirii de către acesta a unor sarcini proprii. De aceea , este de principiu că salariatul poate fi detaşat numai într-un post vacant ori al cărui titular lipseste temporar şi poate fi înlocuit potrivit legii.

Dacă la angajatorul cesionar nu există un post vacant sau temporar vacant la momentul detaşării, iar scopul detaţării nu a fost cel al indeplinirii de către salariat la acest angajator a uno sarcini proprii, dispoziţia prin care s-a luat măsura detaşării este nelegală.

3. Efectele detaşării

Detaşarea având ca scop îndeplinirea unor activităţi sau a unor sarcini proprii angajatorului cesionar, salariatul detaşat se încadrează în colectivul acestuia.

Funcţia încredinţată celui detaşat la unitatea cesionară trebuie să corespundă felului muncii prestate la angajatorul de care salariatul aparţine. Schimbarea funcţiei se poate face în mod excepţional, numai cu consimţământul expres al persoanei detaşate. De asemenea, prin detaşare, nu se poate crea o situaţie mai grea detaşatului, nefiind îngăduit să I se pretindă îndeplinirea unei alte activităţi decât cea prevăzută în contractul de muncă.

Cu privire la drepturile cuvenite salariatului detaşat, art. 47 din Codul muncii prevede că acestea se acordă de angajatorul la care s-a dispus detaşarea.

Pe durata detaşării salariatul beneficiază de drepturile care îi sunt mai favirabile, fie de drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de la angajatorul la care ss-a dispus detaşarea.

Angajatorul cedent are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca angajatorul cesionar să îşi ăndeplinească la timp şi integral toate obligaţiile faţă de salariat.

Dacă angajatorul cesionar nu-şi îndeplineşte aceste obligaţii, ele vor fi îndeplinite de angajatorul cedent.

În cazul în care există divergenţă îmtre cei doi angajatori sau nici unul dintre ei nu îşi îndeplineşte obligaţiile respective, salariatul detaşat are dreptul de a reveni la locul său de muncă, de a se îndrepta împotriva oricăuia din cei doi angajatori şi de a cere executarea silită a obligaţiilor neândeplinite.

Dreptul la concediul de odihnă a celui detaşat nu poate fi afectat de detaşarea care a avut loc. Salariatul va beneficia de concediu, în condiţiile determinate la angajatorul cu care a incheiat contractul de muncă, inclusive în ceea ce priveşte programarea iniţială.

Potrivit art. 42 alin. 2 din Codul muncii, salariatul are dreptul la păstrarea funcţiei într-un dublu sens: angajatorul cedent care nu poate încadra o altă persoană pe postul celui detaşat decât în mod temporar, fiind obligat să-l reprimească pe titular la încetarea detaşării;la angajatorul cesionar, unde încadrarea trebuie să se facă în aceiaşi funcţie, sau, în mod excepţional, într-o funcţie similară , cu respectarea în mod obligatoriu a calificării profesionale a salariatului.

Curtea Constituţională prin decizia nr. 248/2000 a constatat că dispoziţiile art. 67 din Codul muncii anterior, preluate de noul Cod al muncii în art. 42 alin. 2, sunt în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale, deoarece nu încalcă principiul egalităţii cetăţenilor şi nu instituie privillegii ori discriminări. Toşi salariaşi delegaţi, detaşaţi sau trecuţi temporar în altă muncă beneficiază de un tratament juridic identic. Păstrarea de către acesti salariaţi a funcţiilor  şi a salariilor avute anterior sau chiar plata unui salariu mai mare în cazul în care noua muncă este mai bine remunerată constituie garanţiii legate de dreptul de protecţie socială a muncii, drept consfiinţit de Constituţie.

Ca urmare  a desfăşurării activităţii, pe perioada detaşării, în cadrul angajatorului cesionar, cel în cauză este subordonat acestuia care exercită puterea disciplinară. Totuşi, unele sancţiuni cum sunt retrogradarea în funcţie sau reducerea salariului cu 5-10% nu pot depăşi durata detaşării. Totodată aceste samncţiuni pot fi dispuse numai cu acordul anagajatorului cedent şi numai acesta are dreptul să dispună desfacerea contractului de muncă ca sancţiune disciplinară. Totuşi, unele sancţiuni cum ar fi reducerea salariului cu 5-10%, precum şi retrogadarea în funcţie nu pot depăţi durata detaşării. Totodată aceste sancţiunii, pot fi dispuse numai cu acordul anagajatorului cedent şi tot numai el are dreptul să dispunnă desfacerea disciplinară a contractului de muncă ca de altfel orice fel de desfacere a contractului individual de muncă indifferent de temei.

Salariatul detaşat răspunde patrimonial direct faţă de angajatorul la care este detaşat pentru prejudiciile cauzate în legătură cu prestarea conform art. 270 şi următoarele din Codul muncii. În mod corespunzător, acest angajator poartp răspunderea pentru prejudiciile celui detaşat, precum şi faţă de terţi, pentru daunele produse prin faptele salariatului, în legătură cu munca efectuată.

Salariatul detaşat are dreptul la indemnizaţie de detaşare, la plata cheltuielilor de transport şi la cazare.

Pe perioada detaşării el primeşte o indemnizaţie, al cărui rol, asemea indemnizaţiei de delegare, etse de acompensa cheltuuielile suplimentare de hrană şi întreţinere, preilejuite de dislocarea sa din mediul de viasţă obişnuit.. Această indemnizaţie se poate acorda numai dacă condiţiile de muncă şi de transport nu permit salariatului aflat în detaşare să se intoarcă zilnic în localitatea de unde a fost detaşat.

Diurna şi decontarea cheltuieliloe de cazare şi transport pe perioada detaşării se stabilesc diferit în funcţie de natura angajatorului, astfel:

a)      în cazul salaiaţilor dib cadrul societăţilor comerciale şi regiilor autonome, companiile şi societăşile naţionale şi al oricăror personae fizice au juridice care au personal salariat, drepturile pecuniare pe perioada detaşării se negociază prin ocntractul colectiv sau individual de muncă.

b)      Pentru salariaţii instituţiilor publice şi regiilor autonome cu specifi deosebit, drepturile pe perioada detaşării sunt reglemantate prin Hotărârea Guvernului nr. 543/1995.

c)      Potrivit acestei hotărâri, Ministerul Finanţelor Publice actualizează periodic indemnizaţiile de detaşare în raport de evoluţia preţurilor.

d)     Prin hotărârea Guvernului nr. 606/1996 s-a dispus ca pentru muncitorii ormâni care se deplasează în străinătate pentru executarea de lucrări de construcţii, reparaţii, amenajări la  imobilele misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi ale celorlalte forme de rperezentare în străinătate au dreptul la o diurnă în valută în cuantum de 75% dinn siourna de categoria I indicată pentru fiecare ţară la anexa Hotărârii Guvernului nr. 518/1995.

4.  Nulitatea şi încetarea detaşării

Detaşarea constituie o măsură care trebuie dispusă în cadrul şi în condiţiile impuse de lege. Orice încălcare a acestor norme presupune declanşarea unei nulităţi virtuale în sensul că detaşarea suferă de acest viciu de când a fost nesocotită norma juridică respectivă şi până când nulitatea este constatată de organul competent. Nulitatea poate fi totală atunci cînd prin încălcarea legii detaşarea este imposibil de dus la îndeplinire, de exemplu, când funcţia în care este încadrat slariatul în cauză la angajatorul la care a fost detaşat nu corespunde pregătirii sale profesionale sau nu este determinată de interesele rale ale serviciului ori când nu există post liber corespunzăto la angajatorul cesionar.

Nulitatea este parţială în cazul în care după înlăturarea cauzei ilegale, detaşarea poate fi executată cel puţin în parte în condiţii legale. Clauza nelegală se va considera nescrisă şi inoperantă; pentru sa exemplifica, este parţial nulă detaşarea  dispusă de la început ptrintr-un  singur ordin pentru o perioadă neântreruptî mai mare de un an. Dispoziţia este operantă doar pentru perioada prevăzută de lege de un an iar apoi devine inoperantă.

Detaşarea încetează în următoarele cazuri:

a)      la expirarea termenului până la care a fost dispusă;

b)      prin revocarea detaşării de angajatorul cedent;

c)      prin concedierea salariatului pentru orice motiv prevăzut de lege  de către angajatorul care a dispus detaşarea;

d)     prin încetarea rapoprturilor de muncă prin acordul părţilor situaţie în care este necesar numai consimţământul angajatorului cedent;

e)      prin încetarea contractului de muncă din iniţiativa salariatului; în acest caz, preavizul va trebuia prezentat angajatorului de origine , cu care s-a încheiat contractul de muncă. Pentru necesităţi de ordin  practic privind organizarea muncii şi producţiei la angajatorul unde a avut loc detaşarea, este  recomandabil ca preavizul să fie adresat şi acestuia;

f)       la expirarea termenului prevăzut în contractul individual de muncă în cazul în care a fost încheiat pe o perioadă determinată.

g)      Detaşasea mai poate înceta în cazul în care angajatorul la care lucrează salariatul detaşat aplică unilateral dispoziţiile referitoare la desfacerea contractului individual de muncă. O asemenea măsură are drept efect doar încetarea detaşării, fără a afecta contractul individual de muncă.

În legătură cu încetarea detaşării ca urmare a stingerii raporturilor de muncă sunt importante următoarele precizări cu caracter special:

a) în cazul în care angajatorul de origine, contractul individual de muncă urmează a înceta pentru motive obiective ce ţin de dizolvarea angajatorului, reintegrarea predecesorului etc, slalriatul detaşat poate încheia cu angajatorul  unde lucrează efectiv un nou contract de muncă;

b) Când salariatul nu acceptă o asemnea rezolvare a situaţiei sale, angajatorul de care aparţine este obligat să-i ofere o altă muncă corespunzătoare pregătirii sale profesionale ori să ia măsuri pentru recalificarea sa.

5 REGLEMETĂRI SPECIALE

a) MAGISTRAŢII

Potrivit Legii nr. 303/2004 modificată şii republicată Consiliul Superior al Magistraturii dispune detaşarea judecătorilor şi procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordonate acestuia ori la alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituţii.

Durata detaşării este cuprinsă între 6 luni şi 3 ani. Detaşarea se prelungeşte o singură dată, pentru o durată de până la 3 ani, în condiţiile prevăzute mai sus.

În perioada detaşării, judecătorii şi procurorii îşi păstrează calitatea de judecător sau procuror şi beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detaşat. Când salariul şi celelalte drepturi băneşti prevăzute pentru funcţia în care este detaşat judecătorul sau procurorul sunt inferioare, acesta îşi păstrează indemnizaţia de încadrare lunară şi celelalte drepturi băneşti.

Perioada detaşării constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror.

După încetarea detaşării, judecătorul sau procurorul revine în funcţia deţinută anterior.

Detaşarea nu se poate face la instanţe sau parchete de nivel superior celor la care judecătorul sau procurorul are dreptul să funcţioneze potrivit legii.

b) CORPUL DIDCATIC
Legea nr. 128/1997 reglementeza detasarea în interesul învatamântului. Instituţia este prevăzută de  art. 10 alin. (1) lit. c), potrivit căreia, detaşarea  se face cu acordul persoanelor solicitate, pentru ocuparea unor posturi din unitati de învatamânt: gradinite, scoli sau clase constituite din elevi capabili de performante, la grupe, inclusiv de prescolari, sau clase alcatuite din copii cu cerinte speciale de educatie, unitati-pilot, unitati de aplicatie, unitati deficitare în personal didactic si pentru asigurarea conducerii unitatilor de învatamânt, precum si în functiile de îndrumare si de control.

Detasarea personalului titular în învatamânt, în posturile mentionate la  str. 14 alin. (1), se poate efectua conform legii si

cu acordarea drepturilor prevazute în contractul individual de munca, supus revizuirii anuale.

Detasarea în posturile didactice prevazute la alin. (1) poate fi efectuata pe o durata de 1-4 ani, corespunzatoare unui ciclu de învatamânt, iar pentru functiile de conducere, de îndrumare si de control, pâna la organizarea concursului, dar nu mai mult de sfârsitul anului scolar respectiv.

Persoana detasata îsi pastreaza calitatea de titular pe postul din unitatea de unde a fost detasata.

Detasarea pe postul didactic rezervat înceteaza la revenirea titularului pe post.

Detasarea, la cererea persoanei interesate, se face prin concurs. La medii egale de concurs are prioritate

persoana al carei sot este cadru didactic. Detasarea se face pe o perioada de cel mult doi ani scolari consecutivi, cu pastrarea calitatii de titular pe postul si la unitatea de unde a fost detasata.

c) FUNCŢIONARII PUBLICI

Potrivit Legii nr. 188/2002, detasarea se dispune in interesul autoritatii publice sau al institutiei publice in care urmeaza sa isi desfasoare activitatea functionarul public parlamentar, pe o perioada de cel mult 6 luni. in cursul unui an calendaristic un functionar public parlamentar poate fi detasat pe o perioada mai mare de 6 luni numai cu acordul sau scris.

