Contravenţie. Individualizarea sancţiunii. Înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale cu avertisment

Tip: Decizie
Nr./Dată: 7 (06.01.2006)
Autor: Tribunalul Tulcea

Potrivit dispozitiilor art. 5 alin.5 din O.G. nr.2/2001, sanctiunea contraventionala stabilita trebuie sa fie proportionala cu gradul de pericol social al faptei savârsite.

În speta, prima instanta a constatat ca societatea petenta a fost sanctionata contraventional pentru faptul ca a emis 6 bonuri fiscale prin aparatul de marcat electronic, însa bunurile livrate au fost consemnate numai generic.

S-a apreciat ca organul constatator a facut o aplicare gresita a prevederile art.21 alin.3 din O.G. nr.2/2001, întrucât sanctiunea aplicata nu este proportionala cu gradul de pericol social al faptei savârsite, respectiv nu s-a avut în vedere ca în intervalul de timp în care au fost emise bonurile fiscale, magazinul era gestionat de catre Cîârjan Ana, în vârsta de 71 ani, care prezenta deficiente de cunoastere a normelor legale si ca societatea se afla la prima abatere de acest gen.

În consecinta, instanta a admis plângerea contraventionala si a modificat procesul-verbal de contraventie contestat, înlocuindu-se sanctiunea amenzii contraventionale cu cea a avertismentului, exonerându-se petenta de plata amenzii.

Argumentele prezentate de catre instanta de fond pentru înlocuirea sanctiunii aplicate cu sanctiunea avertismentului nu se justifica, întrucât nu intra în atributiile gestionarului, a carui vârsta înaintata a fost invocata în cauza, sa asigure adaptarea casei de marcat pentru emiterea bonurilor fiscale cu toate elementele prevazute de lege si nici cunoasterea legislatiei la zi, aceste obligatii revin reprezentantilor societatii.

De asemenea, împrejurarea sa petenta se afla la prima abatere nu a fost probata, ci doar invocata de catre aceasta.

Sub aspectul modului de individualizare a sanctiunii, este de subliniat ca fapta comisa, prin natura si consecintele pe care le poate produce evaziunea fiscala prezinta un grad de pericol care justifica aplicarea amenzii contraventionale, cu atât mai mult cu cât organul constatator a manifestat indulgenta aplicând amenda într-un cuantum îndreptat spre limita minima prevazuta de lege.

Instanta de recurs, tinând cont de aceste consideratii, a admis recursul declarat de organul constatator, a modificat sentinta civila atacata si a respins plângerea contraventionala ca nefondata.

Tags: amenda contravenţionala, individualizarea sancţiunii, O.G. nr.2/2001

Partaj judiciar

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 2678 (17.12.2008)
Autor: JUDECĂTORIA MANGALIA
Domenii asociate: partaj

Prin cererea adresată instanţei reclamanta B.L. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii B.A., B.Ş., B.T., B.G., B.N., P.S., să se constate calitatea de unic moştenitor a reclamantei după defunctul B.M., decedat la 31.10.2007, să se constate masa succesorală rămasă de pe urma defunctului şi cota proprie a reclamantei derivând din comunitatea de bunuri cu defunctul ei soţ, să se constate calitatea de unic moştenitor acceptat faţă de defunct iar în subsidiar în măsura în care pârâţii vor face dovada că au acceptat succesiunea după defunct, să se stabileşte cotele cuvenite moştenitorilor şi să se dispună ieşirea lor din indiviziune, urmând a se suporta cheltuielile de judecată aferente de către pârâţi.

În motivarea cererii sale reclamanta arată că soţul său a decedat la 31.10.2007 iar din căsătoria lor nu au rezultat copii, condiţii în care reclamanta are dreptul la cota de 1/2 din succesiune alături de pârâţi care sunt mama defunctului şi colateralii privilegiaţi.

După decesul defunctului reclamanta a rămas în posesia tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, a achitat toate datoriile şi cheltuielile aferente, a preluat activitatea comercială a defunctului şi a continuato, a preluat datoriile succesiunii suportând cheltuielile de deces, pomenirile religioase şi toate celelalte obiceiuri creştineşti.

Reclamanta arată că a încercat să soluţioneze acest partaj pe cale amiabilă cu pârâţii dar pentru că între ei există neînţelegeri şi nu doresc să contribuie la întreţinerea imobilelor şi dezbaterea succesiunii, acest lucru nu a fost posibil decât prin a formula prezenta cerere.

Mai arată reclamanta că masa succesorală se compune din ˝ din imobilul teren de 995,556 m.p. situat în comuna 23 August, judeţul Constanţa dobândit de soţi prin contractul de vânzare cumpărare din 2004, cota de 1/1din terenul de 0,7500 ha situat în comuna Lumina, judeţul Constanţa dobândit de defunct prin contractul de donaţie din 1997, cota de ˝ din automobilul Dacia 1310, cota de ˝ din patrimoniul Societăţii Comerciale X SRL Mangalia, restul cotelor de ˝ din aceste bunuri aparţin reclamantei.

Susţine reclamanta că pârâţii nu au înţeles să facă niciun act de acceptare a succesiunii în condiţiile prev. de art. 700 Cod Civil aşa încât reclamanta are calitatea de unic moştenitor acceptant, toate bunurile rămânând în posesia şi administrarea reclamantei după decesul soţului său.

În drept se invocă disp. art.728 Cod Civil, 700 Cod Civil, art. 650-750 Cod Civil, 657 C.Pr.Civ., art.6731 – 67314 C.Pr.Civ.

Pentru susţinerea acţiunii reclamanta înţelege a se folosi de proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâţilor şi proba testimonială iar şi dacă se va impune, proba cu expertiză tehnică de evaluare.

Reclamanta depune următoarele înscrisuri: arborele genealogic, anexa 24 – sesizare pentru deschiderea procedurii succesorale, declaraţie, certificatul de atestare fiscală, certificatul fiscal, acte de stare civilă părţi, certificat deces defunct şi autorul acestuia, contractul de donaţie, plan de situaţie, contract de vânzare cumpărare, memoriu tehnic, încheierea nr.5564/4.01.2005, documentaţie cadastrală, copii acte identitate părţi, certificat înregistrare S.C. x SRL, certificat fiscal, acte constitutive societate, Încheierea nr. 14480/11.06.2003, acte adiţionale.

Reclamanta a făcut precizări scrise privind obiectul cererii în sensul că masa succesorală cuprinde întreg terenul de 0,7500 ha din comuna Lumina, judeţul Constanţa şi patrimoniul societăţii comerciale S.C. x SRL alături de ˝ din terenul de 995,556 m.p.; ˝ din autoturismul Dacia 1310.

Pârâtul B.T. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea cererii reclamantei de constatarea calităţii acesteia de unic moştenitor faţă de defunct şi să se constate că nu a renunţat la cota sa de moştenitor urmând a se dispune partajul cotei de ˝ conform legilor ţării „pentru a nu fi nevoiţi să facem recurs la alte instanţe de judecată”.

Pârâtul, deşi face întâmpinare în nume propriu, foloseşte pluralul pentru a avertiza instanţa să împartă cota de ˝ din masa succesorală, dar nu face nici o referire cu privire la acceptarea succesiunii după defunct, nu propune probe în acest sens şi nu face nicio referire la probele propuse de reclamantă, nu depune niciun înscris în susţinerea întâmpinării, nici măcar copia certificatului de naştere pentru a face dovada că este fratele defunctului.

Prin încheierea de şedinţă din 17.09.2008, instanţa a admis cererea pârâtului B.T. pentru acordarea unui termen în vederea angajării unui avocat, dar ulterior pârâtul nu a angajat nici un avocat şi a depus întâmpinare.

Prin încheierea din 29.10.2008, instanţa a încuviinţat probele propuse de reclamantă respectiv proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâţilor şi audierea a doi martori pentru a dovedi calitatea de unic moştenitor acceptant a reclamantei, administrarea bunurilor moştenirii şi suportarea cheltuielilor legate de decesul şi administrarea bunurilor din masa succesorală.

Pârâţii au fost citaţi cu menţiunea „personal la interogatoriu”.

La termenul din 10.12.2008 se constată absenţa pârâţilor astfel încât s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.225 C.Pr.Civ. faţă de neprezentarea acestora la administrarea probei cu interogatoriul propus.