Detasarea se poate dispune doar daca pregatirea profesionala a functionarului public parlamentar corespunde atributiilor si responsabilitatilor functiei publice pe care urmeaza sa fie detasat.
Functionarul public parlamentar poate refuza detasarea daca se afla in una dintre urmatoarele situatii:
a) graviditate;
b) isi creste singur copilul minor;
c) starea sanatatii, dovedita cu certificat medical, face contraindicata detasarea;
d) detasarea se face intr-o localitate in care nu i se asigura conditii corespunzatoare de cazare;
e) este singurul intretinator de familie;
f) motive familiale temeinice justifica refuzul de a da curs detasarii.
Pe perioada detasarii, functionarul public parlamentar isi pastreaza functia si salariul. Daca salariul corespunzator functiei publice pe care este detasat este mai mare, el are dreptul la acest salariu. Pe timpul detasarii in alta localitate, autoritatea sau institutia publica beneficiara este obligata sa ii suporte costul integral al transportului, dus si intors, cel putin o data pe luna, al cazarii si al indemnizatiei de detasare.

d) CORPUL POLIŢIŞTILOR

Detaşarea poliţiştilor se dispune în interesul instituţiei în care acesta urmează să îşi desfăşoare  activitatea, pe o perioadă de până la 6 luni; pe parcursul aceluiaşi an calendaristic, poliţiştii pot fi detaşaţi pentru o perioadă mai mare de 6 luni, numai cu acordul acestuia, în scris (art. 97 din O.M.A.I. nr. 300/2004).

Prin detaşare se înţelege trimiterea unui poliţist la altă unitate pentru efectuarea unor lucrări în interesul unităţii la care este trimis ( art. 1 al. (2) pct. 6 din O.M.A.I. nr. 136/2004);

Asigurător de răspundere civilă. Limitele obligaţiei acestuia

Tip: Decizie
Nr./Dată: 291 (18.10.2007)
Autor: Tribunalul Vaslui
Judecător fond : Alexandru Alina
Domenii asociate: asigurări auto şi alte asigurări

Prin sentinţa penală nr.331 din 25 aprilie 2007, Judecătoria Bârlad l-a condamnat pe inculpatul C.I. la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 178 alin.2 Cod penal şi a obligat asigurătorul de răspundere civilă, în subsidiar pe inculpat, să plătească părţilor civile suma de 138.000 lei despăgubiri, din care 18.000 lei daune materiale şi 120.000 lei daune morale.

Prin decizia penală nr.291/A din 18 octombrie 2007, s-a desfiinţat, în parte, această sentinţă şi, în rejudecare, a fost obligat asigurătorul să plătească părţilor civile câte 50.000 lei daune morale, iar inculpatul a fost obligat să plătească aceloraşi părţi câte 9.000 lei daune materiale. constatîndu-se că s-a achitat deja suma de 2000 lei.

S-a reţinut că, pentru prejudiciile suferite de persoana vătămată prin producerea unui accident de circulaţie, se angajează răspunderea asigurătorului – ca efect al asigurării obligatorii de răspundere civilă auto – dar în limitele de despăgubire valabile la data producerii accidentului, limite ce se stabilesc anual prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Răspunderea inculpatului poate fi antrenată doar pentru partea din despăgubiri ce depăşeşte limita de despăgubire.

În sens similar, cu privire la răspunderea asigurătorului de răspundere civilă: sentinţa penală nr.451 din 12 iunie 2007 a Judecătoriei Bârlad (judecător fond: Burlibaşa Neculai).

Tags: asigurări auto şi alte asigurări

Obligaţii rezultând din cauzarea de prejudicii. Criteriile de care se ţine seama la stabilirea despăgubirii

Tip: Decizie
Nr./Dată: 50/2005 (19.01.2005)
Autor: Tribunalul Vaslui
Domenii asociate: circulaţie rutieră

Potrivit art. 998 din Codul civil, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, despăgubirea urmând să cuprindă atât paguba suferită de partea vătămată cât şi beneficiul de care ea a fost lipsită.

Despăgubirile acordate pentru prejudiciile izvorâte din fapte ilicite trebuie să reprezinte întotdeauna o acoperire integrală a pagubei suferite, ceea ce înseamnă că în aprecierea acestora trebuie să se ţină seama de daunele suferite efectiv de victimă aşa cum rezultă din împrejurările de fapt ale pricinii.

Prin sentinţa civilă nr. 2684 din 7 octombrie 2003 Judecătoria Vaslui (Cojocaru Mihaela) s-a admis acţiunea formulată de reclamantul L.D. şi a obligat pârâtul T.Ghe. la plata sumei de 70.000.000 lei reprezentând despăgubiri civile.

Instanţa de fond a reţinut că suma pretinsă de reclamant prin acţiune a fost dovedită, în cauză fiind întrunite în mod cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, potrivit dispoziţiilor art. 998-999 Cod civil.

Reclamantul a suferit un prejudiciu constând în avarierea în proporţie de 60 % a autoturismului proprietate personală ca urmare a coliziunii cu autoturismul condus de pârât cu nerespectarea normelor privind circulaţia pe drumurile publice.

Tribunalul Vaslui, prin decizia civilă nr. 50 din 19 ianuarie 2005, admiţând recursul declarat de pârât, a modificat în parte sentinţa recurată şi a obligat pârâtul la plata contravalorii despăgubirilor rezultate din raportul de expertiză efectuat în cauză, reţinând că suma acordată de instanţa de fond cu titlu de despăgubiri este nejustificată, valoarea despăgubirilor stabilite fiind mult mai mare decât prejudiciul efectiv suferit aşa cum rezultă din împrejurările de fapt ale pricinii. Prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit şi valoarea de piaţă a autoturismului avariat, această valoare asigurând o reparare integrală a prejudiciului suferit de reclamant şi nicidecum suma acordată de instanţa de fond care depăşeşte valoarea prejudiciului efectiv şi care nu are justificare în raport de probele administrate în cauză.

Tags: circulaţie rutieră, răspundere civilă delictuală

Nepronunţarea hotărârii în contradictoriu cu toate părţile. Consecinţe

TRIBUNALUL VASLUI
Tip: Decizie
Nr./Dată: 127/2004 (19.03.2004)
Autor: Domenii asociate: Citare. Citaţie

Dacă hotărârea nu este pronunţată în contradictoriu cu toate părţile se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.

Potrivit dispoziţiilor art. 33 pct. 2 din OG nr. 2/2001, în cazul în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie, Judecătoria va cita şi societatea de asigurări menţionată în procesul-verbal.

În cauză, Judecătoria Bârlad a fost investită cu soluţionarea unei plângeri formulată împotriva unui proces-verbal de contravenţie din care rezultă că fapta săvârşită a avut ca urmare un accident de circulaţie. Prin sentinţa civilă nr. 2526 din 23.10.2003 Judecătoria Bârlad a admis plângerea, a anulat procesul vebal de contravenţie şi a exonerat petentul de plata amenzii aplicată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs agentul constatator, arătând că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la citarea societăţii de asigurare menţionată în procesul-verbal.

Tribunalul a constatat că hotărârea primei instanţe este nelegală întrucât cauza a fost soluţionată fără citarea societăţii de asigurare aşa cum prevăd dispoziţiile O.G. nr. 2/2001, motiv pentru care în temeiul art. 312 pct. 5

Cod procedură civilă a fost casată hotărârea şi trimisă cauza spre rejudecare aceleeaşi instanţe ( decizia civilă nr. 127/19 martie 2004 ).

Tags: anulare proces verbal

Pirateria şi interzicerea accesului la internet

Autorităţile de la Paris au întocmit un proiect de lege pentru a descuraja descărcarea ilegală de filme, muzică, programe şi jocuri de pe internet. Dacă va fi adoptat, cei prinşi riscă să fie deconectaţi de la internet timp de un an.

Fenomenul pirateriei de pe internet nu are cum să nu îngrijoreze. Veniturile caselor de discuri şi ale producătorilor de filme şi jocuri au scăzut cu 50% în Franţa. În România, situaţia este chiar mai gravă. Este suficient să precizăm că, în anul 2007, pirateria a cauzat pierderi de 95 de milioane de euro. Pentru 2008, primele date indică o pagubă de peste 110 de milioane, potrivit Alianţei Internaţionale pentru Proprietatea Intelectuală (IIPA).

Ce vor francezii

La baza, totul e simplu. Dacă eşti prins trăgând materiale ilegal de pe net, prima pedeapsă e că nu te poţi reconecta la internet pentru o anumită perioadă, care se poate întinde pe durata unui an întreg, informează AFP. Totuşi, înainte de a fi deconectat primeşte două avertizări.

Artiştii, primii dintre cei lezaţi de piraterie, susţin puternic proiectul de lege. Însă pirateria este un fenomen cu dus-întors. Probabil ştiţi proverbul “Femeia te ridică, femeia te coboară”. Cam aşa e şi pentru artişti, numai că pe ei îi ridică şi coboară pirateria. Explicaţia, foarte simplă: pirateria este cea care face un artist foarte cunoscut, dar îi şi diminuează veniturile, când ajunge în topuri.

Măsura poate părea bună, dar presupune numeroase riscuri. Primul ar fi deconectarea unei instituţii din cauza unui singur angajat, sau a unei familii din cauza unui copil curios. “Trebuie sa lucrăm la noi modele de afaceri, nu să aplicăm măsuri care nu vor merge”, spune Pierre Kosciusko-Morizet, şeful grupului ACSEL.

“Pirateria legală”, un proiect curajos

O altă variantă propusă este o taxă pentru cei care doresc să descarce fără limită materiale de pe internet. Opţiunea este susţinută de mulţi specialişti din industrie, numai că valoarea acestui “abonament” ar fi destul de ridicată.

Citeste articolul complet în Evenimentul Zilei.

Executivul a adoptat proiectul de lege privind Codul civil

Dreptul de proprietate. Generalitati.

1. Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate.

Dintre toate drepturile pe care o persoană le poate avea asupra unui lucru, cel mai complet este dreptul de proprietate pentru că el oferă titularului său exerciţiul tuturor facultaţilor,tuturor prerogativelor pe care legea le cunoaşte.

1. Posesia.

Prin posesie,în vorbirea uzuală,se înţelege,,deţinerea unui lucru”,,,a avea în stăpânire un lucru” etc.

Codul civil român defineşte posesia ca fiind ,,deţinerea unui lucru” sau ,,folosirea unui drept”,de noi înşine sau de altul în numele nostru.

Posesia nu trebuie confundată cu detenţia.Esenţial,pentru posesie,este existenţa elementului intenţional -,,animus”-;adică stăpânesc un anumit lucru pentru mine(sunt proprietarul acestuia),spre deosebire de detenţie,numită şi detenţie precară,unde lipseşte elementul intenţional,animus,fiind prezent numai elementul corpus,adică deţinerea materială a lucrului;de exemplu,deţin un lucru proprietatea altuia,în numele acestuia, pentru că aşa a dorit proprietarul când mi-a lăsat lucrul în păstrare ori mi l-a închiriat etc.

Aşadar,putem concluziona că posesia este un mijloc indispensabil fiecărui proprietar pentru a-şi realiza scopul său,adică utilizarea economică a proprietaţii sale. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul avut în proprietate,în caz contrar proprietatea ar rămâne doar o simplă utopie.

2.      Folosinţa –,,jus utendi” şi,,jus fruendi”

Folosinţa reprezintă acea prerogativă în virtutea căreia proprietarul poate să întrebuinţeze bunul în interesul său(,,jus utendi”)şi poate să culeagă fructele acestuia (,,jus fruendi”),fie că sunt naturale,industriale ori civile.În acest sens,Codul civil prevede că: ,,Proprietatea unui lucru mobil sau imobil de drept asupra tot ce produce lucrul şi asupra a tot ce uneşte ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial”.

3.  Dispoziţia – ,,Jus abutendi”.

Reprezintă prerogativa proprietarului de a dispune liber de bunul avut în proprietatea sa.

În acest sens,proprietarul are libertatea de a hotărâ soarta acelui bun,putând să-l înstrăineze contra unui beneficiu mulţumitor sau gratuit,să-l închirieze,să-l lase moştenire,să-l abandoneze ori să-l distrugă.Exercitarea acestui drept trebuie să se desfăşoare în limitele determinate de lege,urmărind realizarea intereselor sale fără ca aceste acţiuni să prejudicieze altă persoană.Exercitarea abuzivă a dreptului de proprietate atrage după sine răspunderea juridică a titularului dreptului,vinovat de săvârşirea abuzului respectiv.