La acelaşi termen de judecată au fost audiaţi martorii propuşi, depoziţiile acestora fiind consemnate.

Procedând la soluţionarea cauzei instanţa a avut în vedere probele administrate în cauză, din analiza cărora a reţinut următoarea situaţie de fapt: la data de 31.10.2007 soţul reclamantei a decedat aşa cum rezultă din certificatul de deces, calitatea de moştenitori prezumtivi având reclamanta ca soţie supravieţuitoare şi pârâţii în calitate de autoare (B.A.) şi ceilalţi pârâţi în calitate de colaterali privilegiaţi fapt ce este confirmat şi prin anexa eliberată de Primăria Municipiului Mangalia.

Potrivit disp. art.651 din Cod Civil, succesiunile se deschid prin moarte iar potrivit art.659 Cod Civil, succesiunile sunt deferite (date) copiilor şi descendenţilor defunctului, ascendenţilor şi rudelor sale colaterale în ordinea prevăzută la art.669 – 674 Cod Civil şi Legea 319/1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor.

Astfel potrivit art.670 Cod Civil, dacă defunctul nu a lăsat descendenţi, succesiunea se cuvine ascendenţilor (părinţilor defunctului) care vin în concurs cu soţul supravieţuitor iar potrivit art.671 Cod Civil şi art.1lit.b din Legea 319/1944, soţul supravieţuitor moşteneşte 1/3 din masa succesorală a defunctului, plus mobilele şi obiectele casnice, darurile de nuntă.

Potrivit art.700 din Cod Civil, dreptul de a accepta succesiunea se prescrie prin trecerea unui termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii, iar potrivit art.686 Cod Civil nimeni nu este obligat a face acceptarea unei succesiuni care i se cuvine iar potrivit art.689 Cod Civil acceptarea poate fi expresă sau tacită, expresă fiind când se întocmeşte un act autentic sau privat în acest sens iar tacită când eredele face un act pe care nu-l poate face decât în această calitate de moştenitor şi care presupune neapărat intenţia de acceptare a succesiunii.

În cauza de faţă instanţa a constatat că numai reclamanta a declarat expres că acceptă succesiunea şi de altfel a realizat şi acte de acceptare tacită a succesiunii în sensul a efectuat cheltuieli privind bunurile succesiunii, a achitat taxe, impozite, a continuat activitatea comercială a defunctului.

Aceste aspecte sunt confirmate şi de martorii audiaţi în cauză, care confirmă că reclamanta a suportat singură cheltuielile de deces şi pomenirile ulterioare a continuat activitatea comercială a defunctului.

Instanţa constată că pârâţii nu au făcut dovada că au acceptat expres sau tacit succesiunea după fratele lor decedat, în termenul prevăzut de art.700 Cod Civil, neproducând nicio dovadă în acest sens, chiar dacă au fost citaţi la instanţă pentru interogatoriu iar pârâtul B.T. „a avertizat” instanţa să dispună partajul cotei de ˝ din masa succesorală conform legilor ţării pentru a nu face recurs la alte instanţe.

Pârâtul omite faptul că potrivit legii avea obligaţia de a face dovada că a acceptat succesiunea în termen, de a face dovada că a acceptat succesiunea pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar respectiv, conform art.685 Cod Civil sau art.704 Cod Civil, de a face dovada că este colateral privilegiat (depunând actele de stare civilă în acest sens) obligaţii care sunt în sarcina celui ce pretinde ceva , în conformitate cu disp. art.1169 Cod Civil şi art. 1170 Cod Civil.

Potrivit acestor dispoziţii legale, cel care pretinde un drept, care face o cerere în instanţă, care face o propunere în faţa judecăţii, trebuie să o dovedească, instanţa nefiind obligată să administreze probe în numele părţilor.

Cât despre cota de ˝ din succesiune aşa cum pretinde B.T., instanţa a apreciat că această cotă se aplică numai când soţul supravieţuitor vine în concurs numai cu fraţii şi surorile defunctului, nu şi în cazul când la moştenire vine unul din ascendenţii defunctului ( mama sau tatăl) aşa cum este cazul de faţă, situaţie în care s-ar fi aplicat disp. art. 1 lit.b din Legea 319/1944, cu condiţia ca cei chemaţi la succesiune să fi făcut dovada acceptării în termenul de 6 luni de la deces, conform art. 700 Cod Civil.

Cum în cauza de faţă numai reclamanta a făcut această dovadă, instanţa a constatat că reclamanta este unica moştenitoare acceptată a succesiunii după defunctul B.M..

De asemenea instanţa a constata că nici unul dintre pârâţi nu au făcut dovada acceptării succesiunii după defunct în condiţiile şi în termenul de 6 luni prevăzut de art.700 Cod Civil.

Cu privire la componenţa masei succesorale instanţa a constatat, conform probelor administrate în cauză, că aceasta cuprinde : ˝ din imobilul teren în suprafaţă de 995,556 m.p. amplasat în extravilanul comunei 23 August, judeţul Constanţa, cealaltă cota de ˝ aparţinând reclamantei, cota de 1/1 din terenul de 0,7500 m.p. extravilan, situat în comuna Lumina, dobândit prin contractul de donaţie de către defunct, ˝ din autoturismul Dacia 1310 şi cota de 1/1din patrimoniul Societăţii Comerciale x SRL Mangalia, la care defunctul era asociat unic.

Urmare acceptării succesiunii numai de către reclamantă, instanţa a constatat că masa succesorală în componenţa şi cotele menţionate mai sus, revine în totalitate reclamantei ca unic moştenitor acceptant conform art.700 Cod Civil şi 689 Cod Civil.

În conformitate cu disp. art. 274 al.1 şi 3 din C.Pr.Civ. instanţa a obligat pe pârâţi în solidar la plata cheltuielilor de judecată reprezentând ˝ din aceste cheltuieli respectiv la suma de 1038 lei în favoarea reclamantei.

Tags: acceptare a succesiunii, partaj judiciar, unic moştenitor

Înlocuirea amenzii contravenţionale cu obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 417 (18.02.2009)
Autor: JUDECĂTORIA MANGALIA
Domenii asociate: amenzi

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 24.11.2008 petentul I.P.J. Constanţa prin Poliţia Municipiului Mangalia a chemat în judecată pe intimatul contravenient GH solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună înlocuirea amenzii contravenţionale în sumă de 200 lei aplicată intimatului prin procesul-verbal de contravenţie seria AY nr. 2221516 din 18.07.2008 cu obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

În motivarea cererii, petentul a arătat că intimatul nu a achitat amenda contravenţională iar sancţiunea cu amendă contravenţională nu poate fi pusă în executare silită.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 9 alin.3 din OG. Nr. 2/2001 modificată prin Legea nr. 352/2006.

Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru potrivit dispoziţiilor OG nr. 2/2001.

Cererii i-au fost anexate copii de pe următoarele înscrisuri: procesul-verbal de contravenţie seria AY nr. 2221516 din 18.07.2008 încheiat de I.P.J. Constanţa – Poliţia Municipiului Mangalia, cupon confirmare de primire prin scrisoare recomandată, adresa nr. 957871/11.11.2008 emisă de Consiliul Local al Municipiului Ploieşti – Serviciul Public Finanţe Locale.

Intimatul contravenient nu a depus întâmpinare şi nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru combaterea cererii formulate de petent.

În dovedirea cererii, petentul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, probă pe care instanţa, apreciind că este pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei, a încuviinţat-o.

Intimatul contravenient nu a solicitat administrarea de probe în apărare.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei instanţa reţine următoarea situaţie de fapt.

Prin procesul-verbal de contravenţie seria AY nr. 2221516 din 18.07.2008 încheiat de IPJ Constanţa- Poliţia Mangalia, intimatul contravenient a fost sancţionat cu amendă contravenţională în sumă de 200 lei.

Contravenientul a refuzat să semneze procesul-verbal de contravenţie, împrejurare atestată prin semnarea acestui înscris de către martorul BG.

Organul constatator a procedat la comunicarea procesului-verbal de contravenţie către petent, prin intermediul serviciilor poştale, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Din analiza cuponul poştal depus la dosarul cauzei, instanţa constată că nu poartă semnătura de primire a petentului sau a altei persoane, procesul-verbal de contravenţie nefiind comunicat petentului ci înapoiat organului constatator cu motivarea că termenul de păstrare a expirat.