1.1. Definiţia dreptului de proprietate.

După aceste noţiuni privind dreptul de proprietate şi având în vedere şi definiţia dată de Codul civil român:,,Proprietatea este dreptul cuiva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut,însă în limitele determinate de lege”, dar există o definiţie mult mai completă care să corespundă normelor juridice ea fiind următoarea:

Dreptul de proprietate este acel drept real în virtutea căruia titularul dreptului, persoană fizică sau juridică, este îndreptăţit să posede,să folosească şi să dispună de un lucru în mod exclusiv şi absolut,prin putere proprie şi în interes propriu,însă în limitele determinate de lege.

1.2. Caracterele generale ale dreptului de proprietate.

1. Dreptul de proprietate este un drept absolut.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate rezultă chiar din dispoziţia Codului civil,care precizează acest lucru:,,proprietarul unui lucru se bucură şi dispune de acesta în mod exclusiv şi absolut”.Făcând parte din categoria drepturilor absolute,dreptul de proprietate conferă titularului puteri nelimitate în privinţa folosirii economice a lucrului, precum şi în ceea ce priveşte soarta juridică a acestuia.

Puterea proprietarului asupra lucrului avut în proprietate se poate manifesta prin două modalităţi:

a) prin acte materiale de folosinţă şi de consumaţie,de exemplu,citesc cartea, locuiesc apartamentul,mă deplasez cu automobilul.

b) prin acte juridice,cum ar fi:înstrăinez imobilul prin vânzare ori donaţie, închiriez apartamentul,las prin testament bunurile din patrimoniul meu unor persoane etc.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat astfel:titularul dreptului de proprietate asupra unui lucru are posibilitatea de a trage toate foloasele,de a profita de utilităţile pe care acesta le conferă şi de a săvârşi actele juridice care răspund intereselor proprietarului.

2.  Dreptul de proprietate este un drept exclusiv

Caracterul,,exclusiv”al dreptului de proprietate poate fi privit într-un dublu sens:

a) în sens general şi comun tuturor drepturilor reale,dreptul de proprietate este un ,,drept exclusiv”,pentru că este opozabil oricărei persoane.De exemplu,o persoană este proprietarul unui teren,ea poate împiedica pe oricine ar dori să treacă pe acel teren,fără încuviinţarea sa,chiar dacă trecerea nu i-ar cauza nici un prejudiciu material.De aici apare şi dreptul de a cere şi a obţine despăgubiri în vederea acoperirii pagubelor suferite prin încălcarea acestui drept.

b) dreptul de proprietate este un drept exclusiv,specific dreptului de proprietate, pentru că numai proprietarul este singurul îndreptăţit să exercite cele trei prerogative conferite acestui drept:posesia,folosinţa şi dispoziţia.Faptul că este un drept exclusiv,dă dreptul proprietarului de a revendica bunul în mâna oricui s-ar găsi.

2. Dreptul de proprietate este un drept perpetuu.

Proprietatea este un drept perpetuu într-un dublu sens:

a) proprietatea nu este limitată în timp,pentru că ea trece de la titularul actual la urmaşii săi direcţi sau la acei cărora le-a transmis dreptul prin acte cu titlu oneros ori cu titlu gratuit,iar de la aceştia la urmaşii lor şi aşa mai departe.Pentru acest motiv se spune că dreptul de proprietate este un drept,,cesibil”şi,,transmisibil”,atât timp cât există bunul asupra căruia s-a dobândit dreptul;

b) dreptul de proprietate este un drept perpetuu,întrucât are o existenţă independentă de exercitare a dreptului şi ca atare, nu se poate pierde prin nefolosinţă decât în situaţii expres prevăzute de lege,cum ar fi prescripţia achizitivă în cazul imobilelor şi prescripţia extinctivă în cazul tuturor mobilelor.

1.3.  Obiectul şi întinderea dreptului de proprietate.

Obiect al dreptului de proprietate îl poate constitui orice bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal.

Dreptul de proprietate asupra unui lucru se întinde nu numai asupra lucrului propriu-zis,ci şi asupra a tot ceea ce depinde de el,ca accesoriu,precum şi la tot ceea ce produce el.De exemplu,în cazul deţinerii în proprietate a unui teren,obiectul proprietăţii se întinde şi asupra suprafeţei solului,asupra plantaţiilor ce ar putea cuprinde,precum şi a produselor care se vor realiza pe suprafaţa respectivă.

Delimitarea în suprafaţă – în linie orizontală-constă în măsurarea suprafeţei solului sau a suprafeţei construite şi fixarea liniei despărţitoare,adică a hotarului. Delimitarea în suprafaţă a proprietăţii funciare prezintă o importanţă deosebită în cadrul operaţiunilor de punere în aplicare a prevederilor Legii fondului funciar.

Operaţiunea de stabilire a hotarului -” de grăniţuire” -va fi mult uşurată de efectuarea lucrărilor cadastrale,impuse de Legea cadastrului.

Delimitarea în înălţime – pe linie verticală – se referă la dreptul proprietarului unui teren de a folosi numai suprafaţa acestuia,dar şi spaţiul ce se află deasupra acelui teren.Dreptul asupra spaţiului aerian permite unui proprietar să ridice construcţii şi să facă plantaţii care se înalţă pe verticală,între limitele hotarulu.În virtutea acestui drept, proprietarul unui teren poate cere vecinului să taie crengile arborilor ce se extind deasupra terenului său.Acest spaţiu aerian se suprapune terenului,adică întinderea lui nu trece de limitele acestuia.

Delimitarea în adâncime – în profunzime – priveşte subsolul terenului asupra căruia se exercită dreptul de proprietate.

Printr-o dispoziţie a Codului civil,conform căreia „ proprietarul poate face în subsolul terenului său tot ceea ce găseşte de cuviinţă”,există numeroase derogări.Astfel, Constituţia din 1923,prevede că„zăcămintele miniere,precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului”.

Dreptul de proprietate şi dreptul de accesiune.

Dreptul de accesiune este un drept real ce se naşte în legătură cu dreptul de proprietate,având temeiul legal în dispoziţiile codului civil,care prevede că: „Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă dreptul asupra a tot ceea ce produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte ca accesoriu cu lucrul în mod natural sau artificial”².

Sunt situaţii numeroase în privinţa dreptului de proprietate,cum ar fi:

–   când sporirea suprafeţei terenului a avut loc pe cale naturală,prin aluvionare, suprafaţa respectivă devine proprietatea celui care deţine proprietatea la care s-a alipit suprafaţa rezultată din depunerea aluviunii;

–   plantaţiile şi construcţiile făcute pe terenurile altuia revin proprietarului,care va avea obligaţia să restituie contravaloarea lor celui care le-a făcut fiind de bună credinţă sau să ceară înlăturarea lor şi să i se plătească despăgubiri de la cel ce le-a făcut cu rea credinţă;

–   atribuirea lucrului mobil rezultat din prelucrarea unui material aparţinând altei persoane,aceluia care are contribuţia mai însemnată la bunul respectiv,de exemplu, statuia obţinută dintr-un bloc de marmură,va reveni sculptorului,spre deosebire de situaţia în care se confecţionează o haină,aceasta va reveni proprietarului stofei şi nu confecţionerului – este „specificaţiune”.

2. Formele dreptului de proprietate.

Conform Constituţiei României,dreptul de proprietate poate fi:drept de proprietate publică şi drept de proprietate privată.

Dinstincţia dintre proprietatea publică şi cea privată este determinată de:

Ø  persoana care este subiectul dreptului de proprietate;

Ø  obiectul asupra căruia se exercită dreptul de proprietate;

Ø  regimul juridic aplicabil;

2.1. Dreptul de proprietate publică.

Dreptul de proprietate publică este acel drept patrimonial real aparţinând statului şi unităţilor administrativ-teritoriale care exercită posesia,folosinţa şi dispoziţia în regim de drept public în limitele prevăzute de lege.

Caracteristicile dreptului de proprietate publică.

Caracterele de proprietate publică sunt precizate în Constituţia României.Bunurile proprietate publică sunt alienabile.Bunurile din domeniul public sunt inalienabile,insesizabile şi imprescriptibile,adică:

a)      nu pot fi înstrăinate;ele pot fi date numai în administrare,concesionate sau închiriate,în condiţiile legii;

b)      nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;

c)      nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună credinţă asupra bunurilor mobile.

Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Prin caracterul inalienabil înţelegem că bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil,adică nu pot fi înstrăinate prin acte juridice civile.

Caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate publică trebuie privit din punct de vedere„extinctiv”şi din punct de vedere„achizitiv”.

În acest sens,acţiunea în revendicare a unui drept de proprietate publică,poate fi introdusă oricând,indiferent de timpul în care el nu a fost exercitat.

Sub aspect achizitiv,bunurile din proprietate publică nu pot dobândite pe calea uzucapiunii,oricât de lungă ar fi uzucapiunea,în cazul bunurilor imobile,iar bunurile mobile nu pot fi dobândite prin posesia de bună credinţă,conform Codului civil:„Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care,prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii,nu pot fi obiecte de proprietate privată,ci sunt scoase afară din comerţ”.

Caracterul insesizabil derivă din caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică,pentru că are în vedere prezumţia că statul este solvabil întotdeauna,iar creanţele creditorilor statului şi unităţilor administrativ-teritoriale se realizează pe calea unor mijloace specifice,pe baza unor norme de drept financiar,speciale şi nu pe calea urmăririi silite a bunurilor debitorului,cum se întâmplă cu bunurile din domeniul privat.

Obiectul dreptului de proprietate publică.

Obiect al dreptului de proprietate,în principiu,poate fi orice bun mobil sau imobil. Bunurile aparţinând statului,respectiv unităţilor administrativ-teritoriale,poartă denumirea de„bunuri domeniale”.

Bunurile domeniale se împart în două categorii şi anume:

a)      bunuri aparţinând domeniului public;

b)      bunuri care aparţin domeniului privat;

Domeniul public cuprinde bunurile care,prin natura lor ori prin destinaţia lor,sunt declarate prin lege că aparţin domeniului public.Domeniul public poate fi de interes naţional ori local.

Domeniul public de interes naţional aparţine statului.După Constituţie,aparţin domeniului public de interes naţional:bogăţiile de orice natură ale subsolului,căile de comunicaţii,spaţiul aerian,apele cu potenţial energetic valorificabil,plajele,marea teritorială,resursele economice ale zonei şi platoului continental al Mării Negre,albiile râurilor,fluviilor şi cuvetele lacurilor de interes public,rezervaţiile şi parcurile naţionale, monumentele istorice şi ale naturii,terenurile pentru nevoile apărării ţării,terenurile folosite pentru cercetări ştiinţifice,fâşia de protecţie a frontierei,aeroporturile,clădirile având destinaţia să servească drept sedii ale instituţiilor centrale ale statului şi ale organelor judecătoreşti.

Domeniul public local al comunelor şi oraşelor cuprinde:terenurile şi clădirile de interes public,pieţele,căile de comunicaţii,străzile,zonele de agrement,parcurile publice, pădurile,păşunile,lacurile,alte bunuri mobile sau imobile care sunt,potrivit legii sau naturii lor,de interes local.

Domeniul privat al statului cuprinde bunurile ce alcătuiesc patrimoniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale(comuna,oraşul,municipiul,judeţul).

„Domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public.Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au dreptul de proprietate privată”.

Moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate publică.

În afară de modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică,pe căile arătate mai înainte,mai există o serie de modalităţi specifice,după cum urmează:

1.      Expropierea pentru cauza de utilitate publică

Expropierea reprezintă trecerea în proprietatea statului a unor bunuri aparţinând unor persoane fizice sau juridice pentru o cauză de utilitate publică,stabilită potrivit legii, însă cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

2.  Confiscarea reprezintă o sancţiune de natură administrativă sau penală complementară,ce însoţeşte sancţiunea principală,constând în trecerea în proprietatea statului,în mod forţat şi fără plată a unor bunuri determinate.

Ca sancţiune administrativă,sunt supuse măsurii confiscării,de regulă,bunurile produse prin contravenţie şi lucrurile care au servit la săvârşirea contravenţiei.

Ca sancţiune penală,confiscarea averii condamnatului poate fi totală sau parţială şi este o pedeapsă complementară care însoţeşte pedeapsa principală cu închisoare.

3.  Amenda este o sancţiune civilă sau pedeapsă penală,care constă în obligarea persoanei vinovate la plata unei sume de bani legal determinate.

Amenda contravenţională este principala sancţiune ce se aplică în cazul săvârşirii unor contravenţii.