Procesul-verbal de contravenţie a fost înaintat, în vederea punerii în executare a amenzii aplicate contravenientului intimat, Serviciului Public Finanţe Locale din cadrul Consiliului Local al Municipiului Ploieşti.

Prin adresa nr. nr. 957871/11.11.2008 emisă de Consiliul Local al Municipiului Ploieşti – Serviciul Public Finanţe Locale, în conformitate cu prevederile art. 141 alin.8 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, procesul-verbal de contravenţie a fost restituit organului constatator motivat prin aceea că nu a fost comunicat contravenientului ( adresa depusă la dosar).

Având în vedere cele reţinute instanţa apreciază că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru admiterea cererii formulate de petent.

În drept, potrivit art. 9 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, „în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanţa de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea din amendă care a fost achitată” iar potrivit alin.5, „în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. (4), instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, cu acordul acestuia”.

Potrivit art. 391 alin. 1 din OG nr. 2/2001, „În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, acesta va sesiza instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama, după caz, şi de partea din amendă care a fost achitată”.

În conformitate cu prevederile art. 26 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, „Dacă agentul constatator aplică şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent la încheierea procesului-verbal, copia de pe acesta şi înştiinţarea de plată se înmânează contravenientului, făcându-se menţiune în acest sens în procesul-verbal. Contravenientul va semna de primire” iar potrivit art. 27 din acelaşi act normativ, „Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată de face prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor”.

Potrivit art. 31 alin.1 din O.G. nr. 2/2001, „Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia iar potrivit art. 37 din acelaşi act normativ, „Procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate”.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 14 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, „Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii”.

Faţă de aceste dispoziţii legale şi având în vedere împrejurarea că din înscrisurile anexate cererii a rezultat că procesul-verbal de contravenţie nu a fost comunicat contravenientului intimat în conformitate cu dispoziţiile legale, acesta fiind singurul impediment la executarea silită a sancţiunii cu amendă, instanţa apreciază că cererea formulată de petent nu este întemeiată şi o va respinge.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, instanţa ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Tags: activitate în folosul comunităţii, amenda contravenţionala

Constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Natura litigiului. Declinare competenţă.

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 419 (18.02.2009)
Autor: JUDECĂTORIA MANGALIA
Domenii asociate: repunere în drepturi

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia reclamanta SC x SA a chemat în judecată pe pârâta C M solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate dobândirea de către reclamantă, prin efectul accesiunii imobiliare, a dreptului de proprietate asupra construcţiei Magazin alimentar S.C. y S.R.L. din Staţiunea Neptun, situat în apropierea Bazarului Neptun şi să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

In fapt, s-a arătat că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Autoritatea Naţională pentru Turism s-a transmis în proprietatea exclusivă a reclamantei suprafaţa de 779073,44 mp identificată în planurile topografice cuprinse în documentaţia de stabilire şi evaluare a terenurilor înregistrate la Oficiul de Cadastru, Geodezie şi Cartografice Constanţa iar prin încheierea pronunţată de Judecătoria Mangalia –Biroul de Carte Funciară s-a intabulat dreptul de proprietate al societăţii reclamante asupra acestui teren.

Reclamanta a motivat că suprafaţa de 66,67 mp teren situat în Staţiunea Neptun şi pe care este amplasat Magazinul alimentar S.C. y SRL este proprietatea sa astfel că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art.492 Cod civil.

În drept, au fost invocate disp.art.492-494 Cod civil.

Cererii i-au fost anexate copii de pe înscrisuri.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondată a cererii reclamantei

Pârâta a formulat şi cerere reconvenţională prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Autoritatea Naţională pentru Turism şi rectificarea intabulării dispuse prin încheierea pronunţată de Judecătoria Mangalia.

Reclamanta pârâtă a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională şi a solicitat disjungerea cererii reconvenţionale de cererea principală şi judecarea separată a acestora.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 07.01.2009, apreciind că judecata cererii principale este întârziată de judecarea cererii reconvenţionale având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Autoritatea Naţională pentru Turism şi având în vedere dispoziţiile art. 120 alin.2 Cod procedură civilă, instanţa a dispus disjungerea şi judecarea separată a cererii reconvenţionale.

Cererea reconvenţională având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Autoritatea Naţională pentru Turism a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sun număr nou.

În şedinţa publică din data de 07.01.2009 instanţa, faţă de dispoziţiile art. 3 punctul 1 Cod procedură civilă, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Mangalia în soluţionarea cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Autoritatea Naţională pentru Turism.

Potrivit art. 137 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

În vederea soluţionării excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Mangalia, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, instanţa reţine împrejurarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor are natura juridică de act administrativ unilateral, fiind emis de Autoritatea Naţională pentru Turism în executarea dispoziţiilor Legii nr.15/1990.

Potrivit art. 3 punctul 1 Cod procedură civilă, Curţile de apel judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.

Faţă de dispoziţiile legale anterior citate şi având în vedere împrejurarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate are natura juridică de act administrativ unilateral, fiind emis de Autoritatea Naţională pentru Turism în executarea Legii nr.15/1990, instanţa apreciază că excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Mangalia este întemeiată şi o va admite.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 Cod procedură civilă, instanţa va declina competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Tags: declinare competenţă, drept de reconstituire, nulitate absolută parţială, repunere în drepturi

Pensie întreţinere în favoarea minorului din afara căsătoriei. Criterii de stabilire cuantum.

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 421 (18.02.2009)
Autor: JUDECĂTORIA MANGALIA
Domenii asociate: pensii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 16.01.2009 reclamanta B.L. a chemat în judecată pe pârâtul B.S. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata în favoarea minorului B. E. a unei pensii lunare de întreţinere în cuantum de 25% din veniturile salariale obţinute cu începere de la data introducerii cererii şi până la majoratul copilului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a născut din relaţia de concubinaj întreţinută de părţi anterior încheierii căsătoriei.

S-a mai arătat de către reclamantă faptul că la data de 07.01.2009 părţile s-au despărţit în fapt, pârâtul a părăsit domiciliul comun şi nu contribuie la cheltuielile de întreţinere a minorului.

Reclamanta a mai arătat faptul că pârâtul are loc de muncă la S.C. D.M.H.I. S.A. Mangalia.

Cererea nu a fost motivată în drept.

Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 146/1997.

Cererii i-au fost anexate copii de pe următoarele înscrisuri: cărţile de identitate ale părţilor, certificatul de naştere al minorului, certificatul de căsătorie al părţilor.

Pârâtul, legal citat, nu a depus întâmpinare dar s-a prezentat în faţa instanţei de judecată şi a arătat că este de acord cu cererea formulată de reclamantă, solicitând instanţei ca la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere în favoarea minorului să aibă în vedere contractul de împrumut încheiat în timpul căsătoriei pentru nevoi comune ale părţilor şi faptul că plăteşte lunar chirie pentru imobilul în care locuieşte.

În susţinerea cererii, reclamanta a solicitat instanţei administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, probă pe care instanţa, apreciind că este pertinentă, concludentă şi utilă justei soluţionări a cauzei, faţă de dispoziţiile art.167 alin.1 teza I Cod pr.civilă, a încuviinţat-o.

Pârâtul nu a solicitat administrarea de probe în apărare.

Din oficiu, în exercitarea rolului activ reglementat de dispoziţiile art. 129 Cod procedură civilă şi în conformitatea cu prevederile art. 65, art. 42 şi art. 107 Codul familiei, instanţa a dispus efectuarea de anchete sociale la domiciliile părţilor şi obţinerea de relaţii cu privire la veniturile pârâtului.

Au fost depuse la dosarul cauzei referatul de anchetă socială întocmit de Colectivul de sprijin al Autorităţii Tutelare din cadrul Consiliului Local M şi adeverinţa nr.35/2009 emisă de SC DMHI SA Mangalia.

Din analiza materialului probator administrat în cauză instanţa reţine următoarea situaţie de fapt.

Minorul BE s-a născut în 2005 şi este fiul reclamantei şi a pârâtului ( copia certificatului de naştere).

Pârâtul a recunoscut paternitatea copilului iar părţile s-au căsătorit în anul 2008( certificatele depuse în copie la dosar).