Amenda penală reprezintă o pedeapsă penală alternativă cu pedeapsa închisorii şi se aplică în cazul săvârşirii unor infracţiuni cu un grad redus de pericol social.

4.  Rechiziţia poate fi un mijloc de dobândire a dreptului de proprietate publică, atunci când este„totală”,ea făcându-se în interesul apărării ţării.

Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică specifice dreptului civil.

În această categorie intră:bunurile fără stăpân;bunurile unor proprietari necunoscuţi;bunurile găsite şi predate poliţiei,neridicate de titularii lor în termen legal; bunurile abandonate în vămi sau neridicate în termenul prevăzut de lege;navele părăsite în porturi sau în apele teritoriale;succesiunile vacante,adică cele fără moştenitori legali sau cele la care moştenitorii renunţă ori nu le acceptă în termenul legal.

2.2.            Dreptul de proprietate privată.

Proprietatea privată aparţine particularilor şi beneficiază de un regim juridic de vocaţie egal cu proprietatea publică.

Dreptul de proprietate privată este acel drept patrimonial real care conferă titularului dreptului exercitarea asupra lucrurilor,a posesiei,folosinţei şi a dispoziţiei,în mod exclusiv,absolut şi perpetuu,prin putere proprie şi în interes propriu,în limitele impuse de lege.

Caracterele dreptului de proprietate privată.

1.  Caracterul absolut dă proprietarului lucrului dreptul de a trage„întreaga utilitate economică”pe care acesta i-o poate oferi.În realizarea acestui scop,proprietarul are dreptul de a face acte materiale de folosinţă şi de consumaţie,precum şi de a face acte de dispoziţie cu privire la soarta juridică a lucrului:să-l vândă,să-l închiereze,să-l distrugă.

2.  Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate privată conferă titularului dreptul de a opune dreptul său oricărei persoane ce intra în contact cu lucrul său.

3.  Caracterul patrimonial real rezultă din faptul că acest drept are conţinut economic,se poate evalua în bani şi se naşte în legătură cu anumite lucruri asupra cărora titularul îşi poate exercita acţiunile sale fără a fi nevoie de intervenţia altei persoane.

4.  Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată reiese din faptul că acest drept nu se stinge,nu încetează nicioadată,atâta timp cât există lucrul.

5.  Caracterul individual şi social al dreptului de proprietate privată rezultă din faptul că legea recunoaşte tuturor persoanelor,fizice sau juridice,dreptul de a dobândi în proprietate bunurile necesare în vederea satisfacerii oricăror nevoi.

6.  Caracterul alienabil al dreptului de proprietate privată conferă titularului dreptul de a înstrăina bunul potrivit cu interesele sale.

7.  Dreptul prescriptibil este dreptul de proprietate sub aspect achizitiv,în sensul că proprietatea privată se poate dobândi prin uzucapiune.

8.  Caracterul sesizabil înseamnă că bunurile mobile şi imobile care formează obiectul dreptului de proprietate privată pot fi urmărite de creditori în vederea realizării creanţelor pe care le au împotriva proprietarilor debitori,lucru ce rezultă din Codul civil: oricine este obligat personal, este ţinut a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale,mobile sau imobile,prezente şi viitoare,iar,în continuare se mai precizează că: „Bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi”.

2.3. Regimul juridic al terenurilor.

Regimul juridic al terenurilor depinde de categoria din care fac parte .

În funcţie de destinaţie,terenurile se împart în:

o   terenuri cu destinaţie agricolă;

o   terenuri cu destinaţie forestieră;

o   terenuri aflate permanent în ape;

o   terenuri din intravilan;

o   terenuri cu destinaţie specială;

3.  Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate.

Prin modalităţi ale dreptului de proprietate întelegem situaţiile în care prerogativele dreptului de proprietate sunt exercitate,toate sau numai o parte dintre ele,de două sau mai multe persoane.

Codul civil roman prevede următoarele modalităţi ale dreptului de proprietate:

1.  Proprietatea anuabilă este modalitatea juridică a dreptului de proprietate caracterizată printr-o incertitudine vremelnică în care se găseşte acest drept,când a fost transmis de la o persoană la alta printr-un act juridic anuabil.

2.  Proprietatea rezolubilă reprezintă incertitudinea vremelnică în care se găseşte dreptul de proprietate,atunci când transmiterea acestui drept de la o persoană la alta s-a făcut sub„condiţie rezolutorie”(realizarea unui eveniment viitor nesigur).

3.  Proprietatea aparentă,aşa cum ne sugerează numele,reprezintă acea modalitate a dreptului de proprietate generată de disputa dintre două persoane,dintre care una este adevăratul proprietar,iar cealaltă exercită aributele proprietăţii,fără vreun drept asupra lucrului în dispută.

4.  Proprietatea comună sau coproprietatea este acea modalitate a dreptului de proprietate în care acest drept aparţine concomitent la două sau mai multe persoane,ce exercită împreună posesia,folosinţa şi dispoziţia,asupra aceluiaşi lucru.

4.  Restricţii privind exercitarea dreptului de proprietate.

În principiu,exercitarea dreptului de proprietate este nelimitată.Proprietarul unui bun,pe lângă dreptul de a-l poseda,de a-l folosi,de a-i culege foloasele şi de a dispune de el în mod exclusiv şi absolut,dar cu precizarea:„în limitele legii”.

Constituţia României prevede ca:„dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi la respectarea celorlalte sarcini care,potrivit legii şi obiceiului,revin proprietarului”.

Îngrădirile legale privesc acele prescripţii care rezultă din dispoziţii legale, oricare ar fi ele.Îngrădirile de interes public privesc fie proprietatea clădită,fie proprietatea neclădită şi pot fi grupate astfel:

1.  Restricţii de interes edilitar,sunt acelea prin care cei ce construiec în perimetrul localităţilor sunt obligaţi să respecte anumite reguli de aliniere,înălţime,etc.

2.  Restricţii de interes istoric şi cultural,prin care legiuitorul a avut în vedere ocrotirea,salvarea şi conservarea urmelor trecutului nostru istoric-cultural,precum şi a valorilor specifice spiritului românesc.

3.  Restricţiile în interesul salubrităţii şi a sănătăţii publice sunt acelea prin care se urmăreşte înlăturarea surselor poluante ce pun în pericol sănătatea publică.

4.  Restricţiile de interes economic general sau interes fiscal privesc:

– regimul de exploatare al pădurilor, legiferat prin Codul silvic,referitor la fondul funciar şi forestier

– regimul de exploatare a bogăţiilor naturale ale subsolului care,potrivit  Constituţiei României,sunt proprietate publică.

– regimul de folosire a apelor curgătoare,a lacurilor,precum şi a apelor mării teritoriale este,de asemenea reglementat de legi speciale.

– regimul de producere şi transportul energiei electrice impune proprietarilor de terenuri o serie de restricţii,cum ar fi tăierea arborilor şi pomilor crescuţi sub aceste reţele.

5.  Restricţii în interesul apărării sunt acelea care privesc necesităţile de apărare a ţării şi de siguranţă în zona frontierei de stat.

6.  Alte îngrădiri de utilitatea publica:

– distanţa minimă a construcţiilor faţă de calea ferată;

– regimul juridic al construcţiilor drumurilor;

–  regimul juridic al folosirii apelor;

– regimul juridic privind vânzarea sau folosirea anumitor bunuri,cum ar fi medicamentele,substanţele toxice,stupefiantele,aromele şi muniţiile,etc.

Îngrădirile de interes privat sunt generate de raporturile de vecinătate şi Codul civil distinge douş asemenea îngrădiri şi anume:servituţi naturale şi legale.

Obligaţia de grăniţuire sau hotărnicie izvorăşte din prevederile Codului civil conform căruia proprietarul are dreptul de a cere vecinului său să fixeze linia de hotar dintre cele două proprietăţi.

Obligaţia de a îngrădi proprietatea impusă de Codul civil.În acest sens,se prevede că:„tot proprietarul îşi poate îngrădi proprietatea,afară de cazurile exceptate de lege”,şi:„fiecare proprietar poate,în oraşe şi suburbii,a îndatora pe vecinul său să contribuie la clădirea şi repararea îngrădirii ce desparte curţile şi grădinile lor”.

Îngrădirile ce impun prestaţii pasive-abstentaţiuni sunt grupate astfel:

§  restricţii privitoare la scurgerea apelor;

§  restricţii privitoare la plantarea pomilor;

§  restricţii privitoare la lucrări sau construcţii;

§  restricţii privitoare la vederea în proprietatea vecinului;

§  restricţii de trecere;

§  interdicţia înstrăinării terenului atribuit prin constituirea dreptului de proprietate;

§  restricţia privind picătura streşinilor;

Îngrădirile convenţionale – restricţiilor privitoare la exercitarea dreptului de proprietate se pot face şi pe căi convenţionale,adică prin înţelegerea părţilor.

Astfel,un proprietar care îşi înstrăinează un teren sau un imobil,cu titlu oneros sau gratuit,poate conveni cu dobânditorul ca dreptul de proprietate dobândit prin acea convenţie să sufere anumite îngrădiri.

Îngrădiri pe cale judecătorească – dreptul de proprietate poate suferi anumite îngrădiri şi pe cale judecătorească.Aceste îngrădiri nu sunt enumerate de lege,însă rezultă din raporturile de vecinătate,în care instanţa este chemată să constate şi să le hotărască.

Îngrădiri aduse prin convenţii care lovesc de indisponibilitatea bunului înstrăinat – legislaţia română recunoaşte aceste îngrădiri,dacă sunt întrunite două condiţii:

– inalienabilitatea prevăzută de convenţie să aibă caracter temporar,de exemplu, donatorul donează o parte din averea sa altei persoane,cu condiţia ca acea persoană să nu o înstrăineze înainte de a ajunge la majorat;

– inalienabilitatea să fie întemeiată pe un interes legitim şi serios,de exemplu, donatorul pune condiţia ca dobânditorul să nu înstrăineze bunul donat,atâta timp cât donatorul este în viaţă.

5. Modurile generale de dobândire a dreptului de

proprietate.

Enumerare. Clasificare.

În raport cu diferitele criterii folosite de teoreticieni,se deosebesc mai multe moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

După întinderea dobândirii,se disting:

a)      moduri de dobândire universală;

b)      moduri de dobândire cu titlu particular;

După momentul când operează transmisiunea,există:

a)       moduri de dobândire între vii;

b)      moduri de dobândire pentru cauza de moarte;

După caracterul transmisiunii,se disting:

a)       moduri de dobândire cu titlu oneros;

b)      moduri de dobândire cu titlu gratuit;

5.1.  Convenţia(contractul).

Convenţia sau contractul reprezintă cel mai important mod de dobândire a dreptului de proprietate,precum şi a altor drepturi reale.

În ceea ce priveşte transferul unui drept real,acest lucru nu se realizează concomitent cu încheierea convenţiei translative de drepturi reale în următoarele cazuri:

a)   părţile au convenit,printr-o declaraţie de voinţă expresă,să amâne transferul dreptului real,la împlinirea unui termen sau după realizarea unei condiţii;

b)   înstrăinarea are ca obiect un lucru viitor;

c)   proprietatea bunurilor de gen se trasferă numai în momentul predării efective;

d)   drepturile reale privitoare la imobile trecute în cartea funciară se transferă în momentul în care se face înregistrarea dreptului în cartea funciară;

e)   înstrăinătorul nu este proprietarul lucrului;

5.2.  Accesiunea.

Denumită şi incorporaţiune,este un mod de dobândire a dreptului de proprietate care a fost tratat anterior,la începutul acestui capitol.

Prescripţia achizitivă(uzucapiune).

Prescripţia achizitivă este un mijloc de dobândire a dreptului de proprietate prin posesiunea exercitată înlăuntrul unui anumit termen prevăzut de lege.

Utilitatea uzucapiunii constă în următoarele:

a)      în marea majoritate a cazurilor,posesia corespunde dreptului de proprietate, însă dovada acestuia este greu de făcut,astfel că uzucapiunea suplineşte această dificultate de probă;

b)      nevoia de stabilitate şi securitate juridică a raporturilor juridice determină recunoaşterea de efecte juridice unei aparenţe îndelungate de proprietate;

c)      uzucapiunea apare ca o sancţiune împotriva vechiului proprietar care dă dovadă de dezinteres şi de lipsă de diligenţă.

Uzucapiunea de 30 de ani,prevăzută de Codul civil,presupune:

a)      să existe o posesie de 30 de ani;

b)      posesia să fie utilă şi neviciată;

c)      posesorul poate fi de bună credinţă,de rea credinţă şi fără nici un titlu.

Uzucapiunea de la 10 la 20 de ani,stipulează că:cel ce câştigă cu bună credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător determinant,va prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani,dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean – unde se află nemişcătorul,şi prin 20 de ani dacă locuieşte afară din acea circumscripţie”.