Părţile s-au despărţit în luna ianuarie 2009( referatul de anchetă socială, precizările făcute de părţi în şedinţă publică la data de 18.02.2009).

Minorul se află în îngrijirea reclamantei, locuieşte împreună cu aceasta şi cu bunica maternă în mun. Mangalia, într-un imobil închiriat, compus din două camere şi dependinţe, corespunzător mobilate şi îngrijite şi care oferă copilului condiţii foarte bune de locuit ( referatul de anchetă socială).

Reclamanta are loc de muncă, fiind angajată ca factor poştal la Oficiul poştal Mangalia, cu un salariu lunar de 900 lei ( referatul de anchetă socială).

Pârâtul locuieşte tot în mun. Mangalia, într-un imobil închiriat, este angajat al S.C. DMHI S.A. Mangalia şi în perioada iulie 2008- decembrie 2008 a obţinut venituri salariale nete cuprinse între 1381 lei şi 2240 lei ( adeverinţa de salariu).

Pârâtul nu mai are alte persoane în întreţinere iar după despărţirea în fapt a părţilor nu manifestat vreun interes pentru creşterea minorului şi nu a contribuit la cheltuielile impuse de întreţinerea copilului ( referatul de anchetă socială).

Având în vedere situaţia de fapt reţinută instanţa apreciază că sunt întrunite cerinţele legale pentru admiterea cererii formulate de către reclamantă.

Potrivit art. 65 Codul familiei, dacă filiaţia copilului din afara căsătoriei este stabilită faţă de ambii părinţi, încredinţarea lui se va hotărî potrivit art. 42-44 Codul familiei care se aplică prin asemănare.

Potrivit art.42 Codul familiei, instanţa judecătorească va hotărî, odată cu divorţul, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori şi va stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor iar potrivit art.38 din Legea nr.272/2004, instanţa judecătorească este singura competentă să se pronunţe, luând în considerare cu prioritate interesul superior al copilului, cu privire la modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile părinteşti.

Potrivit art.2 din Legea nr.272/2004, în toate măsurile care privesc copiii precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti trebuie să prevaleze interesul superior al copilului, principiu impus inclusiv în legătură cu drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor.

Potrivit art.86 Codul familiei, părintele este obligat să contribuie la întreţinerea copiilor săi minori iar potrivit art. 94 Codul familiei, întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti.

Potrivit art. 94 Codul familiei, când întreţinerea este datorată de părinte ea poate fi stabilită, pentru un copil, până la o pătrime din veniturile sale din muncă.

Având în vedere aceste dispoziţii legale precum şi împrejurarea că părţile s-au despărţit în fapt, minorul se află în grija reclamantei, care îşi va îndeplini în natură obligaţia de întreţinere iar pârâtul nu contribuie la întreţinerea copilului, vârsta minorului, nevoile crescute impuse de necesitatea asigurării celor mai bune condiţii pentru o dezvoltare armonioasă şi pentru o bună educaţie, posibilităţile materiale ale reclamantei, dar şi posibilităţile materiale ale pârâtului, care are loc de muncă stabil şi nu mai are alte persoane în întreţinere, instanţa apreciază că minorul B E se află în nevoie şi se impune obligarea pârâtului la plata în favoarea acesteia a unei pensii de întreţinere în cuantumul maxim permis de dispoziţiile art. 94 Codul familiei.

Solicitarea pârâtului, ca la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere să fie avute în vedere împrumutul contractat pentru nevoile comune ale părţilor în timpul convieţuirii şi împrejurarea că plăteşte chirie pentru imobilul în care locuieşte, nu poate fi reţinută întrucât nu corespunde interesului superior al minorului, principiu impus de art. 2 din Legea nr.272/2004 inclusiv în legătură cu drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor.

Astfel, din probele administrate în cauză a rezultat că şi reclamanta locuieşte într-un imobil închiriat, pentru care achită chirie, iar datoriile contractate de soţi în timpul căsătoriei, proprii sau comune, nu influenţează, potrivit legii, drepturile şi obligaţiile patrimoniale dintre părinţi şi copii şi nu pot fi avute în vedere la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere.

Faţă de dispoziţiile art. 453 Cod procedură civilă şi având în vedere împrejurarea că executarea obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului prin prezenta sentinţă urmează a fi făcută asupra veniturilor sale salariale, instanţa va dispune şi înfiinţarea popririi asupra acestor venituri, în limita sumei cuvenite lunar minorului cu titlu de pensie de întreţinere.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept anterior expuse instanţa va admite cererea formulată de reclamantă, va dispune obligarea pârâtului la plata în favoarea minorului B E a unei pensii lunare de întreţinere în cuantum de 25% din veniturile salariale obţinute cu începere de la data introducerii cererii, 15.01.2009, până la majoratul copilului şi înfiinţarea popririi asupra veniturilor salariale obţinute de pârât, în limita sumei cuvenite lunar minorului cu titlu de pensie de întreţinere.

Faţă de dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă instanţa ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Tags: minor din afara căsătoriei, pensie intretinere

Dreptul părintelui divorţat, căruia nu i s-a încredinţat minorul spre creştere şi educare, de a păstra legăturile personale cu copilul.

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 457 (19.02.2009)
Autor: JUDECĂTORIA MANGALIA
Domenii asociate: minori

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 03.06.2008 reclamantul S N a chemat în judecată pe pârâta F M solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să încuviinţeze reclamantului să aibă legături personale cu minora S O timp de o săptămână în vacanţa de iarnă, o săptămână în vacanţa de Paşti, 2-3 săptămâni în vacanţa de vară, cu posibilitatea de a o lua pe minoră în concedii, în vacanţe sau la domiciliul reclamantului şi să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă nr. 2384/C/20.12.2007 pronunţată de Judecătoria Mangalia s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor, încredinţarea minorei spre creştere şi educare pârâtei şi obligarea reclamantului la plata în favoarea minorei a unei pensii lunare de întreţinere.

Reclamantul a mai arătat faptul că de la data desfacerii căsătoriei nu a mai avut posibilitatea de a lua legătura cu minora întrucât acest lucru i-a fost interzis de către pârâtă.

S-a mai arătat faptul că încercările reclamantului de o convinge pe pârâtă cu privire la interesul superior al copilului, ce primează în faţa resentimentelor părinţilor, s-au lovit de un zid de insensibilitate, agresiv atât verbal cât şi gestic.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 43 alin.3 Codul familiei.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a arătat că este de acord cu admiterea cererii formulate de reclamant cu excepţia săptămânii de vizită propusă în timpul vacanţei de primăvară, motivat prin aceea că întreaga vacanţă de Paşte durează 7 zile.

S-a mai arătat de către pârâtă faptul că susţinerile reclamantului în sensul că nu i-a permis păstrarea legăturilor personale cu copilul nu corespund adevărului, reclamantul fiind acela care, fiind efectiv plecat, a abandonat orice responsabilitate paternă.

S-a arătat de către pârâtă faptul că se impune ca reclamantul să precizeze cu exactitate programul de vizită, astfel încât fiecare dintre părţi să fie în măsură să-şi facă un plana de vacanţă sau de altă natură şi să fie în măsură să îl respecte.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115-18 Cod procedură civilă.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus la dosarul cauzei la data de 12.08.2008, reclamantul a precizat că solicită stabilirea unui program de vizită astfel încât minora să petreacă sărbătoarea Crăciunului cu pârâta iar revelionul cu reclamantul iar trei săptămâni din vacanţa de vară, în luna august, să le petreacă alături de reclamant.

Cu privire la vacanţa de Paşte s-a arătat că aceasta are durata de două săptămâni astfel încât este posibil ca minora să petreacă o săptămână împreună cu reclamantul.

Prin cererea scrisă depusă la dosarul cauzei la data de 30.09.2008, pârâta a arătat că revine asupra poziţiei procesuale exprimate prin întâmpinare şi că nu mai este de acord cu admiterea cererii formulate de către reclamant .

Pârâta a solicitat restrângerea drastică a programului propus de reclamant, cu consecinţa vizitării minorei doar la domiciliul pârâtei.

S-a motivat prin aceea că de la data redactării întâmpinării s-au întâmplat o serie de fapte care i-au creat pârâtei o teamă cu referire la comportamentul reclamantului faţă de minoră. S-a arăta că reclamantul a manifestat în prezenţa copilului un comportament deplorabil şi dezaxat, folosind un limbaj trivial şi necorespunzător vârstei minorei.