Cauzele de suspendare a prescripţiei achizitive:

a)   cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere;

b)   cât timp cel ce se pretinde proprietar se află în rândul forţelor armate române, ce se găsesc pe picior de război;

c)   între părinţi sau tutore şi cel ce se află sub ocrotirea lor,pentru bunurile pe care aceştia le administrează în numele celor puşi sub ocrotire;

d)   prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitatea de exerciţiu,cât timp nu are reprezentant legal;

e)   prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei.

Dreptul de proprietate publică

1. Consideraţii generale

Există mai multe abordări ale formelor dreptului de proprietate: a) în funcţie de subiectele dreptului de proprietate; b) după modurile de dobândire; c) după distincţia dacă dreptul de proprietate nu este sau este afectat de modalităţi; d) după existenţa unor regimuri juridice diferite.

Principala distincţie a formelor de proprietate este după regimul juridic, unde avem două forme: dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată. Aceste două forme ale dreptului de proprietate sunt enunţate expres in art. 135 pct. 2 din Constituţie, potrivit căruia: Proprietatea este publică sau privată “.

2. Sediul materiei dreptului de proprietate publică

Acelaşi art. 135 din Constituţie, în alin. 3 prevede că: “Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”. În alineatele următoare sunt cuprinse prevederi referitoare la principalele categorii de bunuri care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică, exercitarea acestui drept şi titularii dreptului de proprietate publică.

Reglementările generale din Constituţie au valoarea de principiu şi forţa pe care le-o dă legea fundamentală. Acest cadru de principiu al proprietăţii publice este dezvoltat în diverse alte acte normative.

Legea organică este Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Ea reglementează regimul juridic general al acestei proprietăţii. Această lege reprezintă sediul materiei în ce priveşte regimul general al dreptului de proprietate publică aspect ce rezultă din art. 5 alin. (1): “regimul juridic al dreptului de proprietate publică, este reglementat de prezenta lege, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel”. Textul care aparţine unei legi organice nu exclude ca şi alte legi speciale să cuprindă reglementări privind dreptul de proprietate publică care să cuprindă unele particularităţi faţă de regimul juridic general.

După 1989, primul act normativ care reglementează regimul juridic al proprietăţii publice a fost Legea nr. 18/1991, care în art. 4 face referiri la terenurile care intră în domeniul public, în raportare la titularii acestui drept, anume “domeniul public de interes naţional,” al cărui titular este statul, şi “domeniul public de interes local” a1 cărui titular sunt unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul,  municipiul, judeţul).

Legea stabileşte  in alin. 3 al art. 4 modalitatea de exercitare a dreptului de proprietate publică, prin constituirea dreptului de administrare a bunurilor care formează obiectul acesteia.

În art. 5 al legii se face o enumerare a imobilelor terenuri care aparţin domeniului public, “… care prin natura lor sunt de uz sau interes public” observând din această înşirare că este folosit criteriul afectaţiunii.

Alte categorii de terenuri aparţinând  domeniului public sunt şi  terenurile agricole proprietate de stat, administrate de instituţiile şi  staţiunile de cercetări ştiinţifice destinate cercetării şi  producerii de seminţe şi  material săditor din categorii biologice superioare şi  animale de rasă (art.35 alin.2 din lege), precum şi  terenurile proprietate de stat folosite de unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic necesare desfăşurării activităţii didactice.

Legea nr. 69/1991, privind administraţia publică locală cuprinde dispoziţii referitoare la dreptul de proprietate publică, în raport cu titularii acestui drept, care pot fi şi  sunt unităţile administrativ teritoriale, acestea în condiţiile art. 4 din lege având personalitate juridică. În conformitate cu art. 79 din lege, constituie patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile si imobile care aparţin domeniului public de interes local, domeniul privat al acesteia, precum şi  drepturile şi  obligaţiile cu caracter patrimonial. “Aparţin domeniului public de interes local toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt afectate unei utilităţi publice, sunt de uz sau de interes public şi  nu au fost declarate de interes naţional ” (art. 80 din lege). În continuare, textul  face o enumerare exemplificativă, însemnând că pot aparţine si alte bunuri dobândite, în condiţii legale. Reglementări ale domeniului public de interes local Legea nr. 63/1991, mai cuprinde în art. 82, 84 şi  127, precum şi  H.G. nr. 113/1992, această hotărâre, care fiind act administrativ stabileşte  măsura pentru defalcarea şi  trecerea acestor bunuri sub autoritatea sau în administrarea autorităţilor administrative competente.

Alte texte legale cu referire la domeniul public sunt cele ale art. 475-478 Cod civil, folosindu-se expresia de “domeniu public”. Textele vechi ale codului au o calitate mai discutabilă, imprecizia reieşind din enunţarea “bunuri care nu sunt ale particularilor”. În doctrina interbelică li s-a dat noţiunea de bunuri domeniale sau Domeniu al Statului, cuprinzând in mod generic toate bunurile proprietatea statului. Doctrina veche face distincţie pe de o parte între domeniul civil şi  domeniul administrativ, pe de altă parte, în cadrul domeniului administrativ, acesta este de două feluri: domeniul public şi domeniul privat, acestea din urmă “sunt destinate uzului public şi ca atare sunt în afară de comerţul civil” (art. 936, 1310, 1844 Cod civil). 1

3. Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate publică

3.1. Definiţie: Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate care aparţine exclusiv statului şi unităţilor administrativ- teritoriale asupra bunurilor care fac parte din domeniul public şi ale cărei prerogative se exercită în regim de drept public, acesta fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

3.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică rezultă din însăşi definiţia dată, iar normativ se desprind din textul art. 135 (5) din Constituţie, art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 82 din Legea nr. 69/1991, republicată, şi art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată.

Textul constituţional, preluat apoi de legile citate, prevede că: “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”. Potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998, “Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile “.

Prevederea constituţională este preluată în conţinutul art. 11 din Legea nr. 213/1998, legea organică în materie, care prevede în alin. 1 că: “Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile”. După enunţarea caracterelor juridice ale proprietăţii publice sunt definite fiecare dintre ele.

În alin. 2 al art. 11 se arată că actele juridice încheiate cu încălcarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Se observă că sunt utilizate atât de legiuitor cât şi de doctrină noţiunile de proprietate publică şi de domeniu public, care în limbajul practicienilor are acelaşi interes, cele două terminologii sunt apreciate sinonime. Câteva explicaţii  mai sunt necesare la noţiunea de domeniu public şi de domenialitate proprie din tradiţia juridică. În evoluţia concepţiilor juridice asupra domeniului public, iniţial s-a considerat că bunurile nu sunt susceptibile de proprietate; s-a negat ideea proprietăţii, pentru că bunurile care fac obiectul său sunt inalienabile. Doctrina modernă a sec. XX a impus în privinţa domeniului public acceptarea în favoarea titularului a unui drept de proprietate, pe considerentul că sunt prezente cele trei prerogative ale unui astfel de drept, concepţie care stă la baza Constituţiei din 1991. Este de subliniat faptu1 că noţiunea de proprietate publică trebuie desprinsă de aceea de domeniu public.2

Proprietatea publică reprezintă o entitate specifică din instituţia juridică a dreptului de proprietate, o formă a acestui drept, care are regimul sau distinct în cadru1 instituţiei proprietăţii.

Domeniul public este reflectarea materială a dreptului de proprietate publică, care cuprinde totalitatea bunurilor apte sau afectate să facă obiectul proprietăţii publice.

3.2.1. Dreptul de proprietate publică este inalienabil

Caracterul inalienabil constă în aceea că bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt scoase din circuitul civi1 general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară prin acte juridice inter vivos sau mortis causa şi nici prin procedura de expropriere. Interdicţia de înstrăinare priveşte şi imposibilitatea constituirii dezmembrămintelor dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile propriu-zise şi superficia. Aceste bunuri pot fi însă afectate de servituţi naturale şi legale care nu sunt servituţi propriu-zis veritabile, ci limitări normale ale dreptului de proprietate. Limita anumitor servituţi trebuie înţeleasă că ea poate să meargă până acolo încât să creeze o incompatibilitate cu afectaţiunea, uzul sau interesu1 public, analizată ca o chestiune de fapt concretă. Actele de înstrăinare cu privire la bunurile care fac obiectu1 proprietăţii publice sunt lovite de nulitate absolută, pentru că sunt în afară de comerţ şi exceptate circuitului civil. Bunurile mobile şi imobile din proprietatea publică sunt afectate fie uzului public, fie interesului public, şi ele trebuie să-şi păstreze destinaţia şi scopul afectaţiunii. Ele sunt posibile în măsura în care nu există nicidecum însuşirea unei alienări (ex. servitute prin fapta omului, aceea de trecere) pentru că nu poate fi vorba de o excepţie, ci de existenţa concomitentă atât a principiului inalienabilităţii cât şi a unui dezmembrământ fără semnificaţie asupra acestui caracter.

Tot ca o concretizare a textului constituţiona1 art. 135(5), în art. 11 lit. a din Legea nr. 213/1998 se prevede că bunurile proprietate publică: “nu pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii”. În context mai este de reţinut că nu pot fi constituite garanţii prin gajarea sau ipotecarea acestor bunuri.

Inalienabilitatea proprietăţii publice duce în principiu la interdicţia dobândirii lor de către particulari prin oricare dintre modurile prevăzute de lege. În practică s-a decis că pentru terenurile aparţinând proprietăţii publice nu se pot emite certificate de atestare a dreptului de proprietate societăţilor comerciale cu capital de stat, în temeiul H.G. nr. 834/1991, iar asupra terenurilor agricole nu se poate constitui sau reconstitui dreptu1 de proprietate după procedura Legii nr. 18/1991, republicată. În fine, conform art. 112 din Legea nr. 54/1998, terenurile nu pot face obiectul schimbului.3

Problema se pune în aceiaşi termeni şi în aplicarea Legii nr. 112/1995 privind măsurile reparatorii pentru foştii proprietari şi moştenitorii lor care au pierdut abuziv dreptul de proprietate în perioada anilor 1945-1989, precum şi pentru imobilele preluate de stat şi afectate domeniului public conform art. 16 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de stat. 4

Dacă afectaţiunea dată bunului preluat de stat nu mai subzistă sau dacă revendicarea a fost solicitată pe calea dreptului comun, apreciem că, prin excepţie strict si limitativ interpretată, prin retrocedare către vechiul proprietar se derogă de la caracterul inalienabil.

Tot astfel, art. 45 şi 46 din Legea nr. 18/1991 dispun ca persoanele fizice sau moştenitorii lor pe de o parte, şi foştii composesori sau moştenitorii lor, pot solicita terenurile cu vegetaţie forestieră, pădurile, cuprinse în perimetre silvice prin acte normative speciale.

3.2.2. Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil

Imprescriptibilitatea este consecinţa inalienabilităţii bunurilor, adică a împrejurării că sunt scoase din circuitul civil. Caracterul imprescriptibil constă în aceea că dreptu1 de proprietate publică este imprescriptibil extinctiv, cât şi achizitiv.

Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv face admisibilă oricând promovarea unei acţiuni în revendicare, indiferent dacă este vorba despre bunuri imobile sau mobile. Aşadar, dreptul la acţiune nu se stinge în timp, chiar dacă nu a fost exercitat de autoritatea titulară a dreptului de proprietate publică asupra bunului respectiv. Revendicarea este posibilă chiar şi în cazul adjudecării, pentru care art. 561 C.pr.civ. prevede un termen de 5 ani sau al avulsiunii terenurilor, caz pentru care art. 498 C.civ. prevede că revendicarea se face în termen de 1 an.

Imprescriptibilitatea sub aspect achizitiv permite titularului dreptului de proprietate publică asupra unui bun să se opună cu succes, să paralizeze, invocând excepţia caracterului imprescriptibil, în faţa oricărei acţiuni înaintate de altă persoană fizică sau juridică de drept privat, pentru constatarea uzucapiunii, în cazul imobilelor, şi prin posesia de bună credinţă, în cazul mobilelor.

Această concluzie se desprinde din prevederile art. 1844 Cod civil: “Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ “. Conform art. 11 alin. 1 lit.c din Legea nr. 213/1998, bunurile imobile nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune, iar bunurile mobile prin posesia de bună credintă. În privinţa fructelor percepute de posesorul de bună credinţă al bunului, considerăm că le păstrează, chiar dacă ulterior bunu1 reintră în domeniul public.

3.2.3. Dreptul de proprietate publică este insesizabil

Tot datorită caracterului puternic a1 inalienabilitaţii proprietăţii publice, bunurile care formează obiectul acesteia sunt şi insesizabile, adică nu pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanţelor lor. Insesizibilitatea funcţionează şi în ipoteza că bunul se află la un alt deţinător decât titularul, în cadrul exercitării unui drept de administrare, concesionare sau închiriere.

În conţinutul caracterului insesizabil intră şi interdicţia constituirii de garanţii asupra bunurilor din domeniul public.

Legea nr. 18/1991, republicată, în art. 5 face o enumerare a terenurilor care fac parte din domeniul public, iar în privinţa regimului juridic al celor incluse în acest act normativ, face referire la caracterele pe care le prezintă, confirmând o dată în plus tăria lor constituţională, respectiv: “terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuit civil, dacă prin lege nu se prevede altfel; dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil “.

4. Subiectele dreptului de proprietate publică

Actele normative care reglementează dreptul de proprietate publică, prevăd şi care sunt titularii săi în mod limitativ. În afara acestora, de regulă entităţi sau autorităţi publice, nici o altă persoană fizică sau juridică nu poate să fie titular al dreptului de proprietate publică.

În acest sens, art. 135 alin. 3 din Constituţie statuează că: “proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ- teritoriale”. Tot astfel, art. 1 din Legea nr. 213/1998 dispune că dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unitătilor administrativ- teritoriale. Cu referire la terenurile proprietate publică, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, dispune că: “domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparţine oraşelor, comunelor, municipiilor sau judeţelor”.

Din aceste texte legale rezultă că titulari ai dreptului de proprietate publică sunt: a) statul, asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional şi, b) unităţile administrativ-teritoriale – comuna, oraşul, municipiul, judeţul – definite astfel ca având personalitate juridică de art. 2 şi 4 din Legea nr. 69/1991, pentru bunurile din domeniu1 public de interes 1ocal, aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale ca persoane juridice de drept public sunt titulare ale acestui drept de proprietate. Ele exercită în condiţiile art. 2 din Legea nr. 213/1998, “posesia, fo1osinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele şi în condiţiile legii.” Aşadar exercitarea prerogativelor de către titulari nu este discreţionară, potenţarea caracterelor juridice specifice nu este posibilă decât în conformitate cu interesu1 general al acestei forme a dreptului de proprietate şi al regimului juridic pe care îl oferă.

În acest context, este de subliniat că nici un alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate să fie titular a1 dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public. Aceste persoane juridice, dobândesc, tot în cadrul oferit de lege, un drept de administrare sau de concesionare asupra bunurilor din domeniul public, care sunt altceva decât dreptul real de proprietate. Ele sunt simple modalităţi de exercitare ale acestui drept, care nu pot fi confundate cu exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică.

5. Delimitarea domeniului public al statului faţă de domeniul public de interes local

Între cele două categorii ale domeniului public trebuie făcută o delimitare, criteriile acesteia fiind stabilite de art. 3, alin. 3-5 din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Rezultă astfel că:

– domeniul public al statului este alcătuit din bunurile enumerate de art. 135 alin. 4 din Constituţie: “Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.” Din conciziunea textului constituţional reiese exclusivitatea acestui drept, însă face trimitere că şi alte bunuri pot forma obiectu1 proprietăţii publice, sens în care aceste bunuri sunt prevăzute în anexa I, a legii citate.

– domeniul public al judeţelor, considerat astfel, este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din Anexa Legii nr. 213/1998, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare, în condiţii legale,prin hotărâre a consiliului judeţean;

– domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor în alcătuirea căruia intră bunurile prevăzute de pct. III din anexa legii organice, la care se adauga şi alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare în condiţii legale, prin hotărâre a consiliului local.

Prin lege, sunt stabilite reguli privind evidenţa inventarului şi delimitarea domeniului public al statului, judeţului, comunei sau oraşului, precum şi cu privire la soluţionarea litigiilor în derularea acestor proceduri.5

Pentru aplicarea legii s-a stabilit în sarcina Guvernului elaborarea de norme tehnice si metodologice pentru inventarierea şi evidenţierea bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi respectiv cele de interes local. Prin hotărâre de guvern se atestă apartenenţa bunurilor la domeniul public de interes national sau loca1. Legea mai prevede că litigiile cu privire la delimitarea domeniului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, adică fiind aplicabilă procedura de cenzurare a actelor administrative potrivit Legii nr. 29/1991, privind contenciosul administrativ.

6. Dobândirea dreptului de proprietate publică

Actul normativ care reglementează principial dreptul de proprietate publică şi alcătuirea domeniului public este Legea nr. 213/1998, care este lege organică şi devenită dreptul comun în această privinţă. În art. 7 al acestei legi este prevăzut că formarea domeniului public are loc în următoarele modălităţi:

a)      pe cale naturală;

b)   prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;

b)      prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

c)      prin acte de donaţie sau legate acceptate de guvern, consiliul judeţean sau consiliul local, după caz, dacă bunu1 în cauză intră în domeniul public;

d)      prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

f) prin alte moduri prevăzute de lege.

Includerea în domeniul public se poate face datorită naturii bunurilor prin mijloace de drept civi1, administrativ sau penal.

Mijloacele specifice domeniilor dreptului civil, administrativ sau penal pot să fie, pe lângă cele arătate expres la Legea nr. 213/1998, confiscarea, trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân şia celor abandonate; rechiziţia, comoara sau tezaurul, succesiunile vacante; amenzile, impozitele şi taxele de timbru; impozite şi taxe datorate prin legi speciale; confiscarea bunurilor potrivit Legii nr. 115/1996; achiziţionarea unor bunuri precum şi realizarea de investiţii; terenurile dobândite de străini sau apatrizi prin moştenire şi pe care nu le-au înstrăinat în timp de un an în condiţiile art. 68(2) din Legea nr. 18/1991, republicată.

Este de reţinut că depinde de natura bunurilor respective sau de afectaţiunea care li se dă, distincţie după care ele pot să intre fie în domeniul public, fie în domeniul privat al statului sau unităţilor administrative teritoriale.

În ce priveşte modalitatea prevăzută de art. 7 lit.c din lege, trecerea în proprietatea publică se poate face numai dacă statul sau unitatea administrativ-teritorială au în proprietate bunuri care să le transmită în proprietatea publică. Dacă un imobil a intrat în proprietatea unei societăţi comerciale ca urmare a reorganizării dispuse prin Legea nr. 15/1990, indiferent că în structura capitalului este deţinător şi statul, sau, ca urmare a privatizării deţinători de capital sunt persoane fizice sau juridice, societatea comercială respectivă este o persoană juridică de drept privat. În atare situaţie, singura modalitate de trecere în proprietate publică o constituie exproprierea, în condiţiile legii.

7. Exercitarea dreptului de proprietate publică

Finalitatea urmărită în exercitarea dreptului de proprietate publică este satisfacerea interesului general. Acest deziderat se indeplineşte prin administrarea generală a bunurilor care constituie obiectul proprietăţii publice.6 Prin lege, acest drept aparţine autorităţilor centrale ale puterii executive cu privire la bunurile din domeniul public naţional, şi autorităţilor publice judeţene sau locale, cu privire la bunurile din domeniul public judeţean sau local. Titularii acestui drept şi-l exercită în virtutea unor prerogative administrative, care sunt conţinute de normele de drept administrativ, ramură a dreptului public ce îndeplineşte acest rol în interesul general al societăţii. Regimul de drept administrativ este exercitat în virtutea unor acte de putere. Deşi aceste autorităţi au şi personalitate juridică de drept civil, în actele de administrare a domeniului public apar în calitate de subiecte de drept administrativ asupra bunurilor şi au în consecinţă atribuţii care intră în conţinutul actului propriu-zis de administrare şi foarte rar în calitate de subiecte de drept civil.

Dreptul de proprietate publică se exercită, în planu1 dreptului civil, direct şi nemijlocit de către autorităţile publice competente, în calitate de titulari ai dreptului, fie se realizează prin intermediu1 unor alte subiecte de drept. Atunci când se realizează prin această ultima modalitate, bunurile sunt încredinţate, prin acte de putere administrativă sau prin contract unor persoane juridice înfiinţate în acest scop, cum sunt regiile autonome, sau altor persoane juridice sau persoane fizice, cu scopul punerii în valoare potrivit destinaţiei acestor bunuri.

Exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică sau a unora din atributele dreptului de proprietate se realizează ca atare prin intermediul unor subiecte de drept civil.

Avem aşadar, pe de o parte, dreptul de administrare care este constituit în favoarea unor persoane juridice de drept public ca principală modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică şi, pe de altă parte, o altă modalitate de exercitare a acestui drept o constituie concesionarea sau închirierea bunurilor către alte subiecte de drept civil.

În acest sens, art. 135 alin. 5 din Constituţie, prevede că, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate. Textul constituţional este reluat in art. 84 alin. 1 din Legea nr. 69/1991, privind administraţia publică 1ocală şi art. 12 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Dreptul de administrare va lua naştere prin hotărâre de Guvern sau a consiliului judeţean, respectiv consiliul loca1, după cum bunul face parte din domeniu1 public al statului sau al unităţilor teritoriale.

Din analiza textelor legale, rezultă că se pot constitui două categorii de drepturi, una de drept administrativ, constând din dreptu1 de administrare al regiilor autonome sau instituţiilor publice, şi alta de drept civil, constând din dreptul de concesionare şi dreptul de folosinţă (închiriere) asupra unui bun, de regulă imobile.

7.1. Dreptul de administrare

Acesta aparţine, cum am arătat, regiilor autonome şi instituţiilor publice asupra bunurilor proprietate publică. Reglementarea de principiu rezultă din art. 135 alin. 1 din Constituţie preluat şi dezvoltat de art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Dreptul de administrare are ca izvor un act administrativ, care poate fi o hotărâre de guvern sau a consiliului judeţean, după cum bunul face parte din domeniul public de interes naţional, judeţean sau local.

Titulari ai dreptului de administrare pot fi: regiile autonome, instituţiile publice de interes naţional, judeţean sau local, prefecturile şi autorităţile publice centrale sau locale.

Regiile autonome sunt persoane juridice a căror organizare şi funcţionare este reglementată de art. 2 din Legea nr. 15/1990. Conform textului, regiile autonome sunt de interes naţional sau care se înfiinţează prin hotărârea consiliului judeţean, sau, după caz, a consiliului local municipal. Bunurile proprietate publică le sunt date în administrare pentru îndeplinirea scopului pentru care au fost înfiinţate. Regiile autonome sunt subordonate autorităţilor care le-au înfiinţat, dreptul de administrare care le aparţine se constituie ca o modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de drept administrativ.

Dreptul de administrare este un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică. E1 este opozabi1 celorlalte subiecte de drept, persoane fizice şi juridice, însă devine inopozabil titularilor dreptului de proprietate publică, respectiv statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Aceste din urmă autorităţi pot să-1 retragă, să-l modifice şi să-l revoce, prerogative care aparţin titularului, ca autoritate publică competentă. Titularul dreptului de administrare poate apăra dreptul său prin mijloace de drept administrativ, actu1 administrativ poate fi cenzurat pe calea acţiunii în contencios administrativ, potrivit Legii nr. 29/1990.

Modalitatea de exercitare a dreptului este de drept civil chiar şi atunci când se produce o tulburare de drept din partea titularului. La fel şi faţă de terţi, dreptul de administrare fiind un drept real, el devine opozabil erga omnes, apărarea lui se realizează prin mijloace de drept civil.

Caracterele juridice ale dreptului de administrare derivă din dreptul de proprietate publică, care la rândul său are aceleaşi caractere, respectiv este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

7.2. Concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate publică

După anul 1990 noţiunea şi regimul juridic al concesionării au făcut obiectul unor reglementări succesive. În prezent, regimul juridic al concesionărilor este reglementat prin Legea nr. 219/1998. Concesiunea este atribuită pe bază de contract definit de art. 1 alin. 2 al legii, ca fiind acel contract, prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numite concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi, sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.

Concesiunile sunt calificate în funcţie de obiectul lor. Avem astfel: a) concesiunea de bunuri; b) concesiunea de servicii publice; c) concesiunea de activităţi economice.

Închirierea bunurilor care fac parte din domeniul public este reglementată de art. 30-31 din Legea nr. 15/1990. Contractul de închiriere se încheie pe bază de licitaţie şi în mod obligatoriu se va include clauza exploatării bunului închiriat în conformitate cu specificu1 şi destinaţia acestuia. Calitatea de locator o are autoritatea titulară a dreptului de proprietate publică sau cea care exercită dreptul de administrare, iar calitatea de locatar poate să o aibă orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.

Pentru validitatea contractului, trebuie respectată cerinţa legii, ca locatarul să fie desemnat în urma organizării unei licitaţii publice a închirierii unor astfel de bunuri. Scoaterea la licitaţie se face prin act administrativ emis de titularul dreptului.