În dovedirea cererii, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale şi a probei cu interogatoriul pârâtei.

În combaterea cererii, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale şi a probei cu interogatoriul reclamantului.

Apreciind că probele solicitate de părţi sunt pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei, instanţa le-a încuviinţat.

Din oficiu, în exercitarea rolului activ reglementat de dispoziţiile art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă şi apreciind că sunt utile justei soluţionări a cauzei, instanţa a dispus efectuarea de anchete sociale la domiciliile părţilor.

Au fost depuse la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: referatele de anchetă socială întocmite de Autorităţile tutelare, formular de primire bani prin MoneyGram, copie de pe decizia nr. 82/2003 pronunţată de Curtea Constituţională.

Au fost audiaţi martorii D E, BI, M V.

Au fost administrate probele cu interogatorii, răspunsurile părţilor la întrebări fiind consemnate şi anexate la dosar.

În conformitate cu dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 272/2004 a fost ascultată în Camera de consiliu minora SO ( proces-verbal).

Din analiza materialului probator administrat în cauză, în vederea soluţionării cererii, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt.

Minora S O s-a născut în anul 1998 şi este fiica reclamantului şi a pârâtei.

Cu prilejul desfacerii căsătoriei părţilor prin divorţ, prin sentinţa civilă nr. 2384/C/20.12.2007 pronunţată de Judecătoria Mangalia, minora a fost încredinţată spre creştere şi educare pârâtei, cu obligarea reclamantului la plata unei pensii lunare de întreţinere( referatele de anchetă socială).

Până în luna octombrie 2008 minora a locuit împreună cu pârâta în mun. Mangalia( declaraţiile martorilor).

În prezent, minora locuieşte împreună cu pârâta în municipiul S, unde beneficiază de condiţii corespunzătoare de creştere şi educare şi unde frecventează cursurile şcolare (declaraţiile martorilor, referatul de anchetă socială).

Reclamantul locuieşte în străinătate şi este salariat al unei firme de construcţii din această ţară.

Părţile deţin în mun. Mangalia un apartament compus din trei camere şi dependinţe, imobil în care reclamantul locuieşte cu prilejul vizitelor în România( referatul de anchetă socială).

După desfacerea căsătoriei părţilor, reclamantul a manifestat un interes constant pentru creşterea şi educarea minorei, a participat la cheltuielile impuse de întreţinerea copilului, a contactat-o telefonic din străinătate, a vizitat-o cu prilejul revenirilor în ţară şi i-a oferit daruri corespunzătoare vârstei şi preocupărilor minorei ( declaraţiile martorilor).

Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi a celor declarate de minoră cu prilejul ascultării de către instanţă a rezultat că între minoră şi reclamant s-au dezvoltat sentimente reciproce de afecţiune şi ataşament iar copilul a primit cu bucurie vizitele tatălui şi le aşteaptă în continuare cu nerăbdarea caracteristică vârstei.

Raporturile dintre părţi sunt tensionate şi se repercutează asupra legăturilor personale dintre minoră şi reclamant.

Astfel, pe fondul existenţei procesului de partaj al bunurilor comune şi al unor discuţii purtate de reclamant cu minora referitoare la comportamentul pârâtei, aceasta din urmă, începând din vara anului 2008, nu i-a mai permis reclamantului să se întâlnească cu minora şi nici să o contacteze prin intermediul telefonului (declaraţiile martorilor, răspunsurile pârâtei la interogatoriu).

Având în vedere situaţie de fapt reţinută instanţa apreciază că sunt întrunite cerinţele legale pentru admiterea cererii formulate de reclamant.

În drept, potrivi dispoziţiilor art. 43 alin. 3 Codul familiei, părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu aceasta precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.

Textul de lege anterior menţionat utilizează termenul de drepturi ale părintelui divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, dar care păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională, în opoziţie cu terţele persoane şi, în special, cu celălalt părinte, căruia i s-a încredinţat copilul şi care este debitorul obligaţiilor corelative, fiind ţinut să-i asigure fostului său soţ, care şi-a păstrat calitatea de părinte, realizarea efectivă a drepturilor conferite de lege.

O atare conduită cooperantă este impusă de împrejurarea că drepturile menţionate constituie, în realitate, mijloace pentru îndeplinirea obligaţiilor pe care le are orice părinte faţă de copilul său şi care subzistă atâta timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părinteşti.

Astfel, prin derogare de la regula potrivit căreia orice drept dă expresie unui interes legitim, dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul este recunoscut în considerarea interesului exclusiv al copilului.

Potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care a dezvoltat legături de ataşament iar potrivit alin. 3, părinţii nu pot împiedica relaţiile personale ale copilului cu bunicii, fraţii ori cu alte persoane alături de care acesta se poate bucura de viaţa de familie decât în cazul în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.

Potrivit art. 15 alin. 1 lit. a-e din Legea nr. 272/2004, în sensul prezentei legi, relaţiile personale se pot realiza prin: întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii personale cu copilul; vizitarea copilului la domiciliul acestuia; găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit; corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 272/2004, principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor şi va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, inclusiv în cazurile soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate şi având în vedere situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate în cauză, în sensul că relaţiile dintre părţi sunt tensionate şi se repercutează asupra modului de păstrare a legăturilor personale ale minorei cu reclamantul şi rudele pe linie paternă, instanţa apreciază că este în interesul superior al copilului stabilirea unui program care să-i permită menţinerea unor relaţii personale fireşti şi a contactelor directe şi cu părintele căruia nu i-a fost încredinţat.

Instanţa apreciază de asemenea că programul de vizită se impune a fi stabilit în afara domiciliului pârâtei, starea conflictuală dintre părţi fiind de natură să limiteze exercitarea efectivă a dreptului recunoscut de lege reclamantului, de a avea legături personale cu copilul, drept care presupune posibilităţi reale de a interacţiona cu fiica sa, fără a se simţi stânjenit de prezenţa sau de amestecul celuilalt părinte.

Susţinerile pârâtei în sensul că reclamantul a manifestat un comportament aberant şi dezaxat faţă de minoră, acesteia nu i-ar fi benefice contactele cu reclamantul în absenţa pârâtei întrucât minora a dezvoltat un sentiment de teamă şi că nu mai doreşte să păstreze legăturile personale cu reclamantul nu pot fi reţinute întrucât nu au fost dovedite ci chiar combătute prin probele administrate în cauză.

Astfel, chiar din declaraţia martorei D E, care urmează a fi privită prin prisma relaţiei de prietenie cu pârâta şi familia acesteia, a rezultat că nu asistat la întâlniri dintre reclamant şi minoră ulterioare despărţirii părţilor, că raporturile dintre părţi sunt tensionate iar minora i-a relatat aspecte privind discuţia purtate cu reclamantul la invitaţia bunicii materne, pentru a motiva accidentul vascular suferit de bunicul minorei şi refuzul pârâtei de a-i permite reclamantului să păstreze legăturile personale cu copilul.

De asemenea, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză la propunerea ambelor părţi, a rezultat că până la momentul despărţirii în fapt a părţilor reclamantul s-a ocupat în mod corespunzător de creşterea şi educarea copilului, între minoră şi tatăl acesteia s-au dezvoltat sentimente reciproce de afecţiune şi ataşament, copilul a primit cu bucurie darurile făcute de acesta şi vizitele tatălui ulterior divorţului părţilor, ocazii cu care reclamantul a manifestat un comportament corespunzător faţă de minoră.

În plus, cu prilejul ascultării de către instanţă în Camera de Consiliu, minora şi-a exprimat dorinţa de a păstra legăturile personale cu tatăl în condiţiile în care i-ar vorbi frumos despre mamă.

Coroborând aspectele rezultate din probele administrate în cauză cu atitudinea manifestată de către minoră faţă de ambii părinţi cu prilejul ascultării acesteia de către instanţă, se poate reţine că împrejurarea că, în pofida imaturităţii psihice şi a lipsei experienţei de viaţă, ostilitatea reciprocă resimţită de părţi şi exprimată şi în raporturile cu minora, nu a fost de natură să-i afecteze acesteia sentimentele de afecţiune dezvoltate faţă de ambii părinţi şi posibilitatea de a sesiza care este adevăratul său interes în raporturile cu aceştia.

Cât priveşte programul de vizită, având în vedere situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate în cauză, instanţa apreciază că încuviinţarea de a o lua pe minoră la domiciliul reclamantului sau în concedii timp de 3 zile în perioada vacanţei de Paşte, două săptămâni în perioada vacanţei de vară, în luna august, şi timp de o săptămână în timpul vacanţei de iarnă, între 27 decembrie şi 2 ianuarie inclusiv este de natură a permite atât tatălui cât şi minorei să păstreze relaţii personale şi să se bucure de viaţa de familie fără afectarea interesului superior al copilului şi a dreptului recunoscut reclamantului de dispoziţiile art. 43 alin. 3 Codul familiei şi de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la solicitarea reclamantului de a o lua pe minoră la domiciliul său timp de o săptămână în perioada vacanţei de Paşte, instanţa apreciază că nu poate fi admisă, fiind de notorietate împrejurarea că această vacanţă are o durată de 7 zile.

Instanţa apreciază astfel că admiterea cererii reclamantului, astfel cum a fost formulată, ar aduce atingere dreptului minorei de a a-şi petrece o fracţiune din vacanţa de Paşte alături de pârâtă şi, eventual, alături de rudele pe linie maternă.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept anterior expuse, instanţa va admite în parte cererea formulată de reclamant şi va obliga pe pârâtă să permită reclamantului să aibă legături personale cu minora SO în sensul de a o lua pe minoră la domiciliul reclamantului sau în concedii timp de 3 zile în perioada vacanţei de Paşte, două săptămâni în perioada vacanţei de vară, în luna august, şi timp de o săptămână în timpul vacanţei de iarnă, între 27 decembrie şi 2 ianuarie inclusiv, cu obligaţia de a o readuce pe minoră la domiciliul pârâtei după terminarea programului de vizită, şi va respinge ca nefondate celelalte pretenţii ale reclamantului.

Tags: legăturile personale cu minorul, ocr, ocrotire parinteasca, parinte di, părinte divorţat

Somaţie de plată. Procedură specială. Creanţă certă, lichidă şi exigibilă – condiţii

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 1591 (19.08.2008)
Autor: JUDECĂTORIA MANGALIA
Domenii asociate: chemare în judecată (acţiuni, cereri)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 23.07.2008 creditoarea Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa a chemat în judecată pe debitorul M. N. solicitând instanţei emiterea unei ordonanţe care să conţină somaţia debitorului la plata sumei de 151,80 EURO (549,53 lei) compus din: 67,50 euro (246,70 lei) reprezentând rata 2, 3 şi 4 şi 84,30 euro ( 302,83 lei) reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi obligarea debitorului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că la data de 01.02.2005 între C.N.A.D.N.R. – Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa, reprezentată de Compania Naţională „Poşta Română” SA – Oficiul Poştal Mangalia 2, în calitate de încasator şi debitorul M.N., s-a încheiat contractul nr.157 prin care s-a eliberat rovinieta .

Creditoarea a arăta că raporturile juridice dintre părţi s-au încheiat în temeiul art. 4 din OG nr.15/2002, aprobată prin Legea nr.424/2002, care prevede că utilizatorii români vor achita contravaloarea tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România, obligatoriu pentru perioada de parcurs şi staţionare de câte 12 luni, cu posibilitatea achitării în patru rate trimestriale.

Conform înştiinţării de plată nr. SV 15919/08.06.2006, a susţinut creditoarea, a fost achitată rata 1 rămânând neachitate ratele 2, 3 şi 4 şi penalităţile de întârziere datorate pentru neachitarea la termenele şi în cuantumul stabilit prin contract a ratelor eşalonate ale tarifelor de utilizare a reţelei de drumuri naţionale.

Creditoarea a mai arătat faptul că valoarea în lei a sumei totale datorate de către debitor este de 549,53 lei, conform notei de calcul rate şi penalităţi anexate cererii iar cuantumul în lei al rovinietei a fost determinat potrivit prevederilor art. 2 pct.7 din contract.

S-a mai arătat de către creditoare faptul că, deşi somat, debitorul nu a achitat debitul.

Creditoarea a mai arătat că sunt îndeplinite cerinţele art. 1 din OG nr.5/2001, în sensul că deţine împotriva debitorului o creanţă certă, existenţa sa rezultând din cuprinsul contractului, lichidă, câtimea acesteia fiind determinată, şi exigibilă, obligaţia de plată a preţului fiind stabilită trimestrial.

Cu privire la penalităţile de întârziere s-a arătat că atât obligaţia de plată cât şi cuantumul acestora au fost inserate în contractul însuşit de părţi prin semnătură şi ştampilă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1 şi art. 6 alin. 2 şi 3 din OG nr.5/2001 cu modificările şi completările ulterioare.

Cererii i-au fost anexate înscrisuri.

Debitorul, deşi legal citat, nu a depus întâmpinare şi nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru combaterea cererii formulate de către creditoare.

În dovedirea cererii, creditoarea a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, probă pe care instanţa, apreciind că este pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei, a încuviinţat-o.

Din analiza înscrisurilor anexate cererii de chemare în judecată, în vederea soluţionării cauzei, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt.

Părţile au încheiat la data de 01.02.2005 contractul nr. 157 având ca obiect încasarea, potrivit prevederilor OG nr. 15/2002, în 4 rate trimestriale, a sumelor datorate cu titlu de tarif de utilizare a reţelei de drumuri naţionale şi eliberarea rovinietelor concomitent cu plata de către beneficiar în 4 rate a tarifelor de utilizare pentru autovehiculul cu număr de înmatriculare CT- oo-xxx ( copie contract şi anexa nr. A depuse la dosar).

Potrivit art. 2 punctul 1 din contractul încheiat de părţi, încasatorul va elibera beneficiarului roviniete valabile pentru fiecare perioadă aferentă ratelor stabilite prin anexa la contract.

Potrivit art. 3 punctul 1 din contract, pentru neachitarea la termenele şi în cuantumul stabilit a sumelor reprezentând rate eşalonate ale tarifelor de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România, beneficiarul datorează penalităţi de întârziere de 0,15 0/0 calculate asupra sumei totale.

Prin anexa nr. C la contractul încheiat de părţi s-a stabilit situaţia sumelor datorate cu titlu de tarife de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România şi termenul de plată a ratelor, după cum urmează: rata a II-a, în valoare de 22,50 euro, scadentă la data de 01.05.2005 pentru o perioadă de valabilitate a rovinietei cuprinsă între 01.05.2005- 31.07.2005; rata a III-a, în valoare de 22,50 euro, scadentă la data de 01.08.2005 pentru o perioadă de valabilitate a rovinietei cuprinsă între 01.08.2005- 31.10.2005 şi rata a IV-a, în valoare de 22,50 euro, scadentă la data de 01.11.2005 pentru o perioadă de valabilitate a rovinietei cuprinsă între 01.11.2005 – 31.01.2006 ( copie anexă C depusă la dosar).

Având în vedere situaţia de fapt reţinută, instanţa a apreciat că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru emiterea ordonanţei care să cuprindă somaţia debitorului la plata sumelor de bani pretinse de creditoare.

În drept, potrivit art. 1 din OG nr. 5/2001 ,,procedura somaţiei de plată se desfăşoară la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii”.

Potrivit art.6 alin.1 din O.G.5/2001, „judecătorul va examina cererea pe baza actelor depuse…”.

Faţă de aceste dispoziţii legale instanţa a apreciat că înscrisurile depuse la dosar de către creditoare nu îndeplinesc cerinţele legale pentru constatarea unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Astfel, din analiza contractului nr. 157/2005, invocat de creditoare în susţinerea cererii, rezultă că acesta are caracter sinalagmatic, obiectul fiind prevăzut de prevederile art. 1, care reglementează obligaţii concomitente şi reciproce, aflate în strânsă interdependenţă, asumate în egală măsură de ambele părţi.

În acest sens, obiectul contractului îl reprezintă, pe de o parte ,, încasarea, potrivit prevederilor OG 15/2002 privind introducerea tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale, în 4 rate trimestriale conform anexei A la prezentul contract, a sumelor datorate cu titlu de tarif de utilizare”, iar pe de altă parte ,,eliberarea rovinietelor concomitent cu plata de către beneficiar în 4 rate a tarifelor de utilizare pentru vehicule”.