7.3. Darea în folosinţă gratuită a bunurilor din domeniul public

Un alt mod de exercitare a dreptului de proprietate publică este darea în folosinţă gratuită, reglementat succesiv de art. 86 din Legea nr. 69/1991 şi art. 17 din Legea nr. 213/1998. Textele legale nu fac o distincţie între bunurile care fac parte din domeniul public şi cele care fac parte din domeniul privat al statului; însă este evident că şi bunurile proprietate publică pot constitui obiect al dării în folosinţă gratuită, textul art. 17 din Legea nr. 213/1998 făcând referire la “pot da imobile din patrimoniul lor în  folosinţă gratuită”. În cadrul acestui drept, după cum rezultă din interpretarea textelor legale enunţate, se îmbină raportul juridic de drept administrativ cu raportu1 juridic de drept civil, îmbrăcând astfel un conţinut mixt.

În literatura juridică dreptul de folosinţă este definit ca acel drept real principal, esenţialmente temporar, asupra unor bunuri imobile proprietate publică, constituit prin acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea unei persoane juridice fără scop lucrativ.7 Beneficiarii sunt persoane juridice fără scop lucrativ (asociaţii, fundaţii etc.) care desfaşoară activităţi filantropice, de binefacere, de utilitate publică.

8. Stingerea dreptului de proprietate publică

Stingerea dreptului de administrare publică apare în mod firesc ca o simetrie a modului de naştere, care acţionează ca un principiu în actele şi faptele juridice.

În acest sens, art. 478 Cod civil reglementează reintrarea în circuitul civil a unei categorii de bunuri care nu mai servesc uzului public.

În legislaţia apărută după anul 1990, sunt prevăzute reglementări privind trecerea unor bunuri din domeniu1 public în domeniul privat.

Astfel de reglementări sunt cuprinse în art. 5 din Legea nr. 18/1991, care prevede că terenurile proprietate publică “nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”; art. 10 din Legea nr. 213/1998, care de principiu, statuează că “dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat “. Modalitatea de trecere a bunurilor în domeniul privat este de natură administrativă, respectiv prin acte juridice de drept administrativ, care sunt hotărârile guvernului, hotărârile consiliilor judeţene sau locale, care reprezintă autorităţile administrative titulare, după caz.

Introducerea în circuitul civil se realizează şi în virtutea legii, respectiv situaţiile de constituire şi reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole din intravilanul şi extravilanul localităţilor, a pădurilor şi terenurilor cu vegetaţie forestieră, prevăzute de art. 45, 46, 47, 48 din Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar.

---

1 M. Văraru: Dreptul administrativ, Ed. Socec, 1928, p. 443-444; C.. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu: Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Naţională Ciornei, 1928, p. 917

2 I. Sabău-Pop: Drepturi reale, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2001,  p. 49

3 C.S.J., Sect. Cont. Adm., Dec. 1514/1997, în R.D. nr. 6/1998, p. 133-134; Idem n. 512/1998, în R.D. nr. 12/1998, p. 151-152; C.S.J. Dec. 1104/1994 publicata in R.D. nr. 7/1994, p. 86; Dec, nr. 103/1995, publicată în Buletinul Jurisprudenţei, Culegerea de decizii pe anul 1995, p. 535.

4 Publicată în M.O., I, nr. 75/2001

5 E. Bălan: Domeniul administrativ, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 26. Referitor la H.G. nr. 113/1992, privind defalcarea bunurilor din domeniul public de interes local, considerăm că şi-a pierdut din importanţa, fiind abrogată implicit de art. 25 din Legea nr. 213/1998;

6 L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 77 şi urm.

7 L Pop, op.cit., p.94

Tags: drepturi reale, proprietate publica

Leasingul financiar

Se numeşte leasing financiar operaţiunea pe termen mediu sau lung cu scop financiar, în care finanţatorul cumpără bunul ales de utilizator de la furnizorul desemnat tot de acesta din urmă, predându-i după aceea în vederea utilizării pe o anumită perioadă determinată, cu condiţia ca la expirarea termenului contractual, în cazul îndeplinirii integrale a obligaţiei de plată a ratelor de leasing, utilizatorul fie să-şi poată valorifica dreptul lui de cumpărare putând denumi în acelaşi timp şi un alt cumpărător, fie să primească automat dreptul de proprietate asupra bunului de leasing.

Denumirea de leasing financiar provine din faptul că în această operaţiune finanţatorul participă doar din punct de vedere financiar, alocând fonduri în vederea finanţări investiţiei utilizatorului şi după achitarea furnizorului, lasă toate obligatiile pe seama utilizatorului.

Leasingul financiar constituie deci “tipul clasic” de leasing, de obicei prin leasing întelegându-se această definiţie dată mai sus, în majoritatea ţărilor acest tip constituind segmentul decisiv al pieţei leasingului, ca şi în România de altfel. În linii mari acest tip se aseamănă foarte mult cu creditul de investiţie.

Operaţiunea de leasing financiar ia naştere prin încheierea a două contracte interdependente, cu participarea a trei părţi principale. Contractul de vânzare-cumpărare şi contractul de leasing sunt semnate de obicei în acelaşi moment, dar oricum unul intră în vigoare doar după încheierea celuilalt. Utilizatorul negociază şi se întelege cu furnizorul în ceea ce priveşte parametrii bunului şi termenul de livrare, modul de punere în funcţiune şi condiţiile de garanţie. După livrare are loc semnarea contractelor, iar cu punerea în funcţiune începe scurgerea perioadei de leasing, adică a termenului stabilit prin contract.

Finanţatorul, de regulă, plăteşte preţul de achiziţie al bunului doar după punerea în funcţiune a acestuia. Dacă furnizorul solicită achitarea unei anumite sume în avans – prefinanţare (ce se întâmplă de obicei la imobilizări speciale sau de mare valoare şi la echipamente de producţie), atunci finanţatorul calculează la suma plătită de el cu titlu de prefinanţare, o dobândă de prefinanţare, care se adaugă la valoarea ratelor de leasing, calculate pentru perioada de leasing (deoarece această perioadă şi concomitent obligaţia de plată a utilizatorului începe să curgă cu punerea în funcţiune a bunului). În acest caz se mai poate proceda şi în următorul fel: finanţatorul fixează scadenţa ratei iniţiale de leasing la ziua încheierii contractului (deci perioada de leasing începe mai devreme). Această soluţie este mai convenabilă utilizatorului dacă rata calculată de societatea de leasing ar fi  ridicată, iar el detine momentan lichidităţile necesare. Dar în acest caz se lezează avantajul major al leasingului şi anume acela că utilizatorul poate plăti investiţia sa ulterior realizării efective a acesteia, din veniturile aduse de noul mijloc, fără a-şi sacrifica lichidităţile acumulate.

Riscurile şi cheltuielile legate  de alegerea, livrarea şi utilizarea bunului, sunt suportate de către utilizator, în schimb, tot acesta este şi singurul uzufructuar al dreptului de folosinţă.

Perioada de leasing, în România este stabilită de părţile contractante, însă conform Ordonanţei Guvernamentale Nr. 51 / 1997, acesta trebuie să fie cel putin egal cu 75% din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat. În prezent, în ţara noastră termenele contractelor de leasing imobiliar sunt între 8 – 10 ani, în cazul echipamentelor de productie şi a altor maşini în jur de 3 – 4 ani, iar la automobile cam 2 – 3 ani.

În ceea ce priveşte ratele de leasing, utilizatorul plăteşte regulat în forma ratelor lunare, trimestrială sau semestriale; în cazul României caracteristic este faptul ca ratele se plătesc lunar.

Pe durata perioadei de leasing, mărimea ratelor poate fi  constantă  (lineară), descrescătoare (degresivă),  crescătoare  (progresivă), sau fluctuantă (sezonieră). În practica românească şi cea din străinătate se utilizează aproape exclusiv ratele de leasing constante, celelalte forme fiind excepţii rare.  Explicaţia este foarte simplă: această metodă asigură calculaţii simple atât finanţatorului cât şi utilizatorului. Însă pentru unele societăti, tocmai această obligaţie de plată de valori constante constituie problemă nerezolvabilă. Încasările acestor societaţi  variază  într-o astfel de manieră, încât în unele perioade ale anului nu dispun de lichidităţile necesare plăţii acestor rate constante,  în timp ce în alte perioade au mai multe lichidităţi decât cele necesare acestor plăţi (aceste societăţi apar frecvent în domeniul agriculturii, industriei alimetare şi comerţului). În cazul existenţei unei concurenţe acerbe, societăţile de leasing sunt totuşi nevoite să satisfacă aceste necesităţi speciale de finanţare, făcând astfel rost de clienţi noi. Desigur, încheierea unei astfel de tranzacţii nu este de loc usoară, deoarece este aproape imposibil de a găsi o sursă de refinanţare cu condiţii de rambursare asemănătoare. Din acest motiv, în aceste cazuri se impune un management al lichidităţilor mult mai sofisticat şi mai atent faţă de cazul existenţei doar a tranzacţiilor obişnuite.

Plata degresivă a ratelor de leasing este solicitată de obicei de către acei utilizatori, care ar dori, ca pe seama veniturilor prezente să plătească cât mai mult posibil din preţul leasingului  (adică din taxa de leasing).  Explicaţia principală a acestui fapt constă în faptul că aceste societaţi previzionează pentru următorii 2 – 3 – 4 ani beneficii mai reduse şi pe care doresc să le micşoreze cu cât mai puţin posibil cu ratele de leasing (putem da un astfel de exemplu: este vorba de o societate cotată la bursă, a  cărei proprietari şi manageri avantajează nivelurile de profitabilitate şi plăţile de divident relativ echilibrate).

În cazul plăţii progresive, aceasta este în interesul acelor societaţi, la care noua capacitate de producţie, obtinută prin investiţia realizată prin leasing, va fi urmata de un nivel de vânzări corespunzător doar după trecerea unei anumite perioade de timp, fiindcă,  de exemplu,  majorarea segmentului de piaţă nu se realizează uşor şi rapid.  Astfel, iniţial, rambursarea liniară ar constitui pentru o societate o povară prea ridicată. Plata progresivă ascunde de cele  mai multe  ori un risc  foarte ridicat  asumat de către   societatea  de leasing,  iar din acest motiv  această  formă  se  utilizează  în cazurile cele mai rare.

Trebuie precizat de asemenea faptul că în ţările unde rata  inflaţiei şi fluctuaţiile dobânzilor pieţei financiare sunt nesemificative, valoarea ratelor de leasing nu se modifica. Astfel, amândouă părţile acceptă riscul modificării ratelor dobânzilor – finanţatorul suferă pierderi în cazul creşterii costului refinanţării, în timp ce utilizatorul este exact in situaţia inversă. Datorită însă faptului că în prezent există posibilităţi de estimare cu probabilităţi foarte ridicate a fenomenelor viitoare, riscul pierderii nu este semificativ.

În unele ţări, unde  condiţiile menţionate nu sunt prezente, recalcularea ratelor de leasing depinde de modificarile unei anumite rate de referintă, aceasta este de fapt  rata dobânzii de pe  piaţa interbancară (de exemplu  în Anglia rata de referinţă este LIBOR – ul ).

În România de astăzi, contractele de leasing cuprind în general o clauză, conform căreia, în funcţie de modificarea ratei dobânzii publicate de Banca Centrală şi a ratelor de dobândă de pe piaţă financiară, finanţatorul poate modifica unilateral taxa de leasing, iar prin aceasta  şi mărimea ratei de leasing scadente.

Semificaţia leasingului financiar ne arată că finanţatorul acceptă să finanţeze într-o proporţie de 100%  cumpărarea bunului, clientul nefiind nevoit să plătească rata initială de leasing în momentul încheierii contractului sau în momentul livrării (moment în care finanţatorul achită furnizorul). Această procedură este cea obisnuită în Europa de Vest, chiar dacă în cazul unor clienţi sau la anumite bunuri, societăţile de leasing nu acceptă condiţia respectivă. În România tocmai această procedură constituie însă excepţie, deoarece finanţatorii nu prea acceptă riscuri prea mari, iar prin rate de leasing iniţiale semificative, valoarea bunului de leasing asigură acoperire totală sau aproape totală asupra obligaţiei de plată a utilizatorului pe întreaga perioadă a leasingului. Din acest motiv, fie nu mai este nevoie de alte garanţii, cu utilizări mai dificile, fie valoarea acestora este moderata. Dincolo de acestea, finanţatorii acordă la noi importanţă deosebită şi faptului că în cazul investirii unei sume mai serioase de  către utilizator, acesta se simte proprietarul bunului de leasing, ceea ce are desigur efecte pozitive  atât din punct de vedere al finanţatorului cât şi din punct de vedere al bunului.  Din acest motiv în România, rata iniţială de leasing variază între 10% – 40% din întreaga valoare a preţului de leasing, cea mai obisnuită fiind însă cea între 25% – 40%, la echipamente şi imobilizări fiind între 15% – 20% , iar această rată initială se plăteşte de obicei  cu ocazia încheierii contractului.