Obiectul contractului este circumscris astfel obligaţiilor stabilite în sarcina părţilor şi anume : obligaţia debitorului de achitare a contravalorii sumelor datorate cu titlu de tarif de utilizare şi obligaţia creditorului de a presta serviciul de eliberare a rovinietei, pentru fiecare perioadă aferentă ratelor stabilite contract, concomitent cu efectuarea plăţii.

În această situaţie, la termenul scadent pentru plata ratelor, fiecare dintre părţi, are, concomitent, faţă de cealaltă parte, atât calitatea de debitor cât şi pe aceea de creditor.

Situaţia de fapt dedusă judecăţii reprezintă o situaţie specială, în care se afirmă efectele specifice contractelor sinalagmatice şi anume, creditorul este gata să-şi execute propria obligaţie (să elibereze rovinieta), însă debitorul refuză culpabil să şi-o execute pe a sa şi anume să achite sumele reprezentând tarifele de utilizare.

În această situaţie, creditorul poate să pretindă executarea silită a contractului, cu despăgubiri, însă cercetarea cauzei impune un probatoriu complex, administrat potrivit procedurii de drept comun, iar nu cercetarea pe calea procedurii speciale a somaţiei de plată.

Faţă de considerentele anterior expuse şi având în vedere şi împrejurarea că din analiza înscrisurilor anexate cererii de chemare în judecată nu rezultă că pentru perioada aferentă ratelor restante, creditoarea a prestat în favoarea debitorului serviciul de a elibera rovinieta, instanţa apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea cererii, creanţa fiind incertă.

Pentru clarificarea raporturilor obligaţionale dintre părţi este necesară administrarea de probe, însă procedura somaţiei de plată nu se poate substitui procedurii de drept comun, având aplicabilitate doar atunci când creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, respectiv clară şi necontestată.

Susţinerile creditoarei în sensul că existenţa creanţei pretinse rezultă din semnarea de către debitor a contractului încheiat de părţi nu au fost primite câtă vreme în cauză nu s-a făcut dovada executării de către creditoare a propriilor obligaţii contractuale.

Semnarea de către debitor a contractului invocat în susţinerea cererii atestă existenţa unor raporturi contractuale între părţi şi obligaţia debitorului de a achita costul serviciilor de care a beneficiat dar nu poate avea semnificaţia însuşirii de către debitor, prin semnătură, a sumelor de bani pretinse de creditoare.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept anterior expuse instanţa a apreciat că cererea creditoarei, de emitere a ordonanţei care să cuprindă somaţia debitorului la plata sumelor de bani pretinse şi de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată, printr-o procedură specială, fără administrarea probatoriului potrivit dreptului comun, doar pe baza înscrisurilor anexate cererii, nu este întemeiată şi a respins-o.

Tags: creanţă certă, creanţă exigibilă, somaţie de plată

Constatarea intervenirii reabilitării de drept. Condiţii. Competenţă de soluţionare

Tip: Sentinţă penală
Nr./Dată: 24 (20.01.2009)
Autor: JUDECĂTORIA MANGALIA
Domenii asociate: competenţă teritorială

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, petentul condamnat P. A. a solicitat să se constate intervenită reabilitarea sa de drept cu privire la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.127/31.03.1999 a Tribunalului Militar Bucureşti.

În motivarea în fapt a cererii, petentul a arătat că prin sentinţa penală arătată a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, în baza dispoziţiilor art.861 C.pen. dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani şi 6 luni, sentinţa rămânând definitivă la data de 11.04.1999.

Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art.866 C.pen. şi art.494 C.proc.pen.

În dovedire a fost depus un set de înscrisuri.

Prin sentinţa penală nr.124/P/29.04.2008 a Judecătoriei Mangalia a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Militar Bucureşti.

Prin sentinţa penală nr.37/22.07.2008 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia şi constatându-se existenţa unui conflict negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin sentinţa nr.1696/10.10.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin sentinţa penală nr.127/31.03.1999 a Tribunalului Militar Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.241/15.06.2000 a Curţii Militare de Apel, petentului condamnat a fost aplicată pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art.192 alin.2 C.pen. şi la 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prev.de art.181 C.pen., aplicându-i-se pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, fiind suspendată executarea pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani şi 6 luni.

Prin sentinţa penală nr.15/16.01.2003 a Tribunalului Militar Bucureşti, rămasă definitivă prin neapelare, a fost admisă contestaţia la executare formulată de petent şi a constatat graţiată pedeapsa de 10 luni închisoare stabilită prin sentinţa penală nr.127/31.03.1999 a Tribunalului Bucureşti.

În conformitate cu prevederile art.866 C.pen., dacă cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării executării pedepsei, el este reabilitat de drept.

Din fişa de cazier judiciar a petentului, instanţa reţine că de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la data formulării prezentei cereri, acesta nu a mai săvârşit alte infracţiuni.

Având în vedere cele reţinute instanţa a apreciat că sunt întrunite cerinţele legale pentru admiterea cererii.

Având în vedere că petentul-condamnat nu a mai săvârşit o nouă infracţiune de la data rămânerii definitive a sentinţei de condamnare, 15.06.2000 şi până la data de 31.03.2008, data formulării prezentei cereri, instanţa a admis cererea şi a constatat reabilitarea de drept a acestuia.

În baza art. 192 alin. 3 C.pr.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Tags: competenţă de soluţionare, competenta teritoriala, reabilitare de drept

Plângere contravenţională. Instanţă competentă

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 147 (20.01.2009)
Autor: JUDECĂTORIA MANGALIA
Domenii asociate: competenţă teritorială

În conformitate cu dispoziţiile art.32 din O.G. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, plângerea împotriva procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor este de competenţa de soluţionare a judecătoriei în raza căreia a fost săvârşită contravenţia.

Prin plângerea înregistrată pe rolul acestei instanţe, petentul R. Ş. a solicitat ca în contradictoriu cu intimatul IPJ Constanţa să se dispună anularea procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei din 3.11.2008.

În motivarea în fapt a plângerii petentul arată că viteza reţinută în procesul verbal contestat nu a fost viteza reală de deplasare.

Plângerea nu a fost întemeiată în drept.

În dovedire, petentul nu a propus administrarea de probe.

Intimatul, legal citat, nu s-a prezentat în instanţă şi nu a formulat întâmpinare, depunând un set de înscrisuri.

Instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mangalia în soluţionarea plângerii.

Analizând actele şi lucrările dosarului, asupra excepţiei de faţă, instanţa a reţinut:

Prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei contestat, petentului i-a fost aplicată sancţiunea amenzii în cuantum de 486 lei şi măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce, reţinându-se că la data de 3.11.2008, în localitatea Eforie Sud a condus autoturismul cu viteza de 111km/h.

În conformitate cu dispoziţiile art.32 din O.G. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, plângerea împotriva procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor este de competenţa de soluţionare a judecătoriei în raza căreia a fost săvârşită contravenţia, fiind o competenţă teritorială absolută de la care nu se poate deroga, în accepţiunea art.159 pct.3 C.proc.civ.

Din procesul verbal contestat rezultă că locul săvârşirii contravenţiei este localitatea Eforie Sud, iar în baza HG nr.337/1993 acesta este în circumscripţia Judecătoriei Constanţa, aspect faţă de care instanţa a apreciat că excepţia necompetenţei teritoriale invocate din oficiu este întemeiată.

Pe cale de consecinţă, instanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.

Tags: instanţa competentă, O.G. 2/2001, plângere contravenţională

Plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 Cod procedură penală. Termen de formulare. Tardivitate

Tip: Sentinţă penală
Nr./Dată: 232 (20.03.2008)
Autor: JUDECĂTORIA MANGALIA
Domenii asociate: plângeri prealabile

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la 13.02.2008 petenţii G.V. şi SC x SRL Bucureşti au formulat plângere împotriva ordonanţei din 05.11.2007 dată în dosarul penal nr. 1652/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia, precum şi împotriva rezoluţiei nr. 339/II/2007 din 07.01.2008 dată de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia.

În motivarea plângerii, petenţii au arătat, în esenţă, că, pe de o parte, cercetarea penală nu a fost efectuată sub toate aspectele, multe amănunte rămânând neelucidate, cea mai gravă scăpare fiind faptul că organele de urmărire penală nu au verificat sub nicio formă plângerea părţii vătămate G.V. care avea ca obiect sustragerea unor bunuri proprietate personală a acestuia, iar, pe de altă parte, situaţia de fapt stabilită de către organul de urmărire penală nu este cea reală, interpretarea probelor fiind făcută în mod eronat.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 2781 din Codul de procedură penală.

Din oficiu, instanţa a dispus ataşarea dosarelor penale nr. 1652/P/2005 şi nr. 339/II/2/2007 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia.

La termenul de judecată din 20.03.2008, procurorul a invocat excepţia tardivităţii plângerii formulate de petenţii G.V. şi S.C. x S.R.L. Bucureşti, pentru motivele arătate în practicaua hotărârii.

Analizând cu prioritate excepţia invocată de reprezentantul parchetului, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului de urmărire penală şi a dispoziţiilor legale aplicabile, instanţa a constatat următoarele:

La data de 20.09.2005, petenţii G.V. şi SC x SRL Bucureşti au formulat câte o plângere penală împotriva făptuitorului R. M. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 – art. 209 din Codul penal.

Prin ordonanţa din 05.11.2007 dată în dosarul penal nr. 1652/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a făptuitorului R. M. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) şi g) din Codul penal întrucât fapta nu există.

Ordonanţa procurorului a fost comunicată petentului G.V., prin afişare, la data de 12.11.2007, potrivit dovezii de comunicare aflate în dosarul de urmărire penală (vol. I).

Împotriva acestei soluţii, atât petentul G.V., cât şi petenta SC x SRL Bucureşti s-au adresat cu plângere prim – procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia în temeiul art. 278 din Codul de procedură penală, care a fost înaintată prin poştă, cu scrisoare recomandată, la data de 03.12.2007, astfel cum reiese din menţiunile făcute pe plicul de corespondenţă aflat în dosarul nr. 339/II/2/2007.

Plângerea petenţilor împotriva ordonanţei din 05.11.2007 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia la data de 07.12.2007, potrivit rezoluţiei de primire aplicată de această instituţie pe prima filă a plângerii.

Prin rezoluţia din 07.01.2008 dată de prim – procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia în dosarul menţionat anterior, s-a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petenţi împotriva ordonanţei din 05.11.2007, rezoluţia fiind comunicată petentului G.V. la data de 21.01.2008, prin afişare.

Împotriva acestei rezoluţii, dar şi împotriva ordonanţei din 05.11.2007 date de procuror, petenţii G.V. şi SC x SRL Bucureşti au formulat prezenta plângere, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 din Codul de procedură penală, care a fost înaintată instanţei, prin scrisoare recomandată, la data de 09.02.2008.

Potrivit dispoziţiilor art. 275 alin. (1) din Codul de procedură penală „orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime”, iar art. 277 din acelaşi act normativ prevede că „procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată”.

Totodată, art. 278 alin. (1) din Codul de procedură penală arată că „plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului (…)”, alineatul al treilea al aceluiaşi articol prevede că „în cazul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau al ordonanţei ori, după caz, al rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă sau rezoluţie, persoanelor interesate, potrivit art. 228 alin. 6, art. 246 alin. 1 şi art. 249 alin. 2”, iar potrivit ultimului alineat „dispoziţiile art. 275-277 se aplică în mod corespunzător”.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (1) din Codul de procedură penală „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă (…)”, iar alineatul al doilea al aceluiaşi articol prevede că, „în cazul în care prim-procurorul parchetului (…) nu a soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 277, termenul de 20 de zile prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării termenului de 20 de zile”.

Dispoziţiile legale anterior menţionate reglementează instituţia plângerii împotriva soluţiilor date de procuror, care se rezolvă de procurorul ierarhic superior, şi instituţia plângerii adresate instanţei împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată date de procuror, atât sub aspectul termenelor de introducere de către persoanele interesate, cât sub cel al termenului de soluţionare.

Astfel, rezoluţiile sau ordonanţele de netrimitere în judecată date de procuror pot fi atacate cu plângere la prim procurorul parchetului, în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe actul respectiv, iar prim procurorul trebuie să soluţioneze plângerea în termen de 20 de zile de la primirea ei şi să comunice persoanei interesate modul de rezolvare.

În situaţia în care prim procurorul soluţionează plângerea în termenul prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală şi, prin rezoluţie, se pronunţă în sensul respingerii ei, persoana interesată, căreia i se comunică soluţia, poate formula plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării, la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Pentru ipoteza în care prim procurorul parchetului nu soluţionează plângerea în termen de 20 de zile de la primirea ei, art. 2781 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că persoana interesată se poate adresa cu plângere instanţei de judecată tot într-un termen de 20 de zile care, însă, începe să curgă de la expirarea termenului de 20 de zile în care prim procurorul trebuia să soluţioneze plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată.

Stabilirea a două momente diferite de la care începe să curgă termenul pentru introducerea plângerii la instanţă, în funcţie de data la care prim procurorul rezolvă plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, se justifică prin aceea că legiuitorul, pentru atingerea scopului procesului penal, astfel cum este definit acesta la art. 1 din Codul de procedură penală, a urmărit să înlăture starea de incertitudine care planează asupra existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni ori a vinovăţiei făptuitorului în condiţiile în care faţă de acesta s-a dat, prin ipoteză, o soluţie favorabilă.

Or, pentru atingerea acestui deziderat, legiuitorul a dorit, pe de o parte, să sancţioneze eventuala pasivitate a prim procurorului care, rezolvând plângerea cu depăşirea termenului de 20 de zile, poate prelungi în mod nejustificat această stare de incertitudine, iar, pe de altă parte, să implice în mod direct persoana care a formulat plângerea (singura care are cunoştinţă de existenţa ei în condiţiile în care celelalte părţi nu sunt citate sau înştiinţate despre introducerea acesteia) în modul şi durata de soluţionare a plângerii, aceasta având posibilitatea reală de a se informa despre situaţia plângerii sale şi, în măsura în care prim procurorul nu o soluţionează în termen de 20 de zile de la primire, de a se adresa instanţei.

În cauză, deşi ordonanţa din 05.11.2007 a fost comunicată doar petentului G.V., împotriva acesteia s-au adresat cu plângere prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia, în termen legal, atât persoana căreia i-a fost comunicată ordonanţa, G.V., cât şi SC x SRL Bucureşti, care avea, la rândul său, calitatea de persoană vătămată în dosarul penal nr. 1652/P/2005.

Plângerea acestora a fost înregistrată la parchet la data de 07.12.2007, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 277 din Codul de procedură penală, prim procurorul avea obligaţia să o rezolve în termen de 20 de zile de la primire, respectiv până la data de 28.12.2007.

Întrucât prim procurorul nu a rezolvat plângerea până la data menţionată, petenţii, având obligaţia de a urmări modul de soluţionare a plângerii lor, puteau să se adreseze cu plângere Judecătoriei Mangalia, împotriva ordonanţei din 05.11.2007, într-un termen de 20 de zile care începea să curgă la expirarea termenului de 20 de zile în care prim procurorul trebuia să rezolve plângerea (28.12.2007) şi se împlinea la data de 17.01.2008.

Petenţii au introdus plângerea la instanţă la data de 09.02.2008, după expirarea termenului prevăzut de lege, astfel că aceasta este tardivă, iar susţinerile acestora în sensul că plângerea a fost introdusă în termen de 20 de zile de la comunicarea rezoluţiei prim procurorului, deşi reale, nu prezintă relevanţă câtă vreme în cauză sunt aplicabile, pentru motivele arătate, dispoziţiile 2781 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Pentru toate considerentele expuse anterior, instanţa a admis excepţia tardivităţii plângerii invocată de procuror şi, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) din Codul de procedură penală, a respins ca tardivă plângerea formulată de petenţii G.V. şi SC x SRL Bucureşti împotriva ordonanţei din 05.11.2007 dată în dosarul penal nr. 1652/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia, urmând ca, pe cale de consecinţă, să menţină ordonanţa atacată.

În temeiul art. 192 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa a obligat pe petenţi să plătească statului suma de 50 de lei fiecare cheltuieli judiciare avansate de acesta în cauză.

Tags: plângere prealabilă, tardivitate, termen de formulare