La expirarea contractului de leasing financiar, utilizatorul sau o altă societate, desemnată de acesta din urmă, poate trăi cu dreptul său de cumpărare. Suma plătibilă în acest moment de către utilizator se numeste valoare reziduală (valoare rămasă) sau taxă simbolică de cumpărare. Vorbim despre valoare reziduală atunci când la sfârşitul termenului contractual, valoarea contabilă a bunului, evidentiată la finanţator, nu s-a  micşorat la zero, utilizatorul cumpărând bunul la valoarea respectivă. Taxa de cumpărare se utilizează atunci când valoarea contabilă a bunului a devenit zero. În acest caz trebuie să se achite doar o sumă simbolică.

Contractul de leasing financiar, în general nu poate fi reziliat de către utilizator nici chiar prin restituirea obiectului contractului de leasing. Acestă afirmaţie derivă din faptul că acest tip de leasing are un conţinut asemănător cu cel al creditului, unde finanţatorul leasingului îşi plasează banii la utilizator, menţinându-şi dreptul său de proprietate în primul rând din motive de garanţie, dar din punct de vedere economic nefiind proprietar al bunului, el nefiind deci capabil să-l utilizeze pe acesta şi nici nu având intenţia de a o face. El ar dori deci, în primul rând să recupereze investiţia sa sub formă bănească.

Desigur aceasta nu înseamnă că contractul de leasing financiar nu poate fi reziliat în nici o împrejurare, că utilizatorul trebuie să plătească ratele de leasing stabilite prin contract orice s-ar întâmpla. Clauza contractuală cu un astfel de conţinut, potrivit dispoziţiilor Codului Civil se consideră a fi nulă. Astfel, rezolvarea problemei se aseamănă iarăşi cu cea practicată în cazul creditelor: dacă utilizatorul îşi achită valoarea actualizată la data rezilierii contractului a ratelor de leasing rămase, atunci din partea finanţatorului operaţiunea s-a încheiat în ordine,  clientul putând dispune de obiectul contractului, putând de asemenea să renunţe la acesta dacă nu mai are nevoie de el. Această plată cumulată a ratelor de leasing, poate constituti opţiunea utilizatorului în cazul în care el, datorită unei majorari semificative a ratei de leasing  în decursul perioadei de leasing, consideră că datoriile viitoare ar fi prea ridicate şi mai bine renunţă la această sursă prea scumpă de finanţare – îşi achită deci în avans ratele de leasing încă scadente şi devine astfel proprietarul bunului. Desigur, această posibilitate poate fi exploatată doar de firmele care dispun de  lichidităţile necesare şi suficiente.

O altă categorie de utilizatori însă – cei care îşi dau seama că investiţia lor este nereuşită, sau că aceasta nu este suficient de rentabilă pentru a aduce veniturile necesare plăţii ratelor de leasing şi în plus nici nu au banii necesari plăţii imediate, pot spera doar că prin vânzarea pe piaţă a bunului respectiv vor fi capabili să-şi achite obligaţia într-un mod diferit de ritmul stabilit anterior. Şi aceasta deoarece societatea de leasing micşorează valoarea actualizată a datoriilor cu suma obţinută prin vânzarea bunului respectiv.  Dacă clientul, chiar şi după aceasta micşorare încă mai are obligaţii de plată, atunci el trebuie să le achite imediat, iar dacă nu este în stare, atunci finanţatorul utilizează garanţiile constituite.

Garanţiile uzuale în România, solicitate de la clienţii unei operaţiuni de leasing financiar sunt următoarele: la automobile de obicei nu se solicita nici un fel de garanţie deoarece datorită ratei iniţiale de 25% – 40%, bunul de leasing este în sine o garanţie corespunzătoare; la maşini-unelte, echipamente şi la imobilizări se solicită de obicei garanţia bancară, cauţiunea sau fidejusiunea şi ipoteca.

În ceea ce priveşte contabilizarea leasingului financiar s-au individualizat pe plan mondial două modalităti diferite.

Prima modalitate aparţine practicii americano – engleze  (anglo – saxone), obiectul contractului de leasing se evidenţiază în activul bilanţier al utilizatorului. El este obligat la calcularea şi evidenţierea amortizării aferente bunului respectiv, însă rata de leasing plătită trebuie descompusă în două părti: ramburs de capital şi dobânda, doar cel din urma putând fi evidenţiat ca şi cheltuială.

A doua modalitate aparţine practicii continental – europene, aceasta este cea utilizată şi în România, bunul de leasing este evidenţiat în contabilitatea finanţatorului, în activul bilanţier al acestuia, tot el fiind responsabil şi de calcularea amortizării (de multe ori dispunând şi de o posibilitate de amortizare accelerată). În schimb, utilizatorul a avut până recent şi la noi posibilitatea trecerii totale a ratei de leasing pe cheltuieli.

Din cele prezentate mai sus rezultă că sistemul americano – englez socoteşte a fi mai utilă o evidenţă asemănătoare cu a creditului, această concepţie bazându-se pe următoarele considerente logice:

• În primul rând, proprietarul – luat în sens economic – al obiectului contractului de leasing este utilizatorul, deoarece el este posesorul şi utilizatorul acestuia, căruia îi revin de asemenea şi veniturile obţinute din folosinţă şi mai mult, la sfârşitul perioadei de leasing cu siguranţă tot el va deveni adevăratul proprietar al bunului; finanţatorul posedă în schimb doar un drept formal de proprietate, din motive de garanţie;
• În al doilea rând, dacă bunul n-ar figura în evidenţă între activele utilizatorului, atunci nu s-ar lua în considerare o bună parte a mijloacelor utilizate efectiv în desfăşurarea activităţii sale, adică totalul activelor ar fi subevaluat (subestimat), ceea ce ar conduce la distorsionarea indicatorilor de rentabilitate a întreprinderii, de exemplu s-ar mări nivelul indicatorului de rentabilitate economică (beneficiu raportat la active). La sfârşitul perioadei de leasing în schimb, când utilizatorul intră în posesia dreptului de proprietate, deodată s-ar mări valoarea totală a activelor şi s-ar înrăutăţi nivelul indicatorului de rentabilitate economică, cu toate că rentabilitatea reală, efectivă a activitaţii nu s-ar schimba. Activitatea de analiză a investitorilor neprofesionişti, analizatori ai rentabilităţii firmei ar întâmpina mari dificultăţi dacă bunurile de leasing – potrivit reglementărilor internaţionale – n-ar figura în bilant, ci doar într-o altă parte a dării de seamă contabile anuale, de exemplu în anexele de bilanţ care de obicei nu sunt publicate în presa oficială obligatorie pe lângă bilanţ (cel puţin în practica din ţara noastră).
• În al treilea rând, cuprinderea în activ face posibilă ca prin înregistrarea operaţiunii corespunzătoare din pasiv, ratele de leasing să se evidenţieze în rândul obligaţiilor, mai precis partea de ramburs de capital a acestora. Căci plata ratelor de leasing reprezintă o datorie de plată obligatorie a căror calificare diferenţiată faţă de creditele bancare şi neincluderea lor între pasive nu se justifică în nici un fel.

Sistemul contabil de tip continental faţă de cele spuse anterior, reflectă o concepţie conform căreia leasingul trebuie gestionat ca o analogie a închirierii. Afirmaţia se bazează pe următoarele considerente:

• Nu se admite includerea între activele societăţii a unor mijloace de care aceasta nu dispune adică asupra cărora nu practică dreptul de proprietate deoarece proprietarul de drept al acestora le poate retrage oricând din patrimoniul societăţii. Valabilitatea acestei conceptii se impune cu cea mai mare relevanţă în cazul de lichidare a întreprinderii, când diverşii creditori n-ar putea solicita bunurile ce fac obiectul unor contracte de leasing (cu titlu de despăgubire) nici măcar în cazul reflectării acestora între active, acestea constituind proprietatea finanţatorului reprezentând garanţii ale plasamentului acestuia şi astfel revenindu – i – se în mod obligatoriu numai şi numai acestuia din urmă.
• Investitorilor profesionişti şi instituţiilor financiare nu reprezintă dificultate de evaluare faptul că bunurile de leasing şi obligaţia de plată a ratelor nu sunt reflectate în bilanţ, ci doar într-o altă parte a dării de seamă contabile anuale corespunzătoare acestuia, deoarece ei întotdeauna verifică cu precizie şi acesta din urmă, făcând o analiză foarte detaliată, luându-le deci în considerare. Ei nu sunt indusi în eroare de faptul că leasingul nu figurează în pasivul bilanţier, luându-l deci în considerare ca şi datorie cu ocazia evaluării gradului de îndatorare a întreprinderii. Chiar dacă bunurile de leasing – conform procedurii engleze – ar figura în bilanţ, ele ar fi luate în considerare separat, deoarece din cauza obstacolelor de natura dreptului de proprietate acestea nu se pot considera identice cu celelalte bunuri, valoarea acestora neputând fi pur şi simplu adăugată la cea a altor mijloace de proprietate privată. Investitorii mici sunt afectaţi de problema respectiva doar în cazul societăţilor cotate la bursă, dar acesta neconstituind nici un fel de dezavantaj, cauzele acestui fapt sunt datorită faptului că aceştia – investitorii mici – de obicei nu se ocupă cu valoarea de patrimoniu a societăţii respective, fiind interesaţi mai mult de rentabilitatea acesteia (profitul impozitat raportat la capitalul social) precum şi de divident, iar din darea de seamă contabilă îi interesează mai mult contul de profit şi pierderi.

După cum se vede, amândouă concepţiile se bazează pe argumente perfect apărabile, de aceea nu se poate spune  că numai una sau alta ar fi varianta exclusiv corectă din toate punctele de vedere. De aici rezultă, printre altele, că leasingul nu este încă o practică perfect clarificată şi de sine stătătoare, în timp ce închirierea şi creditul – amândouă cu o tradiţie mult mai veche – da. Rezultă că şi reglementările juridice referitoare la acesta diferă de la o ţară la alta. Ar fi bine de găsit o soluţie de unificare pe plan internaţional a reglementărilor referitoare la operaţiunile de leasing şi la societăţile de leasing, deoarece aceasta, pe de o parte ar uşura cu mult deciziile investitorilor prezenţi în mai multe ţări, luate în urma comparaţiilor făcute între diferitele întreprinderi, iar pe de altă parte ar simplifica de asemenea contabilitatea interna a firmelor multinaţionale. Standardele de contabilitate internaţionale prevăd utilizarea sistemului anglo – saxon la care România încearcă aderarea în prezent.

Pornind de la esenţa şi scopul leasingului financiar, după părerea mea, pare dubios doar un singur element al reglementării contabile şi anume posibilitatea amortizării accelerate (care apare mai mult în practica continentală).  Cu ocazia legalizării amortizării accelerate, se uită faptul că leasingul financiar nu este identic cu închirierea, bunul de leasing netrecând prin mâna mai multor utilizatori ceea ce se întâmplă de obicei în cazul bunului închiriat, de aceea nefiind vorba de o depreciere fizică şi morală accelerată , lucru care se demonstrează şi prin faptul că utilizatorul bunului de leasing este interesat de menţinerea în condiţii cât mai bune a acestuia, bunul intrând în final în proprietatea lui. Un alt argument contra amortizării accelerate este faptul că, în general operaţiunile de leasing financiar se termină foarte rar cu restituirea înainte de scadenţă a bunului, deci cu riscul pierderii din cauza unui preţ de revânzare prea scăzut este nesemificativ, ceea ce nu justifică a se elimina total printr-o astfel de recuperare , accelerată.

Şi totuşi de ce se autorizează o astfel de amortizare accelerată?  Răspunsul la întrebare este foarte simplu : pentru că prin avantajarea acestei construcţii de finanţare bine concepute, politica economică a guvernului doreşte să sprijine înoirea rapidă a mijloacelor diferitelor societăţi precum şi exploatarea avantajelor progresului tehnic.

Cei care solicita leasingul financiar sunt întreprinderile care au scopul ca mijloacele în care au investit recent să intre în proprietatea lor, dar care nu dispun de resursele lichide proprii necesare achizitionării directe. De aceea, societăţile respective realizează investiţia cu ajutorul unor surse externe şi în loc de apelare la credite avantajează leasingul din cauza posibilităţii de economisire de impozit mai mare şi din cauza solicitărilor de garanţii mai reduse